Nu mi-a plăcut niciodată casa mătușii mele.
Nu pentru că era veche. În satul acela toate casele erau vechi. Unele aveau pereții crăpați, altele aveau porți lăsate într-o parte, curți pline de iarbă înaltă și ferestre care păreau că se uită urât la tine chiar și ziua. Dar casa mătușii mele avea ceva în plus.
Avea liniște.
Nu liniște normală. Nu liniștea unei case nelocuite, în care auzi lemnul lucrând, vântul împingând perdelele sau tabla acoperișului trosnind când se schimbă vremea.
Acolo era o liniște care asculta.
Am ajuns într-o vineri seară, pe la sfârșit de noiembrie, după ce mama m-a rugat să merg să caut niște acte. Mătușa Ana murise cu două luni înainte, iar casa urma să fie vândută. Eu eram singurul din familie care avea timp să meargă. Cel puțin asta mi s-a spus.
Adevărul era că nimeni nu voia să intre acolo.
Mama mi-a dat cheia într-un plic și mi-a zis doar atât:
— Te duci, cauți dosarul albastru din dormitor și pleci. Nu dormi acolo.
Am râs.
— Mamă, e o casă, nu o peșteră.
Nu mi-a întors zâmbetul.
— Să nu dormi acolo, Vlad.
Felul în care mi-a spus numele m-a făcut să nu mai glumesc.
Drumul până în sat a fost lung, ud și murdar. Plouase toată ziua, iar când am coborât din mașină, se lăsase deja întunericul. Strada era aproape goală. Doar câteva becuri galbene ardeau rar, tremurând în fața caselor. Din curți nu se auzeau câini. Asta m-a deranjat prima dată.
La țară, câinii latră la orice.
Acolo nu lătra niciunul.
Casa mătușii Ana era la capătul drumului, aproape de cimitir. Avea o poartă neagră, joasă, și un gard din scânduri vechi, umflate de ploaie. Când am împins poarta, a scârțâit atât de tare încât am simțit sunetul în dinți.
Am intrat în curte.
Ferestrele erau negre.
Nu știu de ce, dar am avut impresia că cineva tocmai se retrăsese de la una dintre ele.
Am aprins lanterna telefonului și am urcat cele trei trepte de piatră. Cheia a intrat greu în broască. A trebuit să împing cu umărul ca să deschid ușa.
M-a izbit mirosul.
Praf. Lemn vechi. Haine ținute ani întregi în dulap. Și ceva amar, ca lumânările stinse după o înmormântare.
Am găsit întrerupătorul pe perete. Becul din hol s-a aprins slab, cu o întârziere ciudată, de parcă lumina ar fi venit de undeva departe.
Casa era așa cum mi-o aminteam din copilărie, dar mai mică și mai rece. Hol lung, podea din lemn, două camere pe stânga, bucătăria în dreapta, dormitorul mătușii în capăt.
Și tablouri peste tot.
Asta fusese obsesia ei.
Mătușa Ana colecționa tablouri, fotografii vechi, portrete de familie, icoane pictate pe lemn, rame cumpărate din târguri, peisaje cu păduri, femei necunoscute, copii în haine de duminică, bărbați cu mustăți subțiri care priveau fix înainte. Unele erau frumoase. Altele aveau ceva bolnav în ele. Prea mulți ochi. Prea multe fețe care păreau surprinse în clipa în care își dăduseră seama că sunt privite.
Pe hol, peretele din stânga era plin.
Zeci de rame.
Am trecut pe lângă ele fără să mă uit prea mult. Când eram mic, îmi era frică să dorm acolo tocmai din cauza lor. Aveam impresia că noaptea, când stingea mătușa lumina, oamenii din tablouri coborau pe podea și umblau prin casă desculți.
Mi-am scuturat gândul din cap.
— Hai, Vlad, am șoptit. Cauți actele și pleci.
Dormitorul era în capătul holului.
Ușa era întredeschisă.
Am împins-o încet.
Patul era făcut. Perdelele trase. Pe noptieră stătea o cană albă, goală, lângă o pereche de ochelari. De parcă mătușa ieșise pentru câteva minute și urma să se întoarcă.
Pe peretele din fața patului era cel mai mare tablou din casă.
Un portret vechi al mătușii Ana când era tânără.
Nu semăna cu femeia bătrână, slabă și acră pe care mi-o aminteam. În pictură era frumoasă, cu părul prins la ceafă, rochie închisă la culoare și ochi negri, lucioși. Dar gura era greșită. Zâmbetul nu părea zâmbet. Părea că ține ceva între dinți.
Am deschis dulapul, am căutat prin sertare, prin cutii, printr-un teanc de plicuri vechi. Am găsit facturi, certificate, poze de familie, o iconiță crăpată, dar nu dosarul albastru.
Telefonul vibra slab. Semnalul era aproape mort.
I-am scris mamei: „Am ajuns. Caut.”
Mesajul n-a plecat.
Am continuat.
După aproape o oră, ploaia s-a întețit. Bătea în geamuri cu un sunet mărunt și nervos. Casa părea mai rece, deși îmi țineam geaca pe mine. Am găsit într-un final dosarul albastru într-o cutie sub pat.
Când l-am tras afară, ceva a căzut lângă el.
Un ceas deșteptător vechi, cu carcasă crem și ace negre.
Era oprit la ora 2:14.
L-am ridicat.
Pe spate era lipită o etichetă îngălbenită, scrisă cu pix albastru.
„Să nu te uiți la pereți după 2:14.”
Am citit de două ori.
Apoi am râs, dar râsul mi-a ieșit uscat.
Mătușa Ana avusese mereu superstiții. Nu lăsa pâinea cu fața în jos. Nu mătura după apus. Nu te lăsa fotografiat dormind. Nu ținea oglinda neacoperită când era mort în casă. Când eram copil, mama spunea că trebuie s-o ignor.
Dar eticheta aia nu părea o superstiție.
Părea un avertisment scris pentru cineva care urma să greșească.
Am băgat dosarul în rucsac și am vrut să plec.
Atunci am auzit primul sunet.
Un zgâriet scurt.
Ca o ramă trasă pe perete.
M-am oprit în mijlocul dormitorului.
Sunetul venise din hol.
Am ținut respirația.
Nimic.
Doar ploaia.
Am ieșit din dormitor și am luminat holul cu telefonul, deși becul era aprins.
Toate tablourile erau la locul lor.
Sau așa mi s-a părut.
Am făcut trei pași spre ușă.
Zgâriet.
De data asta, în spatele meu.
M-am întors brusc.
Portretul mătușii Ana era ușor strâmb.
Nu mult. Doar cât să observi dacă știai că fusese drept.
Am simțit un fior scurt pe ceafă.
— S-a lăsat cuiul, am spus cu voce tare.
Nu știu cui îi explicam.
M-am apropiat și am îndreptat tabloul.
Ochii pictați ai mătușii păreau mai lucioși în lumina becului.
Am ieșit din cameră.
În hol, când am trecut pe lângă primul rând de portrete, mi s-a părut că unul dintre bărbații pictați avea capul întors ușor spre mine.
M-am uitat direct.
Nu. Stătea normal.
M-am grăbit.
La ușa de la intrare, am băgat mâna în buzunar după chei. Nu erau. Am verificat celălalt buzunar. Nimic. Rucsacul. Nimic.
Mi s-a strâns stomacul.
Le lăsasem pe noptieră.
Am înjurat încet și m-am întors spre dormitor.
Atunci s-a stins lumina.
Nu brusc.
Becul din hol s-a micșorat până a devenit un punct galben, apoi a murit.
Casa a rămas în întuneric.
Telefonul meu avea 11%.
Am aprins lanterna.
Fasciculul alb a tăiat holul.
Și atunci am văzut.
Primul tablou era întors cu fața spre perete.
Apoi al doilea.
Al treilea.
Toate ramele de pe hol erau întoarse.
Nu căzute. Nu strâmbe. Întoarse perfect, cu spatele spre mine, lipite de perete, ca și cum cineva le întorsese cu grijă.
Mi-a înghețat sângele.
N-am auzit pași. N-am auzit pe nimeni. Nu trecuseră nici zece secunde de când se stinsese lumina.
Am ridicat telefonul mai sus.
În capătul holului, ușa dormitorului era deschisă.
Dinăuntru venea un ticăit.
Ceasul.
Tic.
Tic.
Tic.
Era imposibil. Ceasul fusese oprit.
Am vrut să ies fără chei. Să las casa descuiată. Să fug în mașină și să sparg geamul dacă trebuie.
Dar cheia de la mașină era pe același breloc.
Pe noptieră.
Am mers spre dormitor cu spatele lipit de peretele opus tablourilor. Mi-era rușine de frica mea, dar nu suficient încât să mă opresc. Lanterna tremura în mâna mea.
Tic.
Tic.
Tic.
Când am ajuns în dreptul bucătăriei, ceva a căzut în spatele meu.
O ramă.
S-a izbit de podea cu un zgomot sec.
Nu m-am întors imediat.
Asta m-a speriat cel mai tare. Faptul că o parte din mine știa deja că nu trebuie.
Dar omul nu e făcut să lase lucrurile nevăzute.
M-am uitat.
Pe jos era o fotografie veche de familie. O recunoșteam. Mătușa Ana, mama, bunicul, o verișoară pe care n-am cunoscut-o și eu, copil, în fața casei.
Doar că fotografia era schimbată.
Eu nu mai priveam spre aparat.
În poză, copilul care eram eu avea capul întors spre casa din spate.
Spre fereastra dormitorului.
Am simțit cum mi se usucă gura.
M-am apropiat fără să vreau.
În fereastra din fotografie, acolo unde înainte era doar sticlă neagră, se vedea o față.
Nu clar.
Un oval palid, lipit de geam.
Și două pete întunecate în loc de ochi.
Am scăpat fotografia.
Din dormitor, ceasul a sunat o singură dată.
Cling.
M-am uitat la telefon.
2:14.
Nu era posibil. Când ajunsesem era puțin după șapte seara. Stătusem o oră, poate două. Nu putea fi două noaptea.
Telefonul afișa 2:14.
Bateria: 14%.
Data: 14 noiembrie.
Dar era 29 noiembrie.
Ticăitul s-a oprit.
Apoi, din dormitor, am auzit o voce de femeie.
— Vlad?
Nu era vocea mătușii Ana.
Era vocea mamei.
Mi s-au înmuiat genunchii.
— Vlad, ai găsit dosarul?
Am rămas nemișcat în hol.
Mama nu era acolo. Mama era la oraș. Mama nu putea fi în dormitorul mătușii moarte.
Vocea a continuat:
— Vino puțin, că vreau să-ți arăt ceva.
Am dat un pas înapoi.
Unul dintre tablourile întoarse a început să se miște.
Nu mult.
Doar s-a clătinat pe cui.
Apoi altul.
Apoi toate.
Spatele ramelor vibrau încet, ca și cum oamenii din ele ar fi lovit din interior.
— Vlad, a spus vocea mamei, mai aproape. Nu mă lăsa singură cu ele.
Am fugit spre ușă.
N-am mai gândit. N-am mai vrut chei, dosar, nimic.
Am apucat clanța și am tras.
Ușa nu s-a deschis.
Era încuiată.
Din interior.
Am tras iar, cu ambele mâini. Lemnul a gemut, dar broasca nu s-a mișcat. Cheia era pe noptieră, iar eu eram prostul care se întorsese în casă.
În spatele meu, pe hol, ramele au început să se întoarcă la loc.
Una câte una.
Scârțâind încet.
Nu voiam să văd fețele.
Am închis ochii, dar a fost mai rău. În întunericul de sub pleoape le simțeam privind.
Am deschis ochii și m-am uitat doar la podea.
Primul tablou s-a întors.
Apoi al doilea.
Apoi al treilea.
Nu ridica privirea, mi-am spus.
Nu ridica privirea.
Din dormitor a venit alt zgomot.
Un aparat foto vechi.
Click.
Apoi un bliț alb a luminat holul.
Pentru o fracțiune de secundă, am văzut tot.
Tablourile erau din nou cu fața spre mine.
Dar oamenii din ele nu mai stăteau în pozițiile lor.
Toți se întorseseră în profil, privind spre capătul holului.
Spre mine.
Nu. Nu spre mine.
Spre ceva din spatele meu.
Am simțit un miros rece de pământ și păr ars.
Foarte aproape de umărul meu.
O mână subțire, uscată, a atins lemnul ușii, chiar lângă fața mea.
Nu m-a atins pe mine.
Doar s-a sprijinit acolo.
Avea degete lungi, cu unghii galbene.
Apoi vocea mătușii Ana mi-a șoptit în ureche:
— Ți-am spus să nu te uiți la pereți.
Am țipat și am lovit ușa cu umărul. O dată. De două ori. A treia oară, ceva a crăpat, dar nu ușa. Umărul meu. Durerea mi-a explodat în braț.
Mâna de lângă mine s-a retras.
Din dormitor, vocea mamei a spus:
— Nu pleca. Încă nu ești în tablou.
Atunci am înțeles.
Nu voiau să mă omoare.
Voiau să mă pună pe perete.
Am alergat spre dormitor. Nu știu de ce. Poate pentru chei. Poate pentru că, atunci când ești prins într-o casă care se uită la tine, faci exact ce nu trebuie.
Camera era rece ca pivnița.
Ceasul deșteptător stătea pe noptieră.
Ace negre.
2:14.
Lângă el erau cheile.
Am întins mâna.
Portretul mătușii Ana, cel mare, nu mai era pe perete cu fața spre cameră.
Era întors spre perete.
Doar el.
Am luat cheile și am vrut să fug.
Dar de pe spatele tabloului s-a auzit un ciocănit.
Trei bătăi.
Apoi vocea mătușii, înfundată, ca din lemn:
— Întoarce-mă, Vlad.
Nu m-am mișcat.
— Întoarce-mă și îți dau drumul.
Am strâns cheile în palmă până m-au durut.
— Nu.
Cuvântul a ieșit slab, dar a ieșit.
Tabloul s-a clătinat.
— Atunci o întorc pe mama ta.
Telefonul mi-a vibrat în buzunar.
Am tresărit.
Pe ecran apărea apel video de la mama.
Semnalul era zero.
Totuși, apelul suna.
Am răspuns fără să vreau, cu mâna tremurând.
Pe ecran era mama.
Stătea în sufrageria ei, cu lumina aprinsă, dar imaginea era ciudată. Camera era prea nemișcată. Mama privea direct în ecran și zâmbea.
— Vlad, a spus ea. De ce nu întorci tabloul?
Mi s-a făcut rău.
— Mamă?
Zâmbetul i s-a lărgit.
În spatele ei, pe peretele sufrageriei noastre, toate tablourile erau întoarse spre perete.
Mai puțin unul.
Un tablou pe care nu-l aveam.
În el eram eu, în dormitorul mătușii Ana, ținând telefonul în mână.
Văzut din spate.
Iar în spatele meu stătea ceva înalt, aplecat, cu fața acoperită de păr rar.
Am scăpat telefonul.
În aceeași clipă, tabloul mare de pe perete s-a întors singur.
Nu repede.
Încet.
Cu spatele desprinzându-se de zid, rotindu-se în cui, până când portretul mătușii Ana a ajuns cu fața spre mine.
Dar nu mai era mătușa.
Era o cameră pictată.
Dormitorul în care mă aflam.
Patul.
Noptiera.
Ceasul.
Eu.
Și în spatele meu, lângă ușă, o femeie bătrână fără ochi, cu gura deschisă prea larg.
N-am privit înapoi.
Am sărit peste telefon, am fugit pe hol și am ținut ochii lipiți de podea. Ramele au început să cadă în jurul meu. Sticlă spartă. Lemn crăpat. Voci. Zeci de voci.
Unele mă rugau.
Unele râdeau.
Unele îmi spuneau numele ca și cum îl mestecau.
La ușă, am băgat cheia în broască.
Prima dată n-a intrat.
A doua oară, am scăpat-o.
În spatele meu, toți pereții au oftat.
Nu casa.
Pereții.
Am ridicat cheia, am nimerit broasca și am rotit.
Ușa s-a deschis.
Aerul rece de afară m-a lovit în față.
Am ieșit în curte și am căzut pe trepte.
În spatele meu, din casă, s-a auzit un ultim click.
Aparatul foto.
Un bliț a luminat ferestrele din interior.
Apoi liniște.
Am ajuns la mașină fără să mă uit înapoi. Am spart geamul cu o piatră, pentru că mâinile îmi tremurau prea tare ca să descui. Am pornit motorul și am plecat cu cauciucurile alunecând în noroi.
Mama nu mi-a răspuns la telefon până dimineață.
Când a făcut-o, plângea.
Nu pentru că pățise ceva.
Pentru că pe peretele din sufragerie, între icoana bunicii și fotografia de la nunta ei, apăruse un tablou nou.
Nu știa de unde venise.
Era prins perfect în perete.
Cu ramă veche, neagră.
În tablou eram eu.
Stăteam în fața ușii casei mătușii Ana, ud de ploaie, cu dosarul albastru în mână.
Dar nu asta a făcut-o să plângă.
Ci faptul că, în pictură, eu aveam capul întors spre interiorul casei.
Și zâmbeam.
Am ars dosarul în aceeași zi.
Am rugat-o pe mama să dea jos tabloul. A încercat. Tata a încercat. Doi vecini au încercat. Rama nu s-a mișcat. Lemnul părea crescut din perete.
De atunci, mama a acoperit tabloul cu o pătură.
Dar uneori, când vorbesc cu ea la telefon, aud din sufragerie un zgomot slab.
Scârțâit de ramă.
Ca și cum ceva încearcă să se întoarcă singur cu fața spre cameră.
Iar eu nu mai țin tablouri în casă.
Nici fotografii pe pereți.
Nici icoane în ramă.
Nimic care poate privi.
Pentru că în fiecare noapte, la 2:14, primesc același mesaj de la un număr necunoscut.
Nu are text.
Doar o poză.
În poză sunt eu, dormind.
De fiecare dată, imaginea e făcută puțin mai aproape.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.