Dacă găsești vreodată o tablă Ouija cu numele tău scris pe spate, arunc-o fără să o atingi.

Eu n-am făcut asta.

Eu am râs.

Și pentru râsul ăla, cineva încă bate în peretele camerei mele în fiecare noapte.

Am găsit tabla într-o sâmbătă ploioasă, într-un târg de vechituri de la marginea orașului. Nu căutam nimic special. Voiam doar o lampă veche pentru birou, ceva cu lumină galbenă, obosită, ca în filmele în care scriitorii nu dorm niciodată.

La ultima tarabă, sub o folie de plastic ruptă, era o cutie lungă, din lemn negru. Nu avea preț. Nu avea etichetă. Doar o zgârietură adâncă pe capac, ca și cum cineva încercase s-o deschidă cu un cuțit.

Bătrâna de la tarabă s-a uitat la mine când am pus mâna pe ea.

Nu m-a întrebat dacă o vreau.

Mi-a spus doar:

— Asta nu se cumpără.

Am zâmbit, crezând că încearcă să facă obiectul mai interesant.

— Atunci se fură?

Femeia nu a râs.

Mi-a prins încheietura cu niște degete reci și uscate.

— Se primește. Dar numai dacă te recunoaște.

Am vrut să las cutia jos, dar în clipa aia am simțit ceva ciudat. Lemnul era cald. Nu cald de la soare, că ploua de ore întregi. Cald ca pielea cuiva.

Am deschis capacul.

Înăuntru era o tablă Ouija veche, făcută manual. Nu arăta ca cele din filme. Nu era lucioasă, nu avea fonturi frumoase. Literele erau scrijelite în lemn, strâmbe, adânci, ca și cum fuseseră făcute cu un cui.

A B C D…

Da. Nu. La revedere.

Iar în mijloc, sub alfabet, era desenat un ochi.

Planșeta era mică, triunghiulară, arsă pe margini.

Am ridicat tabla și am întors-o.

Atunci am văzut numele meu.

Scris pe spate.

Nu cu marker. Nu cu vopsea.

Zgâriat.

Adânc.

Proaspăt.

M-am uitat la bătrână.

— Cine a scris asta?

Ea mi-a dat drumul la mână.

— Tu.

Am râs atunci. Râsul ăla prost, de om care se sperie și se preface că nu.

Am întrebat cât costă.

Mi-a spus:

— Prima noapte.

N-am înțeles.

Apoi a împins cutia spre mine și și-a tras folia peste restul lucrurilor, de parcă târgul se terminase numai pentru ea.

Când am ajuns acasă, ploaia se oprise.

Cutia mirosea a lemn ud și a fum vechi.

Am pus-o pe masă, am făcut o poză și am trimis-o pe grupul meu de prieteni.

„Uitați ce prostie am găsit.”

În cinci minute, mi-au răspuns toți.

Andrei a zis că vine cu bere.

Mara a zis să nu fim idioți.

Tudor a trimis un emoji cu fantomă și a scris:

„Diseară chemăm morții.”

Asta am făcut.

La ora unsprezece și jumătate, eram patru în sufrageria mea. Jaluzelele trase. Lumina stinsă. Doar două lumânări pe masă, pentru atmosferă.

Mara stătea cu brațele încrucișate.

— Jur că dacă faceți glume proaste, plec.

Andrei a dus sticla la gură.

— Dacă apare bunică-mea, o întreb unde a ascuns banii.

Tudor filma cu telefonul.

Eu am pus tabla în mijloc.

Lemnul părea mai închis la culoare decât dimineață. Ca și cum băuse toată lumina din cameră.

Am pus toți degetele pe planșetă.

La început am râs. Am făcut voci grave. Am întrebat prostii.

— Este cineva aici? a zis Tudor teatral.

Planșeta nu s-a mișcat.

— Normal că nu, a spus Mara. Pentru că suntem adulți și avem creier.

Am întrebat eu, mai mult ca să o contrazic:

— Dacă e cineva aici… spune-ne numele tău.

Nimic.

Andrei a căscat.

Apoi flacăra lumânării din stânga s-a lungit brusc, subțire, ca o limbă.

Planșeta s-a mișcat.

Foarte încet.

Mara și-a tras degetele imediat.

— Cine a împins?

— Nimeni, am zis.

Dar simțeam sub buricele degetelor o presiune slabă. Nu era ca și cum cineva trăgea planșeta. Era ca și cum masa însăși respira sub ea.

Planșeta s-a dus la litera M.

Apoi la A.

Apoi la R.

Apoi la A.

Mara a încremenit.

Tudor a coborât telefonul.

— Nu e amuzant.

Andrei nu mai zâmbea.

Planșeta a alunecat singură spre „DA”.

Apoi spre „NU”.

Apoi iar spre „DA”.

Ca și cum se certa cu ea însăși.

— Închidem, a zis Mara. Acum.

Eu, prost, am vrut să par curajos.

— Stai. Întreb ceva simplu.

Mara s-a ridicat.

— Nu.

Dar eu întrebasem deja.

— Ce vrei?

Planșeta a început să se miște repede.

Nu brutal.

Sigur.

Ca un om care știe pe de rost drumul spre casă.

N-U

S-P-U-N-E

L-A

R-E-V-E-D-E-R-E

Am citit cu voce tare și am simțit cum mi se ridică pielea pe ceafă.

„Nu spune la revedere.”

Pentru câteva secunde, n-a vorbit nimeni.

Apoi lumânarea din dreapta s-a stins.

Nu a fost curent.

Nu a pâlpâit.

S-a stins ca și cum cineva i-a pus două degete peste flacără.

Mara și-a luat geaca.

— Eu plec.

Andrei s-a ridicat și el.

— Da, gata. Faină gluma, dar gata.

Tudor încă filma, dar mâna îi tremura.

Eu am vrut să mut planșeta spre „la revedere”, așa cum știam din filme că trebuie să faci.

În clipa în care am împins-o, planșeta s-a blocat.

Nu glumesc.

S-a lipit de tablă.

Am apăsat mai tare.

Nu s-a mișcat.

Apoi, din peretele din spatele meu, s-a auzit o bătaie.

Una singură.

Toc.

Toți ne-am întors.

Peretele acela dădea spre dormitorul meu.

— Ai vecini? a șoptit Tudor.

— Nu pe partea aia.

Toc.

A doua bătaie.

Mai jos.

Ca și cum cineva bătea din interiorul peretelui.

Mara a început să plângă în liniște.

Andrei s-a dus la întrerupător.

Când a aprins lumina, tabla era goală.

Planșeta dispăruse.

Am căutat-o sub masă, sub canapea, în bucătărie.

Nimic.

Prietenii mei au plecat fără să mai spună mare lucru.

Mara mi-a spus în ușă:

— Arunc-o. Te rog.

Am promis că o arunc.

N-am făcut-o.

Am închis tabla în cutie și am băgat-o în dulap.

La două noaptea, m-am trezit din cauza bătăilor.

Toc.

Toc.

Toc.

Nu veneau de la ușă.

Veneau din dulap.

Am aprins veioza.

Camera era rece. Nu rece de iarnă. Rece de pivniță.

M-am ridicat și am deschis dulapul.

Cutia era pe raft.

Capacul era deschis.

Tabla era înăuntru.

Planșeta se întorsese.

Dar nu era pe tablă.

Era pusă vertical, sprijinită de peretele dulapului, cu vârful îndreptat spre mine.

În gaura ei mică, rotundă, se vedea ceva scris pe lemnul din spate.

M-am apropiat.

Era un cuvânt.

„MÂINE.”

Am trântit dulapul și am dormit cu lumina aprinsă.

A doua zi dimineață, am găsit pe telefon un clip video de treizeci și unu de minute.

Înregistrat la ora trei și douăzeci noaptea.

Eu nu-l făcusem.

În video se vedea sufrageria mea. Masa. Cutia. Tabla.

La început nu se întâmpla nimic.

Apoi, după vreo patru minute, camera telefonului s-a întors încet spre hol.

Din întuneric, am apărut eu.

Dar mergeam ciudat.

Cu pași mici.

Cu ochii deschiși.

Dormeam.

M-am așezat la masă.

Am pus degetele pe planșetă.

Și am început să vorbesc.

Vocea era a mea, dar nu era felul meu de a vorbi.

Era joasă, răgușită, obosită.

Am zis:

— Cine urmează?

Planșeta s-a mișcat.

A-N-D-R-E-I

Am oprit clipul.

Am sunat imediat pe Andrei.

Nu mi-a răspuns.

I-am scris.

Nimic.

Pe la prânz, m-a sunat Tudor.

Nu mi-a spus salut.

Mi-a zis doar:

— Ai văzut știrile?

Andrei făcuse accident în dimineața aia. Nimic spectaculos. Nimic de film. O mașină ieșise din parcare fără să se asigure. Andrei era pe trotuar. Îl lovise destul cât să ajungă la spital cu un picior rupt și trei coaste fisurate.

Trăia.

Dar când am ajuns la el, avea o vânătaie ciudată pe gât.

Trei urme subțiri.

Ca niște degete.

— Ce e asta? l-am întrebat.

Andrei s-a uitat la mine cu ochii roșii.

— Azi-noapte am visat că cineva stătea lângă patul meu și îmi spunea să nu spun la revedere.

Mi s-a făcut rău.

În seara aceea am luat tabla și am dus-o la tomberon.

Am aruncat-o cu tot cu cutie.

Am stat lângă gunoi aproape zece minute, ca un idiot, așteptând să se întâmple ceva.

Nu s-a întâmplat.

M-am întors în apartament.

Pe masă, în sufragerie, era planșeta.

Singură.

Cu vârful spre mine.

Am fugit la baie și am vomitat.

După aceea am făcut ce ar face orice om speriat care nu vrea să recunoască faptul că e speriat: am căutat pe internet.

Tablă Ouija veche.

Planșetă care revine.

Nu spune la revedere.

Am găsit sute de prostii, forumuri, povești inventate, oameni care voiau atenție.

Apoi am găsit o fotografie.

Era pe un blog vechi, uitat, din două mii nouă.

În poză era aceeași tablă.

Exact aceeași.

Literele strâmbe.

Ochiul din mijloc.

Marginea arsă a planșetei.

Titlul articolului era:

„Patru studenți dispăruți după o ședință Ouija într-un apartament din Iași.”

Am citit tot.

Un singur detaliu se repeta în declarațiile vecinilor.

În noaptea dispariției, au auzit bătăi în pereți.

Toc.

Toc.

Toc.

Nu am dormit deloc.

Pe la patru dimineața, am primit un mesaj de la Mara.

„De ce ai venit la mine?”

I-am răspuns imediat:

„Nu am venit.”

Ea a trimis o poză.

Ușa apartamentului ei.

Pe partea de jos, zgâriat în lemn, era numele meu.

Mara m-a sunat plângând.

— Ești la ușă?

— Nu.

— Atunci cine bate?

Am auzit prin telefon trei lovituri.

Toc.

Toc.

Toc.

Apoi Mara a țipat.

Linia s-a întrerupt.

Am sunat la poliție. Am sunat la Tudor. Am alergat până la ea.

Când am ajuns, ușa era deschisă.

Mara stătea în mijlocul camerei, desculță, cu ochii fixați în perete.

Nu era rănită.

Dar pe masa ei era planșeta.

Aceeași planșetă.

Nu știu cum ajunsese acolo.

Mara s-a uitat la mine și a zis cu vocea mea:

— Nu trebuia să mă lași singur.

Apoi a căzut.

Ambulanța a spus atac de panică. Oboseală. Stres.

Sigur.

Toți au cuvinte curate pentru lucruri murdare.

În noaptea următoare, am aprins toate luminile din apartament și am pus tabla pe masă.

Nu mai voiam să fug.

Nu mai voiam să aștept.

Voiam să termin.

Am pus degetele pe planșetă.

Eram singur.

Știam că nu trebuie s-o faci singur.

Dar deja nu mai conta.

Am întrebat:

— Cine ești?

Planșeta s-a mișcat imediat.

N-U

S-U-N-T

C-I-N-E

Am înghițit în sec.

— Atunci ce ești?

Planșeta a stat nemișcată.

Apoi s-a dus încet, literă cu literă.

S-U-N-T

C-E

R-Ă-M-Â-N-E

C-Â-N-D

N-U

S-P-U-I

L-A

R-E-V-E-D-E-R-E

Mi-au tremurat mâinile.

— Ce vrei de la mine?

Planșeta a alunecat spre numele meu, scris pe spatele tablei. Nu știu cum. Tabla era cu fața în sus, dar eu am văzut prin ea, pentru o clipă, zgârietura de dedesubt.

Apoi a scris:

S-Ă

M-Ă

D-U-C-I

M-A-I

D-E-P-A-R-T-E

Atunci am înțeles.

Nu era un spirit prins în tablă.

Tabla nu era bântuită.

Tabla era un cârlig.

Iar eu mușcasem.

Fiecare om care o folosea devenea următoarea ușă. Următorul drum. Următorul om prin care chestia aia se putea muta mai departe.

Și atunci a venit cea mai rea întrebare.

Nu din partea mea.

Din partea tablei.

Planșeta s-a mișcat fără să o ating.

C-U-I

Î-I

S-P-U-I

P-O-V-E-S-T-E-A?

M-am ridicat brusc.

Scaunul a căzut pe spate.

În toate camerele apartamentului meu, pereții au început să bată.

Nu o dată.

Nu de două ori.

Sute de bătăi.

Din sufragerie. Din dormitor. Din baie. Din podea. Din tavan.

Toc-toc-toc-toc-toc.

Ca o ploaie de degete îngropate.

Am luat tabla și am spart-o.

Am lovit-o de podea până s-a crăpat.

Am rupt-o cu piciorul.

Am aruncat bucățile în cadă și le-am dat foc cu spirt.

Lemnul a ars greu.

Și în timp ce ardea, din flacără se auzea o voce mică.

Nu țipa.

Nu implora.

Râdea.

Când totul s-a terminat, cada era neagră, apartamentul plin de fum, iar eu stăteam pe gresie cu mâinile murdare și ochii uscați.

Pe fundul căzii, printre cenușă, rămăsese planșeta.

Întreagă.

Rece.

Curată.

Cu un singur cuvânt zgâriat pe ea:

„POSTEAZĂ.”

N-am făcut-o atunci.

Am rezistat trei zile.

În prima noapte, a bătut în perete.

În a doua, mi-a vorbit cu vocea Marei.

În a treia, mi-a apărut în oglindă, în spatele meu, cu fața mea, dar cu zâmbetul altcuiva.

Azi dimineață, am pus povestea asta pe internet.

Nu ca să mă crezi.

Nu ca să mă salvezi.

Ci pentru că acum știu ce voia de la început.

Nu vrea să fie chemată.

Vrea să fie ascultată.

Și dacă ai ajuns până aici, îmi pare rău.

Dar înainte să pleci, uită-te bine la ecran.

Dacă pentru o clipă ți s-a părut că literele se mișcă…

Nu atinge nimic.

Nu scrie în comentarii.

Nu spune „la revedere”.

Pentru că acum nu mai bate în peretele meu.

Ascultă.

Poate bate în al tău.