Când am șters praful, casa a început să sângereze

Casa era a bunicii mele, dar nimeni din familie nu-i mai spunea așa.

Îi ziceau simplu casa din deal.

Ca și cum n-ar fi avut nevoie de alt nume.

Ca și cum toate celelalte case ar fi fost doar case, iar asta ar fi fost altceva.

Am ajuns acolo într-o după-amiază de noiembrie, cu cerul coborât peste sat și cu portbagajul plin de cârpe, saci de gunoi și soluții de curățat. Mama îmi spusese că, dacă tot vreau să o vindem, cineva trebuie să intre în ea, să aerisească, să șteargă praful, să vadă ce mai poate fi salvat.

Nimeni nu voia.

Tata se prefăcuse ocupat. Unchiul meu spusese direct că nu mai calcă acolo. Iar mama, de fiecare dată când îi pronunțam numele casei, își umezea buzele și schimba subiectul.

— E doar murdară și veche, mi-a zis înainte să plec. Nu te apuca să stai până târziu.

— Mă întorc pe seară.

— Dacă simți miros de fier… pleci.

M-am uitat la ea.

— Miros de fier?

A ezitat o clipă, apoi și-a strâns puloverul mai bine pe ea.

— De rugină. Atât.

M-am prins că mințea, dar n-am insistat. În familia mea erau multe lucruri pe care nu le explicau niciodată până la capăt. Mai ales când venea vorba de casa din deal.

Drumul până acolo era ud și plin de noroi. Când am coborât din mașină, frigul mi-a intrat pe sub geacă și am auzit cum crengile uscate ale nucului din curte se loveau una de alta.

Tac. Tac. Tac.

Ca niște degete în lemn.

Casa stătea în fața mea cu obloanele trase pe jumătate, cu tencuiala crăpată și cu acoperișul lăsat într-o parte. Părea mai înaltă decât mi-o aminteam. Mai îngustă. Mai atentă.

Am urcat treptele de piatră și, când am băgat cheia în broască, am simțit dinăuntru un miros greu de mucegai, fum vechi și ceva dulceag, stătut. Ca florile lăsate prea mult pe un mormânt.

Ușa s-a deschis greu, cu un scârțâit lung, răgușit.

Înăuntru era rece.

Nu frigul obișnuit al unei case nelocuite. Altceva. Un rece umed, lipicios, care îți intra sub piele. Podeaua trosnea sub pașii mei, iar praful plutea în razele cenușii care intrau prin geamuri.

— Bună, casă, am mormăit, mai mult ca să aud o voce omenească.

Ecoul mi-a întors „casă” din hol, de parcă cineva l-ar fi repetat în șoaptă.

Am lăsat geanta jos și am început cu geamurile. Le-am deschis unul câte unul, forțând balamalele înțepenite. Aerul de afară a intrat greu, ca și cum încăperile nu voiau să-l primească.

Bucătăria era exact cum o țineam minte din copilărie: soba neagră într-un colț, masa joasă, mileurile îngălbenite, dulapul cu pahare groase, cu model în relief. Pe polițe, un strat gros de praf acoperea totul, atât de uniform încât părea zăpadă cenușie.

Am început să șterg.

Mai întâi masa. Apoi pervazul. Apoi spătarul scaunelor. Cârpa se înnegrea imediat și lăsa în urmă urme ude, neregulate. Mâinile îmi miroseau a detergent cu lămâie și lemn mort.

Pe la al treilea scaun am auzit primul zgomot.

Un fel de oftat.

Foarte slab.

M-am oprit.

Se auzea din tavan.

Nu un șoarece. Nu lemnul. Semăna cu expirarea lungă a cuiva care stătuse prea mult fără aer.

Am rămas cu cârpa în mână, ascultând.

Nimic.

— Se lasă casa, am zis singur, prost.

Vocea mi-a ieșit prea tare. Prea subțire.

Am continuat.

În salon era mai rău. Aerul stătut părea mai gros acolo. Canapeaua fusese acoperită cu un cearșaf, iar pe perete atârna încă oglinda mare cu rama din lemn închis, sculptată. Sub ea era o comodă pe care bunica ținea, pe vremuri, lumânări și icoane mici.

Praful de pe mobilă era atât de gros încât, când am trecut degetul prin el, am lăsat o brazdă adâncă.

Și atunci am auzit a doua oară.

O respirație.

Mai aproape.

Nu din tavan.

Din perete.

Mi s-a strâns stomacul, dar am făcut ce face orice om care știe că n-ar trebui să stea singur într-o casă bătrână și totuși încearcă să nu pară ridicol în fața propriei frici: am ignorat.

Am scuturat cearșaful de pe canapea.

Sub el, tapițeria mirosea a naftalină și umezeală. În clipa în care l-am tras complet, ceva a căzut pe podea.

Un pachet mic, învelit într-o batistă.

L-am ridicat.

Înăuntru erau câteva fotografii vechi, o cruciuliță de metal și o bucată de hârtie împăturită de multe ori.

Am desfăcut-o.

Scrisul era al bunicii, îl știam din rețetele ei.

Nu șterge pereții. Nu ridica praful din camera de sus.

Am simțit cum îmi înțepenește ceafa.

M-am uitat instinctiv spre tavan, spre grinzile întunecate.

— Foarte amuzant, bunico, am murmurat.

Dar nu suna ca o glumă.

Am băgat hârtia în buzunar și am mers înapoi la comodă. Stratul de praf era mai gros pe partea dreaptă, aproape cleios. Am stors cârpa, m-am aplecat și am șters într-o singură mișcare.

Lemnul de sub praf era închis, lucios.

Apoi am văzut o picătură roșie.

La început am crezut că m-am tăiat.

Mi-am verificat degetele. Nimic.

Picătura s-a umflat lent la marginea comodei și a căzut pe parchet.

Ploc.

Am rămas nemișcat.

O a doua picătură a apărut exact lângă prima.

Apoi încă una.

Sub stratul subțire de praf pe care îl lăsasem la margine, lemnul părea că transpira ceva dens și roșu-închis.

— Nu…

M-am apropiat.

Mirosul m-a lovit înainte să ating.

Nu rugină.

Nu vopsea.

Sânge.

Proaspăt.

Mirosul ăla metalic, cald, inconfundabil, care îți urcă imediat în nas și în gură.

Am făcut un pas înapoi atât de brusc încât am lovit cu călcâiul un scaun. Cârpa mi-a căzut din mână.

Din peretele din spatele comodei s-a auzit un trosnet umed.

Ca atunci când rupi o crustă.

Am ridicat ochii.

Pe tapetul îngălbenit, chiar deasupra mobilei, apăruse o dungă subțire roșie. Curgea încet dintr-o crăpătură fină, coborând pe modelul floral al hârtiei.

Ploc.

O picătură a căzut pe comodă.

Ploc.

A doua.

În mai puțin de zece secunde, peretele începuse să sângereze.

Am ieșit în hol aproape fugind, cu pieptul strâns și cu gust de metal pe limbă. Podeaua scârțâia sub mine, iar undeva, de sus, din camera de la etaj, se auzeau pași.

Încet.

Un pas.

Pauză.

Încă un pas.

Ca și cum cineva ar fi traversat odaia desculț.

Am ieșit pe prispă și am tras aer în piept până m-a durut.

Curtea era pustie. Cerul se întuneca deja. Nucul bătea în continuare în vânt. Pe uliță nu trecea nimeni.

M-am uitat spre mașină.

Eram gata să plec.

Apoi am auzit vocea.

— Ai intrat.

Am tresărit atât de tare încât aproape am coborât treptele în gol.

În dreapta casei, dinspre gard, venea tanti Ileana, vecina. Mică, înfofolită, cu batic negru și cu o găleată goală în mână.

— M-ați speriat.

Femeia s-a oprit la poartă. Nu a intrat în curte.

— Te-am văzut urcând. Am zis să vin.

Avea ochii mici și limpezi, de om care știe mai multe decât spune.

— Bună ziua.

— Bună să-ți fie. Ai șters?

M-am uitat la ea.

— Ce?

— Praful.

Mi s-a făcut stomacul rece.

— De unde știți?

A strâns mai tare toarta găleții.

— Că doar de-aia se întoarce.

— Cine?

Nu mi-a răspuns imediat. S-a uitat întâi spre geamurile casei, de parcă s-ar fi temut să nu fie auzită.

— Bunică-ta nu ținea praful degeaba.

— Poftim?

— Îl lăsa. Îl așeza iar. În fiecare săptămână. Peste pete.

Am simțit că mi se usucă gura.

— Ce pete?

Tanti Ileana a ridicat privirea spre mine.

— Tu nu știi ce-a fost aici, nu?

În spatele meu, din interiorul casei, s-a auzit o ușă izbindu-se.

Buf.

Am întors capul.

Holul rămăsese deschis, întunecat.

— Ce-a fost aici? am întrebat din nou, mai încet.

Femeia s-a apropiat un pas de poartă, dar tot n-a intrat.

— Fratele bunicii tale. Matei.

Numele nu-mi spunea nimic.

— N-am auzit de el.

— Nu trebuia să auzi. L-au făcut uitat.

Vântul a trecut prin curte și a adus din casă iar mirosul acela de fier cald.

— Ce a făcut? am spus.

— Nu ce-a făcut, băiete. Ce i s-a făcut.

M-am trezit uitându-mă din nou înăuntru, de parcă aș fi putut vedea ceva din prag.

— Vorbiți clar.

— L-au ținut închis sus.

Mi s-a strâns gâtul.

— Cine?

— Taică-su. Și bunica-ta, după ce a murit maică-sa lui. Ziceau că-i bolnav. Că vede lucruri. Că umblă noaptea și se uită la oameni cum dorm. După un timp, n-a mai coborât niciodată. Îi urcau mâncare. Îi schimbau haine. Și când țipa… puneau muzică la patefon.

Am simțit un gol în piept.

— Ăsta e un rahat de poveste de sat.

Tanti Ileana n-a clipit.

— Într-o noapte a dispărut. Așa au zis. Dar după aia, casa a început să curgă.

În salon s-a auzit ceva târșâind greu pe podea.

Ca o mobilă împinsă încet.

Femeia și-a făcut cruce.

— Pleacă, mi-a spus. Dacă ai șters, pleacă.

— Așteptați. Vreți să spuneți că…

— Că nu l-au îngropat unde trebuie.

Am simțit cum frigul de afară pălește pe lângă recele care-mi urca acum pe șira spinării.

— Unde?

Tanti Ileana a ridicat bărbia spre casă.

— În ea.

Apoi s-a întors și a plecat pe uliță, fără alt cuvânt.

Am rămas singur în curte, cu inima bătându-mi atât de tare încât o auzeam în urechi. M-am uitat spre mașină. Cheile erau în buzunar. Puteam pleca. Trebuia să plec.

Dar ceva din mine se blocase pe propoziția aia.

În ea.

M-am întors în casă.

Încă de la prag se simțea mai puternic mirosul de sânge. Salonul era mai întunecat acum, deși afară nu se înserase de tot. Dunga roșie de pe perete se lățise. Pe tapet se formaseră încă două, coborând în fire subțiri, tremurate. Comoda avea pete mari și umede, iar pe podea se strânseseră picături groase.

Pașii de sus s-au auzit din nou.

Mai repezi.

Toc. Toc. Toc.

Camera de la etaj era exact deasupra mea.

M-am dus în hol și am privit scara de lemn. Era îngustă, abruptă și acoperită de un strat subțire de praf cenușiu. La mijloc se vedea clar o urmă proaspătă.

O talpă.

Desculță.

Am înghițit în sec și am urcat.

Fiecare treaptă gemea sub greutatea mea. Aerul devenea tot mai rece și tot mai greu. La etaj era un mic palier și două uși. Una ducea în odaia în care dormeam când eram mic. Cealaltă, mereu încuiată pe vremuri, dădea spre camera de la capăt.

Acum era întredeschisă.

De acolo venea un miros stătut de țesături vechi, urină uscată și… sânge.

— E cineva? am întrebat.

Vocea mi s-a spart la ultimul cuvânt.

Nu a răspuns nimeni.

Am împins ușa.

Camera era aproape goală. Un pat de fier. Un dulap. O masă joasă. Geamul bătut în scânduri din interior. Pe podea, praful era mult mai gros decât jos, dar nu uniform. În el se vedeau zeci, poate sute de linii desenate cu degetul.

Pe pereți, sub praf, erau cuvinte.

Am făcut doi pași și am șters cu palma unul dintre locurile mai curate.

MI-E FOAME

Mai încolo:

NU MAI ÎNCHIDE

Și lângă pat:

NU E PRAF

Un trosnet a venit din dulap.

Am înghețat.

Ușa lui s-a mișcat singură un centimetru.

Apoi încă unul.

Dinăuntru a ieșit un fir subțire de praf, împins de aerul din interior. A plutit până la podea.

Am pus mâna pe mâner.

Era rece, umed.

— Matei? am șoptit fără să vreau.

În clipa aia, de jos, din salon, s-a auzit un bubuit puternic. Ca și cum ceva greu căzuse pe podea.

Am lăsat dulapul și am fugit spre scară.

Când am intrat în salon, am simțit imediat că încăperea nu mai era la fel.

Peretele nu mai sângera în trei locuri.

Sângera peste tot.

Din îmbinările tapetului, din colțuri, de sub plinte, din crăpătura de lângă ușă. Fire roșii curgeau încet, unele groase, altele subțiri, adunându-se pe parchet într-o peliculă lucioasă. Comoda era împinsă la un pas de perete.

Singură.

În spatele ei se vedea o ușă joasă, ascunsă în perete.

Nu o știam.

Nici nu fusese vreodată la vedere.

Era făcută din lemn vechi, aproape aceeași culoare cu peretele, cu un inel metalic pe post de mâner.

Mirosul de sânge era atât de puternic încât mi-a venit să vomit.

Mi-am tras mâneca peste nas și m-am apropiat.

Pe ușiță era zgâriat un singur cuvânt.

CURĂȚĂ

Un fior mi-a trecut din ceafă până în genunchi.

Din spatele meu, foarte aproape, s-a auzit o voce răgușită:

— Deschide.

Am țipat și m-am întors atât de repede încât am alunecat în sângele de pe parchet.

Nu era nimeni.

Doar oglinda de deasupra comodei.

În ea, pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că nu eram singur.

Cineva stătea în spatele meu.

Foarte slab. Foarte înalt. Cu capul puțin înclinat.

Când am clipit, dispăruse.

— Nu, nu, nu…

M-am ridicat, mi-am șters palmele de blugi și am apucat inelul metalic.

Trapa s-a deschis greu, lipită parcă de margini.

Sub ea era o cavitate îngustă, cât un spațiu de depozitare între pereți. Întunericul dinăuntru era compact, dar când am aprins lanterna telefonului, lumina a căzut pe ceva alb.

Os.

Mai exact, o mână.

Am simțit cum tot sângele din mine îmi cade în picioare.

Înăuntru era un schelet ghemuit. Oasele erau amestecate cu cârpe putrezite și cu ceva ce părea paie sau praf întărit. Craniul era lăsat într-o parte, iar maxilarul deschis, ca și cum omul murise încercând să strige.

Sub el, pe fundul cavității, erau grămezi întregi de praf înnegrit, gros, lipicios.

Nu era praf.

Erau resturi.

Țesut uscat.

Piele măcinată.

Ani întregi de om sfărâmat, adunați sub mobilă și întinși apoi peste casă ca să-l ascundă.

Atunci am înțeles ce vrusese să spună bunica.

Nu ridica praful.

Pentru că praful era el.

Am scăpat telefonul pe parchet. Lanterna s-a rotit și a luminat tavanul.

Din cavitate s-a auzit un sunet ca o înghițitură.

Apoi altul.

Și în fața mea, din grămada aceea de pulbere neagră și oase, ceva a început să se miște.

Praful s-a ridicat încet, într-un nor gros. S-a lipit de oase, de cârpe, de pereți. A luat formă. Mai întâi de spate. Apoi de umeri. Apoi de cap.

Ca și cum cineva se reconstruia din ceea ce rămăsese din el.

Mirosul s-a schimbat. Nu mai era doar sânge. Era și miros de gură stricată, de carne uitată în pământ umed, de subsol închis zeci de ani.

M-am târât înapoi pe coate.

Figura s-a ridicat până a stat în patru labe în cavitate, apoi a scos încet un braț afară. Pielea îi lipsea pe porțiuni. Restul era uscată, neagră, crăpată. Unghiile erau lungi și gălbui. Fața… fața era prea strânsă pe os și avea ochii adânciți, mici, umezi.

Dar gura se mișca.

— Ai… șters…

Vocea lui era un șuierat umed, ca aerul trecut printr-o rană.

N-am putut răspunde.

A ieșit mai mult, genunchi peste marginea cavității, și sângele de pe perete a început să curgă mai repede, ca și cum întreaga casă ar fi avut puls.

— Mi-ai… dat… gură…

— Eu… eu n-am știut…

A râs.

Sunetul m-a înghețat. Nu semăna cu un râs omenesc. Semăna cu tusea unui animal prins în capcană.

— Nici ei…

A întors capul brusc spre mine. O vertebră i-a pocnit sonor.

— Dar m-au auzit.

Am simțit cum mi se strâng plămânii.

— Tu ești… Matei?

Ochii lui umezi s-au fixat în ai mei.

— Eram.

S-a ridicat complet afară din cavitate. Era înalt și imposibil de slab, cu hainele putrezite lipite de coaste. Sângele de pe pereți îl ocolea și apoi se întorcea spre el, ca niște fire vii.

— Ce vrei? am bâiguit.

A făcut un pas spre mine. Tălpile lui goale au lăsat urme întunecate pe podea.

— Curat.

Mi-am amintit cuvântul zgâriat pe ușiță.

— Curat… ce?

A deschis gura mai larg decât ar fi trebuit să poată.

— Casa.

Apoi a arătat spre perete. Spre sânge. Spre podea. Spre scări.

— Tot ce-au pus peste mine.

Am clătinat din cap.

— Eu nu pot…

Într-o clipă a fost lângă mine.

Nu l-am văzut venind. Doar l-am simțit.

Două mâini reci, uscate, mi-au apucat fața și m-au întors cu brutalitate spre oglindă.

Am urlat.

În reflexie nu-l vedeam pe el.

Îi vedeam pe ei.

Un bărbat cu mustață, lat în umeri, lovind ceva pe jos cu o curea.

Bunica, mult mai tânără, plângând și ținând o găleată.

Un adolescent slab, murdar, încercând să se târască spre ușă.

Apoi același adolescent împins în cavitate.

Mâini grăbite.

Țipete înăbușite.

Praf aruncat peste el.

Comoda trasă la loc.

Și bunica șoptind, albă la față:

— N-o să mai iasă. Dăm cu praf. Mereu. Mereu.

Imaginea a dispărut.

Am căzut în genunchi, tremurând atât de tare încât îmi clănțăneau dinții.

Matei era din nou lângă perete, respirând greu, de parcă pentru el fiecare mișcare costa.

— Curăță, a repetat.

Din etaj s-au auzit din nou pași.

Dar acum nu mai era o singură pereche.

Erau mai multe.

Mici. Repezi. Târșâite.

Am ridicat capul.

Pe scări, din întuneric, cobora praf.

Nu plutind. Mergând.

Siluete făcute din pulbere și pete negre. Înălțimea unor copii. Poate amintiri. Poate altceva. Nu aveau ochi, dar știau unde sunt.

— Ce sunt alea? am șoptit.

Matei a întors foarte puțin capul.

— Ce-a mai rămas.

Prima siluetă a coborât până la mijlocul scării și a lăsat pe trepte o dâră roșiatică. A doua târa după ea ceva lung, ca o bucată de pânză sau un intestin uscat. A treia s-a oprit și și-a ridicat capul spre mine.

Am înțeles atunci ce voia prin „curățat”.

Nu să șterg sângele.

Nu să spal casa.

Să scot la lumină tot ce fusese ascuns.

Am apucat telefonul de jos și, fără să mă gândesc, am făcut poze cavității, oaselor, pereților, urmelor. Apoi am sunat la 112.

Degetele îmi alunecau pe ecran.

Când mi-a răspuns operatorul, abia puteam vorbi.

— Am găsit… un cadavru… oase… într-o casă… pe strada…

Din spatele meu, Matei a scos un sunet scurt, ca o aprobare.

Iar când am spus adresa completă, sângele de pe perete s-a oprit.

Nu de tot.

Dar s-a subțiat.

Siluetele de pe scări au rămas nemișcate.

— Rămâneți acolo, a zis vocea de la telefon.

Am vrut să spun că nu pot. Că nu vreau. Că în casa aia e ceva ce n-o să înțeleagă nimeni.

Dar n-am mai apucat.

Pentru că, în clipa aceea, am auzit afară motor de mașină.

Prea repede pentru poliție.

M-am dus la geam.

În curte intrase mașina unchiului meu.

A coborât repede, cu fața trasă și cu pasul grăbit. Când m-a văzut în salon, a ridicat mâinile.

— Ce-ai făcut?

Vocea lui nu era speriată.

Era furioasă.

— Ai știut?

A intrat până în prag și atunci l-a văzut pe Matei.

S-a oprit ca lovit în piept.

Fața i s-a golit complet de sânge.

— Nu…

Matei s-a întors încet spre el.

— Tu miroși ca el.

Unchiul meu a început să dea înapoi.

— Ascultă-mă, nu eu, eu eram copil…

— Dar ai știut, am zis eu.

Nu m-a privit.

— Taică-tu mi-a spus că n-ai voie să intri aici! Mi-a spus că dacă desface cineva mobila…

— Dacă desface cineva mormântul? am răcnit.

Din pereți au început să cadă bucăți de tapet. Sângele a țâșnit iar, mai puternic, lovind podeaua în stropi groși. Unchiul meu s-a întors să fugă.

Matei a ridicat doar o mână.

Ușa de la intrare s-a izbit singură și s-a încuiat cu un trosnet.

— Nu! a strigat unchiul meu. Nu! Eu n-am pus mâna pe tine!

Matei a făcut un pas.

— Dar ai șters.

Unchiul s-a întors spre mine, disperat.

— Spune-i! Spune-i că eu doar am ajutat-o pe mama! Era nebun! Ne omora pe toți!

— L-ați zidit de viu, am spus.

Mi-a tremurat vocea, dar nu de frică. De furie.

— Era familie.

Unchiul a început să plângă. Nu frumos. Nu cu remușcare. Cu muci, cu groază, cu spaima animalului prins.

— Ne bătea! Ne urmărea! Vorbea singur! Nu mai era om!

Matei s-a oprit la un pas de el.

— Și acum?

Unchiul s-a izbit cu spatele de masă. A încercat să se strecoare pe lângă el. N-a avut timp.

Nu știu exact ce i-a făcut.

Totul s-a întâmplat prea repede.

Brațele lui Matei s-au mișcat ca niște cabluri negre. Unchiul a țipat. Sângele de pe pereți a sărit spre ei. L-am auzit lovindu-se de mobilă, trosnind, implorând.

M-am ferit instinctiv, cu brațul peste față.

Când am privit din nou, unchiul era pe podea, viu încă, dar cu fața lipită de parchetul plin de sânge. Matei îl ținea apăsat exact cum fusese el ținut cândva.

— Nu! răcnea unchiul. Nu! Te rog!

Matei și-a aplecat capul foarte aproape de urechea lui.

— Ascultă cum respiră casa.

Și atunci am auzit-o.

Sub zgomotul meu, sub țipetele lui, sub vântul de afară, casa respira.

Inspira lung prin pereți.

Expira prin crăpături.

Ca un piept uriaș plin cu sânge.

Poliția a ajuns câteva minute mai târziu. Aud și acum primul pumn în ușă, strigătele, lemnul forțat. Când au intrat, eu eram lipit de perete, cu telefonul în mână și cu hainele stropite.

Unchiul zăcea în mijlocul salonului, inconștient, cu fața și gâtul zgâriate.

Iar Matei…

Matei nu mai era nicăieri.

Doar cavitatea deschisă. Scheletul. Comoda trasă deoparte. Pereții murdari de sânge.

După aceea au fost întrebări, anchetă, declarații, familii scandalizate, oameni care au început să-și amintească brusc lucruri pe care le uitaseră convenabil zeci de ani. Au scos oasele. Le-au analizat. Vârsta s-a potrivit. Povestea s-a rupt în sat ca un burduf vechi.

Mama n-a putut să mă privească două zile.

Când a făcut-o, a plâns.

— Știam doar că a dispărut, mi-a spus. Jur. Știam doar că mama acoperea mereu mobila cu praf și nu mă lăsa să șterg.

— Și n-ai întrebat?

A închis ochii.

— În casele alea… nu întrebai.

Casa n-a mai fost vândută.

Nici demolată.

Au sigilat-o pentru o vreme, apoi au venit niște oameni să curețe pereții, să schimbe lemnul, să scoată tapetul, să aerisească.

N-a rezistat nimeni mai mult de două zile.

Ba se stricau sculele, ba li se făcea rău, ba jurau că aud pași la etaj, deși etajul era gol. Unul a spus că, atunci când a șters urmele de pe perete, cârpa i s-a umplut de sânge cald.

Acum casa stă iar goală.

Doar că nu mai e liniștită.

Știu asta pentru că, de două ori pe lună, mă întorc acolo. Deschid geamurile. Aerisesc. Șterg foarte puțin. Doar cât trebuie. Niciodată prea mult.

Praful se așază din nou singur peste anumite locuri.

Îl las.

În salon, comoda nu mai stă lipită de perete. Cavitatea a fost zidită, dar uneori se aud trei bătăi scurte din spatele ei.

Toc. Toc. Toc.

Nu mi-e frică de ele.

Frica vine altfel.

Într-o seară, acum trei săptămâni, am șters cu degetul praful de pe oglindă. Doar o dungă subțire, cât să mă văd.

Și în spatele meu, în reflexie, nu era Matei.

Era bunica.

Stătea dreaptă, cu basmaua ei închisă la culoare, cu mâinile pline de praf negru și cu ochii umezi.

Mi-a șoptit:

— Mai jos.

Am privit rama oglinzii.

Sub stratul fin de praf era ceva scrijelit în lemn.

Am curățat puțin.

A apărut o singură propoziție.

Mai sunt și alții în pereți.