Oana a coborât în beci după un borcan de zacuscă.
Atât.
Așa a început totul.
Nu era nici miezul nopții, nici vreo zi de sărbătoare, nici vreo furtună care să rupă cerul deasupra satului. Era o seară obișnuită de octombrie, rece, cu miros de fum și frunze ude, iar casa bunicii stătea la marginea drumului ca toate casele bătrâne: cu pereții crăpați, cu acoperișul lăsat într-o parte și cu geamurile care păreau să se uite după tine când treceai prin curte.
Bunica murise de trei săptămâni.
De atunci, mama Oanei venise aproape în fiecare zi să strângă lucruri, să aerisească, să împartă haine, să aleagă ce se păstrează și ce se aruncă. Oana o ajuta fără chef. Nu pentru că nu o iubise pe bunica, ci pentru că în casa aceea timpul se mișca altfel. Intri dimineața, clipești de două ori și afară se face seară. Stai singur în bucătărie și ai impresia că cineva își trage papucii pe hol. Te uiți spre camera bunicii și vezi ușa întredeschisă, deși știi sigur că ai închis-o.
Mama spunea că e de la oboseală.
Dar Oana știa că nu era doar oboseală.
În seara aceea, mâncau în bucătăria mică, lângă soba de teracotă. Pe masă era pâine, brânză, ceapă roșie și un castron cu cartofi fierți. Mama și mătușa Viorica vorbeau încet despre acte, despre pământ, despre cine ia mașina de cusut și cine păstrează icoana de deasupra patului.
Oana butona telefonul, plictisită.
— Du-te, mamă, până în beci și adu un borcan de zacuscă, i-a spus mama fără să se uite la ea.
Oana a ridicat ochii.
— Acum?
— Da, acum. Ce, ți-e frică?
Mătușa Viorica a încetat să mai taie ceapa.
Nu brusc. Nu teatral. Doar s-a oprit.
— Lasă, că mă duc eu, a zis ea.
Mama a râs scurt.
— Hai, Viorico, e un beci. Nu e cimitir.
Mătușa nu i-a răspuns. S-a uitat doar spre ușa de la hol, acolo unde, după cămară, începea scara îngustă spre beci.
Oana a prins privirea aceea.
— De ce te uiți așa?
Mătușa a luat cuțitul de pe masă și l-a pus lângă farfurie.
— Nimic. Să nu stai mult jos.
— De ce?
— Că e umezeală.
Mama a făcut un gest plictisit.
— Luați-o razna amândouă.
Oana s-a ridicat, și-a luat lanterna mică de pe telefon și a plecat spre hol. Podeaua scârțâia sub pașii ei. Casa mirosea a haine vechi, busuioc uscat și pereți umezi. Pe peretele din dreapta încă stăteau fotografiile bunicii: bunica la nuntă, bunica lângă bunicul mort de douăzeci de ani, bunica tânără cu un copil în brațe pe care Oana nu-l recunoștea.
Ușa spre beci era joasă, vopsită cândva în verde. Vopseaua se scorojise, iar clanța era rece, de parcă nu aparținea casei.
Oana a deschis.
Aerul din beci a urcat spre ea încet, ca o respirație bătrână.
Mirosea a pământ ud, cartofi încolțiți, mucegai și mere stricate.
A aprins lanterna telefonului și a coborât.
Prima treaptă.
A doua.
A treia.
În spatele ei, din bucătărie, se auzeau vag vocile mamei și mătușii. Normal. Cald. Departe.
A mai coborât câteva trepte.
Beciul bunicii era mai mare decât îl ținea minte. Când fusese copil, i se păruse o încăpere mică, cu rafturi pe ambele părți și o ladă de lemn în colț. Acum, lumina telefonului nu ajungea până la capăt. Zidurile erau negre de umezeală, iar tavanul jos părea apăsat peste ea.
— Doar un borcan, a șoptit Oana.
A mers la raftul din stânga. A trecut cu lumina peste borcane de castraveți, compoturi, gemuri înnegrite, sticle fără etichetă și cutii de tablă. Pe fiecare capac era scris anul cu marker negru.
Apoi mâna ei s-a oprit.
Un borcan din față avea scris pe capac:
OANA — 2047
A simțit cum i se ridică pielea pe brațe.
A apropiat telefonul.
Scrisul era tremurat, dar clar. Același scris subțire al bunicii, cu literele ușor aplecate.
Oana a râs scurt, fără sunet.
— Foarte amuzant, mamaie.
A vrut să ia borcanul. Înăuntru nu era zacuscă. Era ceva albicios, ca o bucată de pânză ținută în saramură. Când a mișcat borcanul, lucrul dinăuntru s-a rotit încet și s-a lipit de sticlă.
Era o șuviță de păr.
Albă.
Oana a pus borcanul la loc atât de repede încât două capace au căzut pe jos și s-au rostogolit sub raft.
Atunci a auzit primul zgomot.
Nu din spate.
Nu de sus.
Din beci.
De undeva mai adânc.
Un scârțâit lung, ca o ușă care se deschide.
Oana s-a întors cu telefonul ridicat.
În capătul încăperii, acolo unde ar fi trebuit să fie peretele, era o deschizătură îngustă. O ușă mică, neagră, pe care nu o văzuse niciodată.
Și dincolo de ea coborau alte trepte.
Oana a înghițit în sec.
— Mamă?
A ascultat.
Vocile din bucătărie nu se mai auzeau.
A urcat repede câteva trepte și a strigat din nou:
— Mamă!
Nimic.
Doar casa de deasupra, tăcută.
Atunci telefonul i-a vibrat în palmă.
Un mesaj.
De la mama.
Nu coborî în beci.
Oana a simțit că i se golește stomacul.
A rămas nemișcată, cu telefonul în mână, privind mesajul. Apoi a auzit pași deasupra, pe hol. Pași grăbiți. Cineva se apropia de ușa beciului.
— Mamă? a strigat ea.
Clanța de sus s-a mișcat.
Ușa s-a închis singură.
Încet.
Cu un clic uscat.
Oana a alergat spre trepte și a împins. Ușa nu s-a clintit.
— Mamă! Deschide!
A bătut cu pumnul. Lemnul a sunat gros, surd, ca și cum nu mai era ușă, ci capac de sicriu.
A încercat să sune. Telefonul nu avea semnal.
A aprins din nou lanterna. Lumina tremura, deși mâna ei stătea nemișcată.
Din spatele ei, din deschizătura neagră, s-a auzit o voce.
— Oana…
Nu era vocea mamei.
Era vocea bunicii.
Dar nu cum o știa ea din ultimele luni, slabă și spartă de boală. Era vocea bunicii de când Oana era mică. Caldă. Joasă. Aproape cântată.
— Oana, mamă… ai întârziat.
Oana nu s-a întors imediat.
A închis ochii.
— Nu ești tu.
Vocea a râs ușor.
— Mereu ai fost deșteaptă. De-aia te-am ascuns cât am putut.
— Ce ai ascuns?
Din întuneric a venit un miros de lavandă veche și lumânare stinsă.
— Timpul tău.
Oana a început să tremure.
A coborât încet treptele până la podeaua beciului. Nu pentru că voia. Nu pentru că era curajoasă. Ci pentru că ușa de sus nu se deschidea, iar în beciul acela ceva o aștepta deja de mult.
Deschizătura din perete era acolo, îngustă, cu margini de piatră udă. Pe prima treaptă de jos era așezat un papuc de casă.
Papucul bunicii.
Cel cu flori albastre.
Oana a ridicat telefonul.
Lumina a prins pereții tunelului. Erau acoperiți de zgârieturi. Nu semne. Nu desene. Zgârieturi de unghii.
Printre ele erau scrise nume.
MARIA.
ELENA.
SOFIA.
OANA.
Numele ei apărea de mai multe ori.
La început cu litere mici, rotunde, de copil.
Apoi cu litere adolescente.
Apoi cu scris matur.
Apoi tremurat.
Apoi aproape indescifrabil.
Oana a făcut un pas înapoi.
— Nu.
Vocea bunicii a șoptit din adânc:
— Coboară numai până la capăt și urci imediat.
— Ce e jos?
— Ce ai lăsat de fiecare dată când ai zis „am timp”.
Telefonul a pâlpâit.
Pentru o secundă, lumina s-a stins.
În întunericul acela scurt, Oana a auzit ceva care respira lângă ea.
Când lanterna s-a reaprins, pe treapta din fața ei stătea o fată mică.
Avea vreo șapte ani, părul prins strâmb și genunchii juliți. Purta o rochie galbenă pe care Oana o recunoștea din pozele vechi.
Era ea.
Oana copil.
Fetița a ridicat privirea.
— De ce n-ai venit?
Oana s-a lipit de perete.
— Nu e real.
Fetița a zâmbit trist.
— Așa ai spus și prima dată.
Apoi, din spatele fetiței, mai jos pe trepte, a apărut o adolescentă. Cu hanorac negru, ruj șters și ochii umflați de plâns.
Oana la șaisprezece ani.
— Ai promis că nu ne uiți, a spus adolescenta.
Oana a început să plângă fără să-și dea seama.
— Voi nu existați.
Din tunel s-au auzit pași. Mulți. Liniștiți. Uzi.
Au apărut femei. Una după alta. Oana la douăzeci și cinci de ani, cu părul tuns scurt. Oana la treizeci, cu verigheta pe deget. Oana la patruzeci, cu ochii obosiți. Oana la cincizeci, cu buzele strânse. Oana la șaizeci, cu fața trasă și mâini subțiri.
Toate stăteau pe trepte, una sub alta, ca un șir de vieți care n-au mai avut loc să se întâmple.
Ultima era foarte bătrână.
Cocoșată, cu pielea lipită de oase și părul alb, lung, ud. Ținea în mână borcanul pe care Oana îl văzuse pe raft.
Cel cu numele ei și anul 2047.
Bătrâna a ridicat capacul.
— Trebuia să mă iei cu tine, a spus ea.
Oana a țipat.
A fugit spre ușa de sus. A lovit-o cu pumnii, cu umerii, cu genunchii. Lemnul nu se mișca. Din spate, treptele trosneau sub pașii celorlalte Oane.
Fetița a început să cânte încet.
Adolescenta a plâns.
Femeia de patruzeci a râs fără veselie.
Bătrâna a șoptit:
— Dacă nu cobori tu până la noi, urcăm noi la tine.
Ușa de sus s-a deschis brusc.
Oana a căzut înainte, pe hol.
Lumina din bucătărie a izbit-o în ochi. A auzit scaunul mamei răsturnându-se, un țipăt, apoi pași.
— Oana!
Mama a alergat la ea.
Mătușa Viorica a rămas în prag.
Cu mâna la gură.
Oana a încercat să se ridice, dar corpul nu o asculta. O dureau genunchii. Spatele. Degetele. Gâtul. Pielea de pe mâini era subțire, pătată, brăzdată de vene albăstrui.
A văzut mâna mamei atingându-i obrazul și apoi retrăgându-se.
— Doamne Dumnezeule…
Oana a vrut să spună „mamă”.
Dar din gât i-a ieșit o voce răgușită, bătrână.
— Cât am stat?
Mama plângea și clătina din cap.
— Două minute.
Oana s-a târât spre oglinda mică de pe hol.
Nu voia să se vadă.
Dar s-a văzut.
O femeie foarte bătrână se uita înapoi la ea. Cu ochii Oanei. Cu spaima Oanei. Cu părul alb căzut pe umeri, ud, ca și cum tocmai ieșise din pământ.
În spatele ei, ușa beciului era deschisă.
Din întuneric, fetița de șapte ani stătea pe prima treaptă și o privea.
Apoi a dus un deget la buze.
— Șșș…
Mama nu o vedea.
Mătușa Viorica o vedea.
Pentru că a început să se roage în șoaptă.
Oana a fost dusă la spital. Medicii au spus cuvinte care nu se lipeau de nimic: șoc, boală rară, îmbătrânire accelerată, imposibil, investigații. Mama a urlat la ei. Tata a venit de la oraș și a plâns pe coridor ca un copil. Nimeni nu știa ce să facă.
Oana stătea în pat și își privea mâinile.
În capul ei încă era tânără.
În carne, nu.
După trei zile, când au adus-o acasă, casa bunicii fusese încuiată. Mătușa Viorica pusese busuioc la ușă, sare pe prag și o icoană sprijinită de clanță.
— Nu mai intră nimeni acolo, a spus ea.
Dar în noaptea aceea, Oana s-a trezit din somn.
Cineva bătea în podea.
Nu tare.
De trei ori.
Apoi pauză.
De trei ori.
Apoi pauză.
Oana s-a ridicat greu din pat. Fiecare os o durea. În oglinda dulapului a văzut femeia bătrână care devenise.
Dar în reflexie, în spatele ei, stătea Oana de douăzeci de ani.
Tânără.
Frumoasă.
Vie.
Aceea a zâmbit.
— Nu trebuia să urci singură.
Dimineața, mama a găsit patul gol.
Geamul era închis. Ușa camerei era încuiată pe dinăuntru. Pe podea, lângă papucii Oanei, era o urmă udă de noroi.
Și o șuviță de păr alb.
Au căutat-o toată ziua.
Au căutat-o pe drumuri, pe la vecini, la spital, la gară, în curtea bunicii. Spre seară, mătușa Viorica a observat că ușa beciului nu mai avea icoana pe ea.
Era deschisă.
Înăuntru mirosea a lavandă veche.
Pe raftul din stânga, între borcanele de compot și castraveți, apăruse unul nou.
Capacul era curat.
Scrisul era proaspăt.
OANA — ÎNCĂ NU
Iar de jos, din spatele peretelui care nu trebuia să existe, se auzea o fată tânără plângând.
Nu cerea ajutor.
Nu striga.
Doar repeta încet, cu o voce care suna ca toate vârstele deodată:
— Mai am timp… mai am timp… mai am timp…
Nu există încă șoapte pentru această poveste.