Mesajul a venit la 02:13, exact când aveam degetul pe întrerupător.
Stăteam în holul apartamentului vechi al tatălui meu, cu geaca încă pe mine, cu cheia în broască și cu mirosul de praf închis de luni întregi apăsându-mi pieptul. Lumina de pe casa scării se stinsese în urma mea, iar în apartament era beznă completă.
Telefonul a vibrat scurt.
M-am oprit.
Pe ecran apărea un număr necunoscut.
Nu aprinde lumina. Încă te caută.
Am citit de două ori, fără să respir.
Apoi am râs încet, nervos.
— Foarte bun moment, mă.
Am crezut că e o glumă. Un spam. Vreun mesaj trimis aiurea. Poate Alex, care știa că venisem să golesc apartamentul și că nu-mi plăcea deloc locul ăla.
Am apăsat să sun.
Numărul nu exista.
Telefonul a afișat sec: apel eșuat.
În spatele meu, de pe casa scării, s-a auzit liftul pornind.
Un huruit vechi, metalic, urcând lent între etaje.
Hrrrmmm.
M-am uitat prin crăpătura ușii. Holul blocului era gol. Lumina cu senzor clipise o dată și murise. Doar becul roșu al liftului se vedea slab, ca un ochi mic, obosit.
Am închis ușa repede și am rămas în întuneric, cu mâna pe clanță.
Apartamentul mirosea exact ca tata în ultimele luni: tutun stins, medicamente, haine nespălate și cafea rece. Venisem să iau actele, câteva fotografii și cutia cu scule pe care mama insistase să nu o lase la gunoi.
Nu voiam să dorm acolo.
Nici măcar nu voiam să stau.
Dar ninsoarea începuse pe drum, mașina patina, iar apartamentul era mai aproape decât garsoniera mea. Mi-am zis că intru, iau ce trebuie, pun câteva lucruri în saci și plec dimineață.
Asta înainte de mesaj.
Am ridicat din nou telefonul.
Niciun semnal.
Sus, în colț, liniile dispăruseră. Doar bateria, ora și ecranul rece.
02:14.
În bucătărie, ceva a făcut:
Tic.
Un sunet mărunt. Ca o unghie lovind sticla.
M-am întors încet.
Nu vedeam nimic. Holul era o pată neagră. În stânga, știam că e sufrageria. În dreapta, baia. În față, bucătăria. Puteam ajunge la toate din memorie, pentru că locuisem acolo până la nouă ani.
Dar amintirea apartamentului nu era caldă.
Era plină de interdicții.
Nu te juca pe întuneric.
Nu lăsa ușa de la baie deschisă.
Nu aprinde lumina de pe hol după miezul nopții.
Nu intra în cămară dacă auzi pași.
Tata nu explica niciodată. Spunea doar:
— Așa e bine.
Când eram mic, îl credeam exagerat. După ce am crescut, am crezut că era doar anxios, un om obosit, crescut într-un bloc comunist care trosnea noaptea ca o navă ruginită.
Telefonul a vibrat iar.
Același număr.
Stai jos. Nu face zgomot. A trecut de etajul 6.
Am rămas cu ochii lipiți de ecran.
Eu eram la etajul 7.
Liftul s-a oprit.
Ding.
Sunetul a venit înfundat, de parcă liftul ar fi fost sub apă.
Apoi s-au auzit ușile deschizându-se.
Hârșș.
Am simțit un miros ciudat intrând pe sub ușă.
Ozon.
Praf ars.
Și ceva dulceag, ca izolația electrică topită.
Am stins ecranul telefonului din reflex.
Întuneric complet.
În casa scării, ceva a ieșit din lift.
Nu am auzit pași la început. Doar un zumzet ușor, ca bâzâitul unui bec pe moarte.
Apoi:
Pac.
Pac.
Pac.
Pași lenți, umezi, pe ciment.
Se apropiau de ușa mea.
Am făcut un pas înapoi și m-am lovit cu șoldul de cuier. O haină veche a tatălui meu a foșnit.
Pașii s-au oprit.
Exact în fața ușii.
Mi-am ținut respirația.
Dincolo de lemn s-a auzit o respirație scurtă.
Nu ca a unui om.
Mai degrabă ca aerul tras printr-un bec crăpat.
Apoi o voce de copil a șoptit:
— Te-am văzut.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Vocea nu venise prin ușă. Venise de sus, din plafon, din instalația electrică, din toate colțurile holului odată.
Am dus mâna la gură.
Ușa apartamentului a scos un trosnet mic.
Clanța s-a mișcat.
O dată.
Foarte încet.
Clic.
Apoi a revenit.
Telefonul a vibrat în palma mea.
Nu voiam să aprind ecranul, dar trebuia să văd.
L-am acoperit cu mâneca și am citit printr-o fantă de lumină.
Nu te uită prin vizor. Îl ajută să-ți găsească ochii.
M-am îndepărtat de ușă.
Dincolo, vocea de copil a râs.
— Știu că ești mare acum.
Mi s-a strâns stomacul.
Nu era orice voce.
O știam.
Nu imediat. Nu complet. Dar o parte din mine o recunoscuse înainte să o accepte mintea.
Doru.
Doru Pop.
Băiatul de la etajul trei.
Dispărut în 2004.
Mi s-a întors în gât gustul de copilărie: praf de subsol, gumă Turbo, genunchi juliți, cola băută pe ascuns din sticlă de doi litri.
Doru dispăruse într-o seară de august, când noi, copiii din bloc, ne jucaserăm de-a v-ați ascunselea pe scări, în beci și în uscătorie. Eu aveam opt ani. Îmi aminteam doar bucăți: întuneric, miros de cartofi umezi, râsul lui Doru, tata urlându-mi numele, apoi o lumină albă atât de puternică încât mă trezisem în pat cu febră.
După aceea, ai mei nu m-au mai lăsat să ies seara.
După câteva luni ne-am mutat.
Doru nu a mai fost găsit.
Pe casa scării, ceva a zgâriat ușa.
O singură linie lungă.
Scrrr.
Am simțit vibrația în podea.
Vocea a șoptit iar:
— Aprinde lumina, Adrian. Nu-mi place să nu te văd.
M-am dat în spate până am ajuns în sufragerie. Aerul era mai rece acolo. Mirosea a mobilă veche, mucegai și hârtie. Draperiile erau trase, dar prin marginile lor intra o lumină albastră, slabă, de la zăpada de afară.
Nu destul cât să vezi bine.
Destul cât să vezi forme.
Canapeaua. Biblioteca. Televizorul acoperit cu o pătură. Masa pe care tata lăsase un pahar nespălat.
Și pe peretele de lângă ușă, lipit cu bandă veche, un bilețel.
Nu-l observasem când intrasem.
M-am apropiat.
Scrisul era al tatălui meu, tremurat, apăsat:
Dacă se întoarce, nu folosi curentul. Lumânările nu îl hrănesc. Telefoanele da.
Am simțit cum îmi îngheață palmele.
Telefonul vibra iar și iar, ca un animal mic care voia să fugă.
L-am privit.
Pe ecran apăruse alt mesaj.
Închide-l. Repede.
Am apăsat pe butonul lateral.
Telefonul nu s-a închis.
Ecranul a clipit.
Apoi a apărut camera frontală.
În imagine eram eu, alb la față, cu ochii măriți.
În spatele meu, sufrageria era goală.
Dar în colțul din stânga sus, acolo unde în realitate era biblioteca, ecranul arăta altceva.
Un băiat.
Stătea pe vârfuri, pe un raft, ghemuit ca o pisică. Avea tricou galben cu dungi, părul ud lipit de frunte și fața cenușie. Ochii lui erau prea mari.
Doru.
Mi-a zâmbit în telefon.
În realitate nu vedeam nimic.
Dar camera îl vedea.
— Nu, am șoptit.
Gura lui de pe ecran s-a mișcat.
Nu am auzit vocea din cameră.
Am auzit-o prin difuzorul telefonului, foarte aproape:
— Nu aprinde lumina.
Apoi ecranul s-a stins singur.
Am scăpat telefonul pe canapea și m-am dat înapoi.
— Ce vrei de la mine?
Am zis-o prea tare.
Din casa scării, vocea aceea care imita copilul a răspuns imediat:
— Să terminăm jocul.
Am închis ochii.
Jocul.
Mi-am amintit brusc ceva ce nu-mi mai trecuse prin cap de douăzeci de ani.
Noi îi spuneam „Orbirea”.
Era o prostie inventată de copiii mai mari din bloc. Se juca doar când se ardea becul de pe etaj sau când cineva deșuruba intenționat siguranța. Unul era „căutătorul” și avea o lanternă. Ceilalți se ascundeau pe scări, prin uscătorie, prin boxe. Regula era simplă: dacă raza lanternei îți prindea fața, erai mort și trebuia să rămâi nemișcat până la final.
Doru se băgase mereu în locuri în care noi nu aveam curaj.
În seara aia, Doru fusese căutătorul.
Sau nu?
Amintirea se rupea fix acolo.
O lanternă căzută.
Un bec aprins în beci, deși nu era curent.
Doru strigând:
— Nu eu am aprins-o!
Apoi tata venind în fugă.
Tata, cu fața îngrozită.
— Adrian! Închide ochii!
M-am prins cu mâinile de marginea mesei.
Ușa apartamentului s-a zguduit brusc.
Bum.
Am sărit.
Bum.
A doua lovitură a făcut lanțul să vibreze.
Din holul blocului, vocea nu mai era de copil.
Era a tatălui meu.
— Deschide, Adi.
Mi-au cedat aproape picioarele.
— Nu.
— Sunt eu, băiete. Mi-e frig.
Vocea lui. Cu răgușeala de după țigări. Cu felul acela obosit în care îmi spunea „băiete” când voia să pară calm.
— Tata e mort, am spus.
Tăcere.
Apoi, din spatele ușii, vocea lui a râs încet.
— Și?
M-am retras spre bucătărie, pe întuneric, pipăind pereții. Degetele mi-au trecut peste tapetul scorojit. Era umed. Rece.
În bucătărie am găsit sertarul cu lumânări. Tata ținuse mereu lumânări groase, de biserică, într-o cutie de metal. Am aprins una cu bricheta din buzunar.
Flacăra a prins viață mică, tremurată, galbenă.
Camera s-a umplut de miros de ceară și chibrit ars.
Pentru o clipă, m-am simțit mai bine.
Apoi am văzut masa.
Pe fața de masă, cineva scrisese cu degetul în praf:
NU E DORU LA UȘĂ
Am rămas cu lumânarea ridicată.
Sub text, încă o propoziție:
EU SUNT ÎN PRIZĂ
Am privit peretele.
Prizele din bucătărie erau vechi, îngălbenite. Una dintre ele, cea de lângă frigider, avea urme negre în jur.
Din ea se auzea un șuierat slab.
— Doru?
Lumina lumânării a tremurat violent.
Din priză a venit vocea lui, abia auzită, ca printr-un fir lung de telefon:
— Nu-l lăsa să aprindă blocul.
— Ce e?
— Căutătorul.
— Ce caută?
Pauză.
Apoi șoapta:
— Pe cei pe care i-a prins lumina atunci.
Mi s-a făcut pielea de găină.
— Eu am scăpat.
— Nu. Tatăl tău te-a ascuns.
În hol, ușa a bubuit iar.
Bum.
Lanțul a trosnit.
Vocea tatălui meu s-a schimbat, s-a lungit, s-a subțiat.
— Adriaaan.
Am luat lumânarea și am mers spre debara. Îmi aminteam că tata ținea acolo panoul electric al apartamentului. Dacă mesajul lui Doru era real, dacă bilețelul tatălui meu era real, trebuia să opresc tot.
Am deschis ușa debaralei.
Mirosul m-a izbit.
Praf gros, cartofi vechi, cârpe mucegăite.
Și carne arsă.
Panoul era pe perete, acoperit cu bandă izolatoare și bilețele lipite peste el. Tata scrisese pe fiecare siguranță:
NU
NU
NU
Una singură nu era acoperită.
Pe ea scria:
SCARA
Mi s-a uscat gura.
Din priză, vocea lui Doru a șoptit:
— Trebuie să cobori la subsol.
— De ce?
— Acolo e siguranța generală.
— Să cobor pe întuneric cu chestia aia pe hol?
— Dacă rămâi aici, vecinii aprind luminile.
Ca răspuns, de undeva deasupra, la etajul opt, s-a auzit un clic.
Un întrerupător.
Apoi țipătul unei femei.
Scurt.
Tăiat brusc.
După aceea, blocul a început să bâzâie.
Nu instalația. Blocul însuși.
Țevile, pereții, caloriferele. Ca și cum ceva se trezea în beton.
Am ieșit din debara cu lumânarea în mână și am mers spre ușă. Nu voiam. Fiecare pas îmi spunea să rămân, să trag mobila în fața intrării, să mă ascund până dimineață. Dar simțeam deja cum frigul se strecoară prin apartament și cum întunericul nu mai era gol.
Era plin de așteptare.
M-am uitat prin bucătărie după ceva cu care să mă apăr. Am luat un cuțit de pâine. Lung, zimțat, inutil probabil, dar mai bun decât mâinile goale.
Telefonul de pe canapea a vibrat iar.
L-am luat.
Acum ecranul era aproape mort, dar mesajul se vedea.
Când ieși, nu te uita la becuri. Nici stinse.
Am deschis ușa încet.
Holul blocului era negru, dar nu complet. La capăt, spre lift, butonul de chemare pâlpâia slab, portocaliu.
Îl simțeam ca pe un ochi.
Am ținut privirea în podea.
Pe ciment erau urme ude.
Nu de pantofi.
Tălpi goale.
Mici la început, de copil. Apoi, din ce în ce mai lungi, mai deformate, până ajungeau la lift.
Am pășit peste ele.
Ușa vecinei de la 72 s-a deschis brusc.
— Cine e?
Am tresărit.
Doamna Rusu, o femeie de vreo șaizeci de ani, stătea în capot, cu telefonul în mână. Ecranul îi lumina fața de jos, făcând-o să pară bolnavă.
— Doamnă Rusu, stingeți telefonul.
— Ce?
— Stingeți-l! Nu aprindeți lumina!
S-a uitat la mine ca la un nebun.
— Dumneata ești băiatul lui domnu’ Mircea, nu? Ce faci cu cuțitul?
Din lift s-a auzit un clinchet.
Ding.
Ușile erau deschise, deși cabina nu se vedea.
Doamna Rusu s-a întors spre sunet.
— A venit liftul?
— Nu vă uitați!
Prea târziu.
Telefonul ei și-a aprins brusc lanterna.
Nu ea a apăsat.
Fasciculul alb a tăiat holul și a lovit ușile liftului.
În lumina aceea am văzut ceva stând în cabină.
Nu complet.
O formă înaltă, subțire, cu capul atârnând într-o parte. Trupul părea făcut din haine ude și fire electrice. Fața nu avea trăsături, doar o suprafață lucioasă, ca sticla neagră a unui bec ars.
Apoi și-a deschis ochii.
Două puncte albe.
Doamna Rusu a inspirat ca să țipe.
Nu a mai apucat.
Lumina telefonului s-a smucit spre ea, de parcă cineva ar fi tras-o de mână. Fasciculul i-a prins fața. Pentru o secundă, femeia a rămas perfect nemișcată, cu gura deschisă.
Apoi umbra ei s-a desprins de pe perete.
S-a ridicat în picioare în spatele ei.
Și a tras-o înapoi în apartament.
Ușa s-a închis cu un pocnet sec.
Dinăuntru s-a auzit un zgomot greu, ca un sac ud căzut pe gresie.
Am fugit.
Nu spre lift. Spre scări.
Casa scării mirosea a var, igrasie și cabluri încălzite. Țineam lumânarea jos, aproape de piept, și coboram treptele cât puteam de încet, deși tot corpul îmi urla să alerg.
La etajul șase, becul de pe palier a clipit.
M-am lipit de perete și am închis ochii.
Bzzzt.
Lumina s-a aprins pentru o fracțiune de secundă.
Chiar și prin pleoape am simțit albul.
În acea clipă, ceva a trecut pe lângă mine.
Repede.
Atât de aproape încât am simțit aer rece pe obraz și miros de păr ars.
Când s-a stins becul, am deschis ochii.
Pe peretele din fața mea, în praful cenușiu, scria cu litere strâmbe:
TE ȚII BINE ASCUNS
Am coborât mai departe.
La etajul cinci, cineva plângea într-un apartament.
— Vă rog… vă rog, nu…
Apoi vocea s-a schimbat într-un râs de copil.
La etajul patru, o ușă era întredeschisă. Dinăuntru venea lumină de televizor, albastră, tremurată. Am trecut pe lângă ea fără să mă uit, dar televizorul a rostit numele meu cu vocea prezentatoarei de știri:
— Adrian Munteanu este încă pe scări.
Mi s-a oprit inima.
Am coborât mai repede.
La etajul trei, m-am oprit.
Ușa apartamentului în care locuise Doru era acolo, scorojită, cu numărul 31 strâmb. De sub ea ieșea un miros slab de detergent vechi și umezeală. Exact cum mirosea la el în casă când eram copil.
Telefonul a vibrat.
Nu intra.
Din spatele ușii, Doru a șoptit:
— Ba intră.
Am strâns cuțitul.
— Care dintre voi ești?
Vocea din apartament a râs trist.
— Eu sunt cel care n-a mai crescut.
— Și mesajele?
— Tot eu. Când pot.
— De ce mă ajuți?
Tăcere.
Apoi:
— Pentru că tu ai închis ochii când tata tău ți-a spus. Eu m-am uitat.
Ușa s-a deschis un centimetru.
În crăpătură era întuneric.
— Vino, mi-a zis Doru. Îți arăt unde s-a ascuns.
Telefonul a vibrat violent.
NU
Am făcut un pas înapoi.
Crăpătura ușii s-a lărgit.
Din întuneric a apărut o mână de copil.
Apoi alta.
Apoi, încet, fața lui Doru.
Nu ca în telefon.
Mai stricată.
Pielea lui era palidă și translucidă, iar sub ea se vedeau fire subțiri, negre, ca niște cabluri. Ochii îi clipeau prea rar. Gura îi tremura.
— Nu pot să ies mult, a șoptit. Vine prin becuri.
— Ce e Căutătorul?
Doru s-a uitat spre tavan.
Becul de pe palier era stins, dar în interiorul lui se mișca ceva alb.
— Nu știm. Nu era om. Se ascundea în lumina de la subsol și ne striga pe nume. Spunea că dacă ne găsește, ne duce unde nu mai e întuneric niciodată.
— De ce pe mine?
— Pentru că ai fost ultimul care mai lipsea din joc.
Am simțit că-mi alunecă stomacul.
— Jocul s-a terminat.
Doru a clătinat încet din cap.
— Nu pentru el.
De sus, de la etajul șase sau șapte, s-a auzit un țipăt bărbătesc.
Apoi toate becurile de pe scară au clipit odată.
Un val alb a coborât spre noi.
Doru a tresărit.
— Fugi!
Am coborât pe scări cât am putut de repede, cu lumânarea stingându-se aproape la fiecare pas. Lumina electrică se aprindea etaj după etaj în urma mea, ca o gură care înghite.
Opt.
Șapte.
Șase.
Cinci.
Patru.
Când am ajuns la parter, becul de deasupra ușii de intrare a început să tremure.
Am sărit ultimele trepte și am împins ușa spre subsol.
Era blocată.
— Nu, nu, nu…
Am tras de clanță. Nimic.
În spate, lumina de pe palier s-a aprins.
Nu m-am uitat.
Am simțit doar că lumea devine albă în jurul meu.
O voce, nu a tatei, nu a lui Doru, ci a tuturor deodată, a spus:
— Găsit.
Am lovit ușa cu umărul.
O dată.
De două ori.
Lemnul a pocnit, dar nu s-a deschis.
Atunci, din întunericul de sub scări, cineva mi-a prins glezna.
Am țipat.
O mână rece, mică.
Doru.
— Cheia, a șoptit el. Sub preș.
Am căutat cu piciorul preșul de la intrarea în subsol, l-am dat la o parte și am găsit o cheie lipită cu bandă. Am băgat-o în broască cu mâinile tremurând.
În spatele meu, lumina s-a apropiat.
Nu cu pași.
Cu zumzet.
Bzzzzzz.
Ca o insectă uriașă închisă într-un bec.
Am deschis ușa și m-am aruncat în subsol.
Am închis după mine.
Bezna m-a înghițit.
Aici nu era întuneric de cameră. Era întuneric gros, vechi, plin de mirosuri: cartofi stricați, beton ud, șobolan, motorină, borcane sparte. Lumânarea mi se stinsese. Telefonul îl țineam închis în buzunar, dar îl simțeam cald, aproape fierbinte.
Am coborât treptele pipăind peretele.
Subsolul blocului era labirintul copilăriei mele. Boxe metalice, țevi joase, cabluri atârnate, uși din plasă sudată. De undeva se auzea apa picurând.
Pic.
Pic.
Pic.
Apoi un sunet de minge rostogolindu-se.
Am înghețat.
Din întuneric, o minge mică de cauciuc a lovit pantoful meu.
Nu puteam s-o văd, dar am simțit-o.
Apoi vocea lui Doru, departe:
— Ai zis că nu mă lași singur.
Mi-am dus mâna la gură.
Altă amintire a venit, atât de brusc încât m-a durut.
Subsol. Vara. Noi ascunși după boxe. Doru cu lanterna. Eu râzând. Apoi un bec aprins la capătul coridorului, deși siguranța era scoasă.
Doru mergând spre el.
Eu spunând:
— Hai, mă, nu fi fraier.
Doru întorcându-se:
— Acolo e cineva.
Apoi vocea aceea din lumină:
— Doru, te văd.
Eu fugind.
Nu îl așteptasem.
Nu îl chemasem.
Nu îi spusesem tatălui meu imediat.
Mă ascunsesem.
Până tata m-a găsit tremurând lângă centrala veche.
În întunericul subsolului, am șoptit:
— Îmi pare rău.
Dintr-o priză spartă, Doru a răspuns:
— Știu.
Asta m-a durut mai tare decât dacă m-ar fi acuzat.
Am mers mai departe, ghidat de zumzetul panoului general. Era într-o cameră mică, la capătul coridorului principal. Ușa metalică era întredeschisă.
Înăuntru, un bec de siguranță ardea roșu.
M-am oprit la prag.
Lumina roșie era slabă, dar tot lumină era.
În mijlocul camerei stătea panoul electric al blocului. Mare, ruginit, cu siguranțe vechi și etichete scrise de mână. Pe jos erau urme de arsură.
Pe ușă, tata scrisese cu marker negru, probabil cu ani în urmă:
NU LĂSA SCARA SĂ APRINDĂ SINGURĂ.
Am intrat cu ochii aproape închiși.
Becul roșu bâzâia.
Din el a venit o voce blândă:
— Adrian.
M-am oprit.
Mama.
Nu moartă. Vie.
Dar vocea ei.
— De ce nu mă suni? Mi-e frică.
Mi-am înfipt unghiile în palmă.
— Nu ești ea.
— Sunt la spital, Adrian. Nu vezi? Nu vrei să aprinzi lumina să mă vezi?
Am râs fără sunet, cu lacrimi în ochi.
— Slab.
Vocea s-a schimbat imediat.
Tata.
— Atunci uită-te la mine.
Nu m-am uitat.
Am bâjbâit după maneta principală.
Degetele mele au atins metal rece.
În aceeași clipă, telefonul din buzunar s-a aprins singur.
Lumina ecranului a țâșnit prin material, albă, vie.
Camera s-a umplut de un șuierat.
Am scos telefonul și am vrut să-l arunc, dar ecranul arăta un mesaj.
Nu de la numărul necunoscut.
De la Tata.
Nu opri curentul. Eu l-am ținut aici.
Am înlemnit.
Alt mesaj.
Dacă stingi tot, iese din bloc.
Din becul roșu, vocea lui Doru a țipat:
— Minte!
Dar nu suna sigur.
Panoul a început să vibreze. Siguranțele clănțăneau una câte una, ca niște dinți.
Telefonul a mai afișat un mesaj.
L-am hrănit cu scara ca să nu te caute afară.
Mi-am amintit apartamentul tatălui meu. Bilețelele. Sarea la prize. Faptul că nu mă lăsase niciodată să-l vizitez după lăsarea întunericului. Faptul că, în ultimul an, vecinii se plânseseră că se aprind becurile singure, că se aud copii pe scară, că liftul merge noaptea fără nimeni.
Tata nu fugise de apartament.
Păzise ceva.
Mi s-a făcut greață.
— Doru… dacă opresc curentul, ce se întâmplă?
Din pereți a venit vocea lui, slabă:
— Nu știu.
— Cum adică nu știi?
— Eu vreau doar să se termine.
Becul roșu s-a aprins mai tare.
În lumina lui, pe peretele din față, umbra mea s-a lungit.
Dar nu era singură.
În spatele ei, o altă umbră, înaltă, subțire, se ridica încet.
Fără să-mi întorc capul, am simțit Căutătorul în cameră.
Mirosea a piele arsă de bec, a praf încins și a copil ud.
Vocea lui mi-a șoptit în ceafă:
— Dacă stingi lumina, nu mai trebuie să caut.
Am tras maneta.
Nu în jos.
În sus.
Am pornit tot.
Blocul a explodat în lumină.
Nu fizic. Nu cu foc. Cu alb.
Fiecare bec de pe scară, fiecare hol, fiecare apartament, fiecare neon vechi din subsol s-a aprins deodată. Un urlet a trecut prin pereți, prin țevi, prin cabluri. Am simțit că mi se sparg urechile.
În spatele meu, Căutătorul a scos un sunet pe care nu-l pot numi țipăt.
Era bucurie.
Foame.
Recunoaștere.
M-am întors pentru o fracțiune de secundă.
Și l-am văzut.
Nu mai era doar o formă.
Era făcut din toți cei pe care îi văzuse lumina.
Fețe lipite una peste alta, copii, bătrâni, vecini, ochi deschiși în locuri greșite, guri care spuneau nume fără sunet. În mijloc, fața lui Doru, prinsă ca într-un bec uman, mă privea îngrozită.
Atunci am înțeles ce făcuse tata.
Nu îl ținuse în bloc.
Îl ținuse ocupat.
Căutătorul nu putea fi omorât cu întuneric. Întunericul doar îl amâna.
Dar lumina îl chema.
Toată.
Prea multă.
Am apucat stingătorul vechi de lângă panou și am lovit becul roșu.
S-a spart.
În aceeași clipă, toate luminile din bloc au pâlpâit.
Am lovit panoul cu stingătorul.
O dată.
De două ori.
Scântei albastre au sărit. Miros de plastic ars mi-a umplut gura. Mâinile mi-au amorțit de la șocul electric, dar nu m-am oprit.
Căutătorul s-a repezit spre mine.
Am mai lovit o dată.
Panoul a pocnit.
Apoi blocul s-a stins.
Complet.
Nu întuneric normal.
Un întuneric adânc, curat, în care timp de câteva secunde nu s-a mai auzit nimic.
Nici țevile.
Nici apa.
Nici respirația mea.
Apoi cineva a început să plângă în fața mea.
Un copil.
— Adrian?
— Doru?
— Nu te uita.
— Nu văd nimic.
— Bine.
Am simțit o mână mică atingându-mi degetele.
Rece, dar nu ca moartea.
Ca o fereastră iarna.
— Fugi până nu învață întunericul.
— Ce?
Mâna m-a împins spre ușă.
— Fugi!
Am alergat.
Prin subsol, pe scări, spre ieșire, lovindu-mă de pereți, împiedicându-mă de trepte, simțind sânge cald pe obraz unde mă tăiasem. În spate nu auzeam pași. Doar un zgomot nou, îngrozitor.
Ca sute de becuri înfiletându-se singure în carne.
Am ajuns la parter și am împins ușa blocului cu umărul. A cedat.
Aerul nopții m-a lovit.
Ninsoarea cădea dens, luminată de lună și de farurile rare ale mașinilor de pe bulevard. Afară era frig, viu, real. Am alergat până în mijlocul parcării și m-am întors.
Blocul era întunecat complet.
Toate ferestrele negre.
Doar la etajul șapte, în apartamentul tatălui meu, se vedea o flacără mică.
Lumânarea din bucătărie.
Apoi, lângă ea, foarte încet, s-a aprins ecranul telefonului meu.
Îl lăsasem în subsol.
Dar lumina lui se vedea la fereastră.
Am rămas nemișcat în zăpadă.
Telefonul din buzunarul gecii a vibrat.
Nu aveam telefonul la mine.
Totuși, vibra.
Am băgat mâna tremurândă în buzunar și am scos un Nokia vechi, cu ecran mic, albastru. Telefonul lui Doru. Îl recunoșteam. Avea încă abțibildul cu un dragon lipit pe spate.
Ecranul s-a aprins.
Un mesaj nou.
Ai pornit toate luminile. Acum știe toate ieșirile.
Am ridicat privirea spre bloc.
La parter, primul bec de pe scară s-a aprins.
Apoi al doilea.
Apoi al treilea.
Unul câte unul, etaj după etaj.
În zăpada din jurul meu, umbrele stâlpilor de iluminat au început să se miște.
Nu în aceeași direcție.
Nu după lumină.
După mine.
Telefonul vechi a vibrat iar.
Nu fugi spre stradă. Acolo sunt mai multe becuri.
Am făcut un pas înapoi.
În spatele meu, felinarul din parcare a bâzâit.
Bzzzt.
Lumina lui albă s-a întins peste zăpadă, lungă, rece.
Și din mijlocul ei, vocea tatălui meu a spus:
— Adi, închide ochii. Acum.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.