Există ape care nu par adânci până nu intri în ele.
De la mal, totul pare liniștit. Luciul tremură ușor, trestiile foșnesc încet, broaștele tac când te apropii, iar luna se rupe în bucăți argintii peste suprafața neagră. Poți să juri că vezi fundul apei. Poți să juri că nu e nimic acolo.
Dar bătrânii nu priveau apa noaptea ca pe o simplă apă.
O priveau ca pe o gură.
Un lac, o baltă, un râu, o moară părăsită, un izvor rece din pădure — toate puteau avea ceva al lor. Ceva care nu se arăta oricui. Ceva care aștepta liniștit, ani întregi, până când un om se apropia prea mult.
În folclorul românesc, acea prezență poartă un nume înfricoșător și frumos:
Știma Apei.
Duh feminin al apelor.
Femeie din adânc.
Glas care cheamă de sub luciu.
Frumusețe care seduce.
Mâini reci care trag omul la fund.
Ce este Știma Apei?
Știma Apei este o ființă supranaturală feminină legată de ape: râuri, lacuri, bălți, izvoare, iazuri, mlaștini sau locuri unde apa pare neobișnuit de adâncă și de tăcută.
În poveștile vechi, ea apare ca o femeie de o frumusețe stranie, aproape imposibilă. Uneori este văzută stând pe mal, pieptănându-și părul lung. Alteori apare în apă, cu trupul alb luminat de lună, cu ochii prea adânci și cu glas atât de dulce încât omul uită de ce a venit acolo.
Dar frumusețea ei nu este omenească.
Nu liniștește.
Nu mângâie.
Nu iubește ca o femeie vie.
Frumusețea Știmei Apei este o capcană.
Pentru că ea nu cheamă omul ca să-l țină lângă ea pe mal.
Îl cheamă ca să-l ducă jos.
Unde se spune că apare?
Știma Apei nu apare oriunde. Ea aparține locurilor în care apa pare să aibă memorie.
Un lac unde s-a înecat cineva.
O baltă pe care animalele o ocolesc.
Un râu care a luat prea mulți oameni.
O moară veche, părăsită, unde roata nu se mai învârte, dar apa curge încă.
Un izvor din pădure unde noaptea se aud pași.
O mlaștină unde ceața stă lipită de luciu chiar și vara.
Oamenii spuneau că unele ape cer.
Cer viață.
Cer glas.
Cer suflet.
Cer pe cineva tânăr, frumos, neatent sau prea curios.
Știma Apei este chipul pe care îl ia această foame.
De aceea, în unele sate, copiii erau avertizați să nu se joace lângă apă după apus. Flăcăii să nu meargă singuri la scăldat noaptea. Fetele să nu privească prea mult în luciu. Pescarii să nu răspundă dacă aud o femeie cântând din ceață.
Pentru că uneori vocea nu vine de pe mal.
Vine de sub apă.
Cum își atrage victimele?
Știma Apei nu atacă precum un animal.
Nu sare din apă.
Nu urlă.
Nu vine cu gheare.
Ea cheamă.
Aici stă groaza.
Se spune că poate lua chipul unei femei pierdute, al unei iubite, al unei fete frumoase, al unei mirese ude, al unei necunoscute care plânge pe mal. Uneori cere ajutor. Alteori cântă. Alteori doar privește.
Un bărbat merge noaptea pe lângă râu și aude o femeie plângând.
Se apropie.
O vede stând pe o piatră, cu părul ud lipit de umeri.
Îl roagă să-i dea mâna.
El întinde mâna.
Și atunci simte că degetele ei nu sunt calde.
Sunt reci ca fundul apei.
În alte povești, omul vede în apă chipul cuiva drag. O mamă moartă. O iubită pierdută. Un copil dispărut. Se apleacă să vadă mai bine. Luciul se mișcă. Chipul zâmbește.
Apoi o mână albă iese din apă.
Și omul nu mai apucă să strige.
De ce seduce?
Știma Apei nu este doar o creatură a morții. Este și o creatură a dorinței.
Ea nu te sperie din prima. Te face să vrei să te apropii. Să vezi. Să auzi. Să o salvezi. Să o atingi. Să înțelegi cine este. Să crezi că tu ești diferit de ceilalți.
Asta o face mai periculoasă decât o simplă nălucă.
Pentru că omul nu fuge.
Omul merge singur spre ea.
În multe povești, cei luați de Știma Apei sunt oameni care au fost atrași de frumusețea ei, de cântecul ei, de promisiunea ei sau de imaginea cuiva drag. Ea cunoaște dorul omului și îl folosește.
Dacă îți este dor de cineva, îți arată acel chip.
Dacă ești singur, îți dă glasul unei femei care te cheamă.
Dacă ești mândru, te provoacă să intri.
Dacă ești curios, îți arată doar atât cât să mai faci un pas.
Și apa nu are nevoie de mulți pași.
Doar de ultimul.
Semne că o apă este locuită de Știmă
În poveștile vechi, oamenii spuneau că o apă cu Știmă nu se comportă ca o apă obișnuită.
Poate fi prea liniștită.
Poate fi prea rece vara.
Poate avea ceață doar deasupra ei.
Poate să nu reflecte corect chipul omului.
Poate să pară mai adâncă decât ar trebui.
Poate să scoată sunete ca un oftat.
Poate să atragă animale spre margine și apoi să le înghită.
Poate să miroasă dulce, ca flori strivite, chiar dacă în jur e nămol.
Uneori, pescarii spuneau că aud cântec de femeie venind de sub luciu. Alteori, că undița se agață de ceva moale, ca de păr lung. Când trag, nu găsesc nimic. Doar firul ud, rece, cu un miros ciudat, ca de pământ vechi.
Alt semn era visul.
Dacă visai o femeie udă care stătea lângă pat și îți spunea să vii la apă, nu era bine să mergi a doua zi pe mal.
Pentru că, în astfel de povești, visul nu era vis.
Era chemare.
Știma Apei și morții înecați
Apa păstrează morții altfel decât pământul.
Pământul îi acoperă.
Apa îi mișcă.
Îi ascunde.
Îi schimbă.
Îi întoarce uneori la mal, umflați, albi, fără chipul pe care l-au avut.
De aceea, în folclor, locurile unde s-au înecat oameni capătă o încărcătură aparte. Apa nu mai este doar apă. Devine martor. Devine mormânt fără cruce. Devine loc de trecere.
Știma Apei pare să trăiască tocmai în aceste locuri unde moartea nu are pământ deasupra.
Uneori se spune că ea ia oameni pentru că are nevoie de suflete. Alteori, că înecații devin parte din glasul ei. Că atunci când o auzi cântând, nu este doar ea.
Sunt toți cei pe care i-a luat înainte.
De aceea cântecul pare atât de frumos.
Pentru că nu este un singur glas.
Este un cor din adânc.
De ce apare ca femeie?
În folclor, multe primejdii ale naturii iau chip de femeie: ielele, muma pădurii, știma, zânele rele sau alte duhuri feminine. Nu pentru că femeia ar fi răul, ci pentru că frumusețea, misterul și atracția devin în astfel de povești forme ale pericolului.
Știma Apei este apa însăși cu chip omenesc.
Frumoasă la suprafață.
Rece dedesubt.
Liniștită când o privești.
Nemiloasă când intri.
Ea este luciul care te minte că poți vedea fundul. Este cântecul care te face să uiți malul. Este mâna care pare să ceară ajutor, dar strânge prea tare.
Și mai ales, este amintirea faptului că omul nu stăpânește natura doar pentru că o poate privi.
Știma Apei și flăcăii care nu se mai întorc
Multe povești despre Știma Apei sunt povești de avertisment pentru tineri.
Un flăcău râde de bătrâni și spune că nu se teme de nicio apă.
Merge noaptea la râu.
Aude o fată cântând.
O vede pe malul celălalt.
Ea îi spune să vină.
Apa pare mică.
El intră.
Dimineața, oamenii îi găsesc hainele pe mal.
Sau nu găsesc nimic.
Uneori trupul apare după trei zile. Alteori nu apare niciodată. Iar când nu apare, satul spune mai încet:
„L-a ținut ea.”
Asta era partea cea mai grea pentru familie. Nu doar că omul murise. Ci că nu fusese găsit. Nu fusese adus acasă. Nu fusese așezat cum trebuie. Apa îl păstra.
Iar ce păstrează apa nu mai aparține complet lumii oamenilor.
Știma Apei nu cheamă doar bărbați
Deși multe povești vorbesc despre flăcăi seduși de o femeie din apă, Știma nu este periculoasă doar pentru bărbați.
Ea poate chema copii.
Poate chema femei.
Poate chema bătrâni.
Poate chema pe oricine are ceva în suflet de care se poate agăța.
Un copil vede o jucărie plutind la marginea lacului.
O femeie aude plâns de copil dinspre râu.
Un bătrân își vede soția moartă stând pe mal.
O fată vede în apă chipul ei, dar mai frumos, mai alb, mai liniștit.
Fiecare vede altceva.
Pentru că Știma Apei nu arată tuturor la fel.
Ea își alege chipul după dorința celui care privește.
Ce se întâmplă cu cel care scapă?
În unele povești, omul nu moare.
Este tras în apă, dar scapă. Este găsit la mal, tremurând, cu buzele vineții și ochii deschiși. Tușește apă neagră, deși râul era limpede. Nu poate vorbi ore întregi.
Când își revine, nu spune tot.
Spune doar că a văzut o femeie.
Că l-a chemat pe nume.
Că sub apă nu era întuneric.
Era lumină.
Și acolo, în lumina aceea, erau oameni care stăteau nemișcați, cu părul plutind în jurul feței, de parcă așteptau să fie chemați din nou.
După aceea, cel scăpat nu mai intră niciodată în apă. Nici la râu. Nici la lac. Nici măcar într-o cadă plină. Pentru că atunci când apa îi acoperă urechile, aude cântecul.
De jos.
Știma Apei în lumea modernă
Astăzi nu mai spunem mereu că cineva a fost luat de Știmă.
Spunem că a fost accident.
Că nu știa să înoate.
Că a alunecat.
Că era curentul puternic.
Că a intrat în apă după ce a băut.
Că a fost imprudent.
Și, de multe ori, poate că așa este.
Dar poveștile nu dispar.
Doar își schimbă forma.
Astăzi, Știma poate apărea într-o fotografie făcută noaptea pe malul lacului. O siluetă albă, abia vizibilă, stând prea aproape de apă.
Poate apărea într-un video în care cineva filmează luciul și, pentru o secundă, se vede o față sub suprafață.
Poate fi auzită într-o înregistrare audio: o voce de femeie care cântă, deși în jur nu era nimeni.
Poate fi acel mesaj pe care cineva îl trimite înainte să dispară:
„Se aude cineva plângând lângă apă. Mă duc să văd.”
Și după aceea nu mai răspunde.
De ce ne sperie Știma Apei?
Pentru că apa este frumoasă și periculoasă în același timp.
Te liniștește.
Te atrage.
Te răcorește.
Îți arată cerul.
Îți reflectă chipul.
Dar poate să te acopere într-o clipă.
Știma Apei dă chip acestei dualități. Ea este frumusețea care ascunde adâncul. Este chemarea care pare blândă până când nu mai poți ieși. Este vocea care sună ca salvare, dar duce la moarte.
Ne sperie pentru că nu vine din întuneric complet.
Vine dintr-un loc pe care îl iubim.
Din râu.
Din lac.
Din izvor.
Din malul unde am stat vara.
Din apa în care am intrat fără teamă.
Și ne amintește că uneori cele mai periculoase lucruri nu arată periculos.
Dacă auzi o femeie cântând lângă apă
Poate este cineva.
Poate este vântul.
Poate este o pasăre.
Poate este mintea ta obosită.
Dar dacă e noapte, dacă ești singur, dacă apa e prea liniștită, dacă nu se aud broaște, dacă trestiile stau nemișcate, iar glasul vine de unde nu vezi pe nimeni…
nu te apropia.
Nu răspunde.
Nu spune „unde ești?”.
Nu întinde mâna.
Și mai ales, nu privi prea mult în luciu dacă ți se pare că cineva te privește înapoi.
Pentru că Știma Apei nu are nevoie să iasă complet la suprafață.
Are nevoie doar să te facă să te apleci.
Iar unele ape nu înghit trupul dintr-odată.
Întâi îți înghit numele.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.