Aveam treisprezece ani când am fost în Spania și, până în vacanța aia, credeam că marea noaptea e romantică.

După aceea, n-am mai putut s-o privesc niciodată fără să mă gândesc că apa poate să țină minte nume.

Stăteam într-o pensiune mică dintr-un oraș de coastă, Puerto de la Cruz del Mar, un loc cu străzi înguste, pereți albi și miros de sare intrat până în lenjeria de pat. Pensiunea se numea Casa del Faro și avea doar câteva camere, un hol lung, cu becuri galbene, și balcoane mici care dădeau direct spre mare. Eram cu ai mei, cu sora mea mai mică, Mara, și cu două verișoare, Irina și Teo. Ne înghesuiserăm toate patru într-o cameră mai mare, cu trei paturi și o saltea pe podea, lângă uşa balconului.

Ziua aceea fusese ultima noastră zi acolo.

A doua zi la trei dimineața plecam spre aeroport, iar toată seara o petrecusem făcând bagaje, certându-ne pe cine ia ce tricou și promițându-ne că ieșim totuși puțin pe faleză, fiindcă era ultima noapte și nimeni nu voia să se culce devreme.

Eu eram pe balcon când a început totul.

Din baie s-a auzit apa curgând.

Nu puțin. Nu ca și cum cineva uitase puțin robinetul deschis. Curgea și la chiuvetă, și la duș, cu ecou în gresie, de parcă cineva spăla ceva în grabă acolo, cu ușa încuiată.

M-am întors imediat.

— Mara?

Sora mea era în pat, cu genunchii sub bărbie, uitându-se la desene pe telefon.

— Ce?

— Ai fost în baie?

— Nu.

Irina s-a uitat peste umăr.

— Teo?

— Nu.

M-am dus până la baie și am deschis uşa.

Nimeni.

Doar aburul subțire și apa curgând în două locuri odată.

Am închis robinetele și exact atunci am auzit-o.

Vocea.

Foarte aproape de ureche.

— Radu.

Am tresărit atât de tare, încât am lovit cu cotul uşa de la duș.

M-am întors.

Baia era goală.

Numai că, pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că în oglinda de deasupra chiuvetei mai era cineva. Nu clar. Nu o față. Mai mult o umbră joasă, cât un copil, în colțul din spatele meu.

Am ieșit din baie fără să spun nimic. Ce să spun? Că m-a strigat cineva când nimeni nu era acolo? Ai mei erau în camera de lângă recepție, iar fetele ar fi râs de mine. Sau, și mai rău, s-ar fi speriat și ele.

În noaptea aia am visat copilul.

Nu știu unde eram. O cameră fără geamuri, cu pereți umezi și o lumină cenușie care venea de nicăieri. Într-un colț, ghemuit pe jos, stătea un copil. Nu-i vedeam fața, doar umerii mici și modul în care tremura când plângea.

M-am apropiat.

— Hei...

Plânsul s-a oprit instant.

Atât de brusc, încât liniștea m-a speriat mai tare decât plânsul.

Copilul și-a ridicat capul.

Tot nu-i vedeam bine fața, ca și cum întunericul se lipea exact de trăsăturile lui.

— De ce plângi? am întrebat.

Și atunci mi-a răspuns.

Nu cu voce de copil.

Cu o voce groasă, de adult obosit, venită din trupul ăla mic.

— Pentru că o să mori în câteva zile.

M-am trezit cu inima bătând nebunește și cu gust de sare în gură.

Camera era întunecată. Din balcon se auzeau valurile. Mara dormea. Teo sforăia încet. Irina se întorsese cu fața la perete.

Am stat așa până dimineață, cu ochii în tavan.

Și n-am spus nimănui.

A doua zi am încercat să uit.

Am mers la plajă. Am mâncat calamari pe faleză. Mi-am cumpărat un suvenir dintr-un magazin de lângă port: o busolă mică, veche, într-o cutie de alamă. Nu pentru mine. Pentru Adi.

Adi fusese cel mai bun prieten al meu.

Murise cu șase luni înainte să plecăm în Spania. Nu într-un mod spectaculos. Nu într-un accident mare, cum au oamenii în filme. O meningită care l-a luat în trei zile și pe care nimeni n-a crezut-o gravă până n-a fost prea târziu.

În ultima noastră conversație, îmi spusese ceva la care mă gândisem toată vacanța.

— Dacă ajungi vreodată în Spania înaintea mea, să-mi aduci ceva care să fi fost aproape de mare.

A zis-o râzând.

Eu îi promisesem.

Și promisiunea aia îmi stătuse în cap tot drumul până acolo. Când văzusem busola mică în vitrină, ruginită pe margini și cu sticla ușor zgâriată, am știut că pe aia ar fi ales-o el.

Numai că Adi nu mai era.

Și eu mă întorceam acasă cu o promisiune pe care nu mai aveam cui s-o dau.

În ultima seară am ieșit pe faleză cu niște băieți pe care-i cunoscuserăm acolo. Alex, Marian și Marius. Români și ei, cazați într-o altă pensiune, puțin mai sus pe stradă. Stătuserăm împreună aproape în fiecare seară. Eram gălăgioși, proști și foarte convinși că nimic rău nu ni se poate întâmpla într-un oraș plin de turiști.

Pe la miezul nopții m-am retras primul.

Fetele rămăseseră în cameră. Ai mei dormeau deja. Eu mergeam singur spre pensiune, pe strada îngustă care cobora dintre case spre port. Era cald, dar pielea de pe spate mi se făcuse rece dintr-odată. Nu știu de ce. Uneori corpul știe înaintea minții.

Am auzit vocea când am trecut pe lângă un perete alb, plin de umbre de palmieri.

— O să mori.

M-am oprit.

M-am uitat în stânga, în dreapta.

Nimeni.

Numai stradă goală, lumină portocalie și geamuri închise.

— Ha-ha, foarte amuzant, am spus, convins că băieții mă urmăresc și vor să-mi facă o farsă.

Am mai mers câțiva pași.

Apoi am auzit iar plânsul.

Nu de copil mic. Mai degrabă de băiat de vârsta mea. Un plâns înecat, scurt, venit dintr-o curte laterală. M-am întors spre sunet și plânsul s-a oprit imediat.

Pe peretele alb din fața mea se vedea umbra mea. Și, lipită de ea, umbra altcuiva.

Mai înaltă.

Strâmbă.

Ca și cum un trup ud s-ar fi târât în picioare după mine.

M-am întors brusc.

Nimeni.

Doar, mult mai încolo, ceva negru care a trecut dintr-o parte în alta a străzii atât de repede, încât mi-a rămas impresia că nici n-a atins pământul.

În dimineața următoare, fix în clipa în care deschideam ochii, am auzit foarte clar în capul meu:

— În seara asta. 23:50. În fața cimitirului.

N-am întrebat nimic. Nici nu știam cui.

M-am ridicat, am ieșit pe balcon și am privit marea.

Era liniștită.

Prea liniștită.

Am convins ai mei să mai rămânem o zi. Le-am spus că mi s-a făcut rău la stomac și nu vreau să plec noaptea la drum. Tata a bombănit, mama a zis că mă vede palid la față și că poate chiar îmi priește încă o zi de odihnă. Până la urmă au schimbat plecarea pentru a doua zi după-amiază.

Toată ziua am stat cu nodul ăla în piept.

Pe la seară le-am spus lui Alex, Marian și Marius. Nu tot. Doar că vreau să merg undeva și că am nevoie de ei. Au râs, au făcut glume, m-au întrebat dacă mergem să dezgropăm comori sau să speriem turiștii, dar au venit.

La 23:50 eram în fața cimitirului vechi de la marginea orașului.

Nu cel mare, nou, de lângă biserică.

Cel vechi, lăsat aproape în afara localității, în spatele unei porți de fier care, după cum ziceau localnicii, se închidea la apus.

Numai că în noaptea aia poarta era larg deschisă.

Mi s-a făcut frig instant.

Pe jos, chiar în prag, era o foaie.

M-am aplecat și am ridicat-o.

Pe ea scria, cu litere negre, murdare:

Intră în casa mea.

Marian a râs.

— Băi, cineva chiar s-a ținut serios de glumă.

N-a mai râs când am intrat.

În cimitir mirosea a pământ ud și flori putrede. Mult prea umed pentru o noapte fără ploaie. Iluminatul se termina la primele două alei. În rest era doar întuneric, cruci și lumina palidă a lanternei lui Marius.

După nici două minute, Alex s-a împiedicat de ceva și a căzut.

Am început să râdem de el. Reflex. Prostie. Ne-a ținut puțin.

El a înjurat și, când s-a ridicat, a spus:

— Băi, e ceva pe jos.

Am luminat.

O dungă.

La început am crezut că e vopsea sau sos sau vin vărsat. Era trasată printre morminte, subțire, șerpuită, mergând adânc în cimitir. Marius a zis că pare ketchup. Marian s-a aplecat, a atins-o cu degetul și a dus instinctiv vârful la limbă.

A înghețat pe loc.

— E sânge.

În clipa aia mi s-a terminat bateria la lanternă.

S-a stins pur și simplu în mâna mea, de parcă cineva o strânsese de gât.

I-am cerut-o pe a lui Marius.

Nu mi-a răspuns.

M-am întors.

Marius nu mai era lângă noi.

Numai Alex și Marian.

— Marius? am strigat.

Nimic.

Alex a ridicat lanterna și lumina a alunecat peste cruci, chipuri de pe pietre, flori uscate. Nicio urmă de el.

Dunga de sânge continua înainte, mai groasă acum, ca și cum cineva ar fi târât ceva greu pe acolo.

— A plecat, a spus Marian, dar vocea lui nu mai avea nimic ironic.

Nici el nu credea.

Am continuat.

Nu știu de ce. Nici azi. Poate pentru că deja intri într-un punct din care orice alegere pare greșită și rămâi doar cu mersul înainte.

Dunga s-a oprit în fața unui cavou mic, vechi, cu ușă de piatră și ziduri mâncate de umezeală. De dinăuntru se auzea un râs.

Nu puternic.

Nu isteric.

Un râs foarte scurt, foarte sec, de om care s-a săturat să mai aștepte.

Pe placa de la intrare nu era numele vreunei familii spaniole.

Scria, zgâriat peste piatră, cu litere strâmbe:

ADI

Mi s-au tăiat genunchii.

Am întors capul spre Alex și Marian.

Nici ei nu mai erau.

Lanterna îmi tremura în mână. Eram singur.

Atunci am știut.

Nu eu trebuia să vin cu prieteni. Eu trebuia să vin singur. Restul fuseseră doar umbre de siguranță cât să mă aducă până acolo.

Am scos busola din buzunar.

Cutia de alamă era rece, udă de parcă o ținusem în apă, nu în blugi.

Din cavou s-a auzit iar vocea copilului din vis.

De data asta mai aproape.

— Ai adus-o?

Am înghițit.

— Pentru Adi?

Tăcere.

Apoi, foarte încet:

— Pentru cel care a vrut s-o vadă și n-a mai ajuns.

M-am apropiat de piatră. Nu suficient cât să ating uşa. Doar cât să las busola jos, chiar în fața ei.

În clipa în care a atins piatra, râsul s-a oprit.

A urmat o liniște completă.

Apoi am auzit un oftat.

Un oftat lung, de om epuizat care, în sfârșit, lasă ceva din brațe.

Ușa cavoului n-a scârțâit. Nici n-a trosnit. Doar s-a deschis puțin, de parcă ar fi fost trasă dinăuntru de o mână foarte slabă.

În spațiul acela întunecat a apărut Adi.

Nu mort cum îți imaginezi un mort. Nu putred. Nu rupt. Doar foarte palid. Cu hainele în care fusese îngropat? Nu știu. Sau poate în hainele în care îl văzusem ultima oară la spital, tricou gri și hanorac deschis la culoare. Fața îi era la fel. Mai slabă. Mai liniștită. Dar a lui.

Ținea busola în mână.

Și zâmbea.

Nu larg. Doar puțin, exact cum făcea când primea ceva ce nu voia să recunoască că îl emoționează.

— Mersi, a spus.

Vocea lui era a lui. Clară. Vie. Normală.

Mi-au dat lacrimile instant.

— Adi...

A dat puțin din cap.

— Nu tu trebuia să mori.

În spatele lui, din întunericul cavoului, s-au aprins trei puncte palide. Ca niște ochi? Nu. Mai degrabă chipuri la jumătate formate. Alex. Marian. Marius.

Am înțeles atunci că nu erau acolo de la început. Sau poate fuseseră și n-aveau cum să mai iasă. Sau poate cimitirul mi-i împrumutase doar până să ajung.

Nu știu.

Știu doar că i-am văzut.

Adi s-a uitat spre ei, apoi iar la mine.

— Acum nu mai mori.

A ridicat busola puțin, ca pe un salut.

Și în mâna lui a apărut o foaie.

A întins-o spre mine.

Nu m-am apropiat.

Vântul a luat hârtia și a adus-o până la picioarele mele.

Pe ea scria:

NU TE MAI CHEAMĂ NIMENI.

Când am ridicat din nou ochii, uşa cavoului era închisă.

Niciun râs.

Nicio voce.

Nicio lumină.

Doar liniștea cimitirului și sângele de pe alee, care acum părea vechi și aproape negru.

Am fugit.

Nu-mi amintesc drumul exact. Doar respirația mea, lanterna tremurând și zidul cimitirului apărând prea târziu în fața mea. Când am ieșit pe stradă, Alex, Marian și Marius erau acolo.

Toți trei.

Sprijiniți de zidul de piatră, albi la față și transpirați.

— Unde ai fost? a spus Alex.

Am rămas blocat.

— Eu?

— Tu ai dispărut, a spus Marian. Erai în fața noastră și după aia nu mai erai.

— Noi te-am căutat, a zis Marius. Jur că am crezut că te-a luat cineva.

N-am mai spus nimic.

Niciunul n-a vrut să mai intre în subiect. Ne-am întors la pensiune fără să ne uităm înapoi.

A doua zi am plecat la trei după-amiază.

Am stat lipit de geamul mașinii aproape tot drumul, de parcă, dacă mă uit afară suficient de mult, o să înțeleg ce s-a întâmplat.

Și undeva, la ieșirea din oraș, l-am văzut.

Pe marginea drumului.

Adi.

Stătea drept, cu busola în mână.

M-a privit.

A ridicat foaia.

Și pe ea, chiar înainte să-l pierd din vedere, am citit foarte clar:

ȚI-AM SPUS. NU MAI MORI.

Lângă el au apărut pentru o secundă și celelalte trei siluete. Nu clare. Nu cât să-ți juri viața pe ele. Dar suficient cât să înțeleg că nu fusese singur.

Nu am mai auzit niciodată vocea din baie.

Nu am mai visat copilul.

Nu am mai primit mesaje.

Dar, din când în când, noaptea, înainte să adorm, mă gândesc la ceva ce nu i-am spus nimănui nici azi.

În dimineața în care am plecat, înainte să predăm cheia camerei, m-am dus singur în baie.

Pe oglindă, în colțul de jos, cu litere scrise în abur deși apa era rece și geamul era uscat, apăruse un singur rând.

PE MINE NU M-AI VĂZUT ÎNCĂ.

Atunci am înțeles că în noaptea aceea, în cimitir, poate că Adi mă chemase într-adevăr.

Dar nu el fusese primul care mă strigase din baie.

Și nici copilul care plângea în vis.

Uneori mă întreb dacă promisiunea dusă până la capăt mi-a salvat viața.

Sau doar a făcut un alt lucru să mă lase în pace...

pentru o vreme.