Poza din telefonul meu

Am găsit poza într-o dimineață de marți.

Nu era ascunsă. Nu era într-un folder ciudat. Nu era trimisă pe WhatsApp de vreun necunoscut. Era în galeria telefonului meu, între o poză cu bonul de la supermarket și una cu pisica vecinului de la parter, pe care o fotografiasem cu o zi înainte.

Doar că poza asta era cu mine.

Dormeam.

Stăteam întins pe partea stângă, cu plapuma trasă până la umăr și fața întoarsă spre perete. Camera era întunecată, dar nu complet. Se vedea lumina albastră a routerului de pe birou, o dâră subțire de lună pe perdea și marginea dulapului de lângă pat.

Poza fusese făcută de la ușa dormitorului.

De cineva care stătea în picioare și se uita la mine.

Am rămas cu telefonul în mână, fără să clipesc.

La început, mintea mea a încercat să facă ce face mereu când ceva nu se potrivește: a căutat o explicație banală.

Poate o făcusem eu din greșeală.

Poate telefonul se aprinsese singur.

Poate îl ținusem în mână în somn.

Dar era imposibil.

Telefonul se încărca noaptea pe noptieră, în partea dreaptă a patului. Poza era făcută de la aproape trei metri distanță, din dreptul ușii.

Am intrat la detalii.

Ora: 03:12.

Camera: spate.

Fără blitz.

Locație: apartamentul meu.

Am simțit un gol rece în stomac.

Locuiesc singur.

Stau la etajul patru, într-un bloc vechi, într-o garsonieră pe care am luat-o în chirie pentru că era ieftină și aproape de muncă. Ușa are două yale. Geamul dă spre curtea interioară, prea sus ca să urce cineva. Nu am coleg de apartament. Nu am iubită. Nu am prieteni care să aibă cheie.

Și totuși, cineva fusese în camera mea la 03:12.

Cineva îmi luase telefonul de pe noptieră, se dusese la ușa dormitorului, îmi făcuse poză dormind, apoi pusese telefonul înapoi.

Fără să mă trezească.

Fără să lase urme.

M-am ridicat din pat și am verificat ușa.

Încuiată.

Lanțul pus.

Yala de sus închisă.

Geamul închis.

Baia goală.

Dulapul gol.

Sub pat nu era nimic, în afară de o cutie cu cabluri și praf.

Am râs.

Nu pentru că era amuzant.

Pentru că altfel cred că începeam să urlu.

La muncă n-am spus nimănui. Am stat toată ziua cu poza deschisă pe telefon, mărind fiecare colț. Căutam ceva. O umbră. O reflexie. O mână. Un indiciu.

Și l-am găsit abia spre seară.

În geamul dulapului, foarte slab, aproape pierdut în întuneric, se vedea reflexia celui care făcuse poza.

Nu chipul.

Doar conturul.

Un trup înalt, subțire, cu capul ușor înclinat într-o parte.

Și mâna ridicată.

Ținea telefonul meu.

Dar ceea ce m-a făcut să scap telefonul pe birou a fost altceva.

În reflexie, persoana aceea purta tricoul meu gri.

Același tricou în care dormeam eu în poză.

În noaptea următoare, am făcut tot ce ar face un om speriat care încă se preface că e rațional.

Am pus un scaun în fața ușii.

Am blocat geamul cu mânerul de la mop.

Am lăsat lumina aprinsă pe hol.

Mi-am pus telefonul sub pernă.

Apoi am deschis camera laptopului și am lăsat-o să înregistreze toată noaptea, orientată spre pat.

Mi-a fost greu să adorm. Ascultam fiecare zgomot. Țeava din baie. Frigiderul. Vecinul de sus trăgând un scaun. Mașini în depărtare.

La un moment dat, am adormit.

M-am trezit la 07:18.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut telefonul.

Era sub pernă.

Am deschis galeria.

Mai era o poză.

Ora: 03:12.

De data asta, poza era făcută de lângă pat.

Foarte aproape de fața mea.

Atât de aproape încât mi se vedeau porii, barba crescută, gura întredeschisă și o venă mică de pe pleoapă.

Dormeam.

Telefonul fusese sub pernă.

L-am simțit acolo dimineața.

Am deschis repede filmarea de pe laptop.

M-am uitat la ea pe repede înainte, cu stomacul strâns.

Nimeni nu intrase.

Scaunul de la ușă nu se mișcase.

Geamul rămăsese închis.

Eu dormeam nemișcat.

La 03:12, imaginea s-a blocat pentru trei secunde.

Nu s-a întrerupt complet. Nu s-a făcut neagră. Doar s-a pixelat, ca atunci când un video se strică.

Când și-a revenit, eu eram în aceeași poziție.

Telefonul trebuia să fie sub pernă.

Dar pe filmare se vedea clar perna.

Era plată.

Fără nimic sub ea.

Am oprit video-ul.

Am stat cu degetul pe ecran, fără să respir.

Apoi am mărit cadrul.

În partea de jos, lângă marginea patului, se vedea o umbră.

Nu era mare. Nu era clară.

Dar părea să fie o mână ieșind de sub pat.

O mână care ținea telefonul meu.

Am plecat din apartament în seara aia.

Nu m-am dus la hotel, pentru că mi s-a părut ridicol să explic recepționerei că fug de propriul telefon. M-am dus la Sorin, un coleg de muncă. I-am spus că am o problemă cu instalația și că trebuie să stau o noapte la el.

M-a crezut pe jumătate.

— Frate, arăți ca și cum ai dormit într-un cavou, mi-a zis.

— N-am dormit prea bine.

Am pus telefonul pe masa din sufrageria lui și i-am cerut să nu-l atingă.

— De ce?

— Te rog.

Sorin s-a uitat la mine câteva secunde, apoi a ridicat mâinile.

— Bine. Nu ating telefonul sfânt.

Am dormit pe canapeaua lui.

Sau am încercat.

La 03:12 m-am trezit brusc.

Nu din cauza unui zgomot.

Din cauza unui bliț.

O lumină scurtă, albă, care mi-a lovit pleoapele.

Am deschis ochii.

Sorin dormea în dormitorul lui. În sufragerie era întuneric. Telefonul meu era pe masă, la doi metri de mine.

Ecranul era aprins.

M-am ridicat încet.

Galeria era deschisă.

O poză nouă.

În poză eram eu, dormind pe canapeaua lui Sorin.

Făcută de sus.

De parcă cineva stătuse aplecat peste mine.

În partea de jos a imaginii se vedea colțul mesei.

Pe colțul mesei se vedea telefonul meu.

Telefonul meu apărea în poză.

Pe masă.

Exact unde îl lăsasem.

Atunci am înțeles că nu telefonul făcea pozele.

Telefonul doar le primea.

Am fugit din sufragerie și am bătut la ușa lui Sorin până l-am trezit.

— Ce e, mă?!

Nu i-am explicat. I-am arătat poza.

S-a uitat la ea.

Apoi s-a uitat la mine.

Apoi spre tavan.

— Cine ți-a făcut asta?

— Nu știu.

— Eu nu m-am trezit.

— Știu.

A înghițit în sec.

— Dar poza e făcută de aici.

A ridicat mâna și a arătat spre tavan, exact deasupra canapelei.

Acolo nu era nimic.

Doar tavan alb, cu o fisură subțire lângă lampă.

În dimineața următoare, Sorin m-a ajutat să caut aplicații ciudate, conturi conectate, backup-uri, camere ascunse, viruși. Nimic. Telefonul era curat.

— Poate cineva îți face farse prin cloud, a zis el, dar nu mai suna convins.

— Și de unde are pozele?

Nu mi-a răspuns.

Am plecat acasă la prânz. Nu voiam, dar trebuia să-mi iau haine, acte, încărcătorul laptopului. Sorin a venit cu mine.

Ușa era încuiată.

Scaunul era tot căzut în fața ei, pe interior, așa cum îl lăsasem când fugisem. A trebuit să împingem mai tare ca să intrăm.

În apartament era frig.

Nu frig normal. Frig de pivniță.

În dormitor, patul era făcut.

Eu nu-l făcusem.

Plapuma era întinsă perfect, perna așezată la mijloc, iar pe pernă era telefonul meu vechi.

Un telefon pe care îl țineam într-un sertar, stricat, fără cartelă, fără baterie bună.

Ecranul era aprins.

Sorin a înjurat încet.

Pe ecran era o poză.

Cu mine.

Nu dormeam.

Stăteam în pat, cu ochii deschiși, privind direct spre cel care făcea poza.

Problema era că eu nu țineam minte să fi stat așa.

Și în poză, lângă mine, pe partea goală a patului, sub plapumă, se vedea o formă.

Ca un corp întins.

Subțire.

Cu capul pe pernă.

Sorin a făcut un pas în spate.

— Plecăm.

Dar atunci telefonul meu din buzunar a vibrat.

O poză nouă.

Făcută în acel moment.

Se vedeam eu și Sorin în dormitor, priviți din colțul camerei.

Am întors amândoi capul spre colț.

Acolo era dulapul.

Ușa dulapului era întredeschisă.

În crăpătura neagră se vedea ceva alb.

Nu o față întreagă.

Doar un ochi.

Deschis.

Fix.

Sorin a țipat primul.

Am ieșit amândoi din apartament și n-am mai încuiat ușa. Pe scări, am auzit în spatele nostru un sunet scurt, familiar.

Click.

Ca atunci când faci o poză.

Am stat la Sorin încă două zile. În a treia zi, m-a rugat să plec.

N-a spus-o urât. Nu m-a dat afară. Doar a pus telefonul meu pe masă, cu mâna tremurând, și mi-a spus:

— Nu pot, frate. Îmi pare rău.

Pe telefon era o poză nouă.

Cu el dormind.

Făcută din pragul dormitorului lui.

Am înțeles.

Nu era legat de apartament.

Era legat de mine.

M-am întors acasă pentru ultima dată cu un singur gând: să iau tot ce pot și să plec la ai mei câteva zile. Poate o să râdă tata de mine. Poate mama o să cheme preotul. Nu-mi mai păsa.

Când am intrat, nu mai era frig.

Era cald.

Prea cald.

Ca într-o cameră în care cineva dormise mult.

Pe hol mirosea a transpirație veche și detergent.

Din dormitor se auzea respirație.

M-am oprit.

Nu era respirația mea.

Era lentă. Adâncă. Regulată.

Am scos telefonul și am aprins camera, ca un idiot, ca și cum ecranul m-ar fi putut apăra.

Am intrat în dormitor.

În patul meu dormea cineva.

Era întors pe partea stângă, cu plapuma trasă până la umăr și fața spre perete.

Exact ca în prima poză.

Purta tricoul meu gri.

Avea părul meu.

Spatele meu.

Am vrut să fug.

Dar atunci telefonul a vibrat.

O poză nouă.

În poză eram eu, stând în ușa dormitorului, cu telefonul în mână.

Iar în pat, persoana întinsă era întoarsă spre cameră.

Avea fața mea.

Ochii deschiși.

Și zâmbea.

Din pat, vocea mea a spus încet:

— Ai făcut multe poze cu mine dormind.

Mi s-au înmuiat picioarele.

— Cine ești?

Cel din pat s-a ridicat în capul oaselor.

Mișcările lui erau lente, ca ale cuiva care învață să folosească un corp.

— Nu cine, a zis. Când.

Telefonul mi-a alunecat din mână.

Pe ecran, galeria s-a deschis singură.

Pozele se derulau una după alta.

Eu dormind.

Eu pe canapea.

Eu în pat cu ochii deschiși.

Eu intrând în cameră.

Apoi poze pe care nu le făcusem încă.

Eu stând în baie, cu mâinile pe chiuvetă.

Eu coborând scările blocului.

Eu în autobuz.

Eu la mama, în sufragerie.

Mama dormind.

Tata dormind.

Sorin dormind.

Și ultima poză.

Patul meu gol.

Pe pernă, tricoul gri împăturit.

Sub imagine, în loc de dată, scria:

CÂND ADORMI DIN NOU

Am ridicat privirea.

Cel din pat stătea acum în picioare.

Era identic cu mine, dar greșit în feluri mici. Gâtul puțin prea lung. Zâmbetul puțin prea lat. Ochii prea atenți.

— Eu trăiesc când tu dormi, a spus.

A făcut un pas spre mine.

— Și tu dormi din ce în ce mai adânc.

Nu știu cum am ieșit din apartament. Nu-mi amintesc scările. Nu-mi amintesc strada. M-am trezit într-un magazin non-stop, cu vânzătoarea întrebându-mă dacă sunt bine.

N-am mai dormit de atunci.

Au trecut patru zile.

Beau cafea, energizante, apă rece. Mă lovesc peste față când simt că mi se închid ochii. Scriu asta ca să rămân treaz. Scriu asta pentru că, dacă adorm, cred că nu eu mă voi trezi.

Telefonul e pe masă.

Nu l-am mai atins de două ore.

Tocmai s-a aprins singur.

A intrat o poză nouă.

E cu mine.

Stau la birou și scriu povestea asta.

Poza e făcută din spatele meu.

Foarte aproape.

Atât de aproape încât în colțul imaginii se vede o mână sprijinită pe umărul meu.

O mână care poartă tricoul gri.