Există nopți în care pădurea nu pare pădure.
Copacii stau prea drepți. Iarba nu se mișcă, deși vântul trece printre crengi. Greierii tac dintr-odată, câinii nu mai latră, iar luna cade peste poieni ca o lumină bolnavă, rece, albăstruie.
În astfel de nopți, bătrânii nu spuneau să mergi mai departe.
Spuneau să te întorci.
Să nu fluieri.
Să nu strigi.
Să nu râzi.
Să nu calci în cercul de iarbă arsă.
Și, mai ales, să nu răspunzi dacă auzi femei cântând unde nu ar trebui să fie nimeni.
Pentru că în folclorul românesc, ielele nu erau simple făpturi frumoase.
Erau frumusețe cu pedeapsă.
Erau cântec cu blestem.
Erau dansul acela pe care, dacă îl vedeai o singură dată, nu mai puteai fi om întreg după aceea.
Ce sunt ielele?
În credințele populare românești, ielele sunt ființe supranaturale feminine, misterioase, frumoase și primejdioase. Oamenii le-au numit în multe feluri, pentru că le era teamă să le rostească numele direct: Frumoasele, Măiestrele, Dânsele, Șoimanele, Sfintele, Fetele din văzduh sau Cele Nepomenite.
Numele lor era ocolit cu grijă.
Nu pentru că oamenii nu știau cum să le numească.
Ci pentru că se temeau că, dacă le numești, te aud.
Ielele erau văzute ca făpturi care apar noaptea, în poieni, pe lângă izvoare, în păduri, la răscruci, pe dealuri pustii sau în locuri unde iarba crește ciudat, în cercuri. Se spunea că dansează dezbrăcate sau îmbrăcate în voaluri albe, că au părul lung, că plutesc ușor deasupra pământului și că lasă în urma lor semne pe care omul nu trebuie să le atingă.
Dar cel mai important lucru despre iele nu este frumusețea lor.
Ci faptul că frumusețea lor nu e pentru oameni.
Cine se uită prea mult, plătește.
Hora ielelor
Cea mai cunoscută imagine a ielelor este hora.
Un cerc de femei albe, tinere, strălucitoare, dansând în poiană sub lumina lunii. Picioarele lor abia ating iarba. Mâinile se prind una de alta. Părul le curge pe spate. Cântecul lor pare venit din altă lume.
La început, omul care le vede nu simte frică.
Simte fascinație.
Asta este capcana.
Pentru că dansul ielelor nu sperie din prima. Nu vine cu urlete, sânge sau chipuri strâmbe. Vine cu frumusețe. Cu muzică. Cu o lumină care pare mai curată decât lumina zilei. Cu promisiunea că, dacă mai faci un pas, vei înțelege ceva ce nimeni din sat nu a înțeles vreodată.
Și apoi faci pasul.
Te apropii.
Mai aproape.
Până când una dintre ele întoarce capul spre tine.
Atunci cântecul se oprește.
Și în tăcerea aceea, îți dai seama că toate te privesc.
De ce erau considerate periculoase?
Ielele nu erau neapărat rele în sens simplu. Nu erau monștri care atacă fără motiv. Groaza lor vine tocmai din faptul că par să trăiască după o lege pe care omul nu o înțelege.
Ele pedepsesc.
Pedepsesc curiozitatea.
Pedepsesc lipsa de respect.
Pedepsesc omul care le vede dansul.
Pedepsesc pe cel care calcă unde au dansat.
Pedepsesc pe cel care le ascultă cântecul și râde.
Pedepsesc pe cel care le rostește numele fără teamă.
În poveștile populare, omul atins de iele poate rămâne mut, olog, bolnav, amețit, fără minte sau cu trupul strâmbat. Uneori nu moare, dar se întoarce altfel.
Și poate asta era mai înfricoșător.
Moartea închide povestea.
Dar omul luat de iele se întoarce în sat cu ochii deschiși și cu sufletul rămas în poiană.
Semne că ielele au trecut printr-un loc
Oamenii spuneau că ielele lasă urme.
Nu urme de pași, ca oamenii.
Ci semne ciudate.
Iarbă arsă în cerc.
Flori culcate toate în aceeași direcție.
Un loc unde vitele refuză să pască.
Un izvor lângă care nu mai cântă păsările.
O poiană prea luminoasă noaptea.
Un copac uscat în mijlocul unei păduri vii.
Un miros dulce, greu, ca de flori strivite.
Dacă găseai un cerc în iarbă, nu intrai în el.
Nu te așezai acolo.
Nu rupeai flori din acel loc.
Nu dormeai lângă el.
Pentru că locul acela nu mai era doar loc.
Era urmă de trecere.
Un hotar subțire între lumea oamenilor și lumea lor.
Cântecul ielelor
Se spunea că ielele cântă frumos.
Dar nu frumos ca o fată din sat, nu frumos ca o doină, nu frumos ca un cântec de nuntă.
Frumos într-un fel care doare.
Un cântec care îți intră în minte și nu mai iese. Un cântec care te face să uiți de ce ai plecat de acasă, unde mergeai, cine ești și cine te așteaptă. Un cântec care pare să-ți spună pe nume, chiar dacă nu auzi niciun cuvânt clar.
De aceea, în povești, omul nu trebuie să se oprească atunci când aude muzică în pădure.
Nu trebuie să caute de unde vine.
Nu trebuie să spună: „Cine cântă?”
Pentru că întrebarea este deja o ușă.
Iar ielele nu au nevoie să te tragă cu mâna.
E suficient să te facă să vrei să vii singur.
Ielele și bărbații care dispar
Multe povești despre iele vorbesc despre bărbați tineri care pleacă noaptea și se întorc dimineața schimbați. Sau nu se mai întorc deloc.
Un flăcău merge spre satul vecin și aude râsete din poiană.
Un cioban își caută o oaie pierdută și vede lumină printre copaci.
Un om beat iese din cârciumă și spune că nu-i este frică de nimic.
Un băiat se ascunde să vadă cine dansează la izvor.
Dimineața, satul găsește ceva.
Pălăria lui.
Brâul lui.
Urme în noroi până la marginea poienii.
Sau pe el, întins în iarbă, viu, dar cu ochii goi.
Îl întreabă ce a văzut.
El nu răspunde.
Sau răspunde doar atât:
„Erau frumoase.”
Apoi începe să plângă.
Ielele nu iartă batjocura
În poveștile vechi, oamenii nu vorbeau urât despre iele. Nu le provocau. Nu râdeau de ele. Nu spuneau că nu există.
Nu pentru că toți credeau la fel.
Ci pentru că nimeni nu voia să afle pe pielea lui.
Se spunea că ielele pot auzi batjocura. Că pot pedepsi omul care le insultă. Că pot lăsa boală într-o casă, neliniște într-un trup, frică în somn.
Uneori pedeapsa nu venea imediat.
Asta era partea grea.
Omul râdea seara.
Dimineața se trezea cu gura strâmbă.
Sau cu picioarele moi.
Sau cu o durere în oase pe care niciun doctor din sat nu știa s-o scoată.
Iar bătrânii spuneau doar:
„A vorbit ce nu trebuia.”
Legătura cu noaptea, apa și pădurea
Ielele apar adesea în locuri de hotar.
Pădurea este hotar între sat și sălbăticie.
Noaptea este hotar între zi și nevăzut.
Apa este hotar între lumea de sus și lumea adâncă.
Răscrucea este hotar între drumuri.
Poiana este hotar între întunericul pădurii și lumina lunii.
De aceea, poveștile cu iele nu se întâmplă oriunde.
Ele se întâmplă în locuri unde omul simte deja că nu mai controlează lumea.
La marginea satului.
La marginea pădurii.
La marginea somnului.
La marginea minții.
Ielele trăiesc în margini.
Și îi pedepsesc pe cei care trec hotarul fără respect.
Ielele și frica de frumusețe
Ce face ielele atât de tulburătoare este faptul că ele nu sunt urâte.
Nu sunt cadavre putrede. Nu sunt umbre cu gheare. Nu sunt demoni cu chip strâmb.
Sunt frumoase.
Prea frumoase.
O frumusețe imposibilă, care nu liniștește, ci amenință. Frumusețea lor nu te face să te simți iubit. Te face să te simți mic. Slab. Invitat undeva unde nu ai voie să intri.
În poveștile cu iele, omul nu este distrus de monstru.
Este distrus de dorința de a se apropia de ceva ce nu îi aparține.
Asta le face mai periculoase decât multe creaturi horror.
Pentru că nu vin doar din afară.
Vin și din slăbiciunea omului.
Din curiozitate.
Din mândrie.
Din poftă.
Din dorința de a vedea ce e interzis.
Ce înseamnă „luat de iele”?
Expresia „luat de iele” are o greutate aparte.
Nu înseamnă doar că omul a fost atacat.
Înseamnă că a fost atins de o putere care l-a schimbat.
Poate trupul nu-l mai ascultă. Poate gura nu mai poate vorbi. Poate mintea rătăcește. Poate omul nu mai poate dormi fără să audă cântecul. Poate în fiecare noapte se ridică din pat și merge spre pădure, fără să știe de ce.
Cel luat de iele nu aparține complet nici satului, nici pădurii.
Se întoarce acasă, dar nu mai este întreg.
Stă la masă, dar ascultă altceva.
Râde cu oamenii, dar se uită spre geam.
Și când vine luna plină, începe să tremure.
Pentru că undeva, departe, ele dansează din nou.
Ielele moderne
Astăzi nu mai spunem că am fost luați de iele.
Spunem că am avut o cădere nervoasă.
Că am fost epuizați.
Că am văzut ceva din cauza oboselii.
Că pădurea noaptea ne-a speriat.
Că ni s-a părut că auzim voci.
Dar poveștile nu au dispărut.
Doar s-au mutat.
Astăzi, cineva filmează noaptea o poiană și surprinde un cerc de lumină.
Cineva aude cântec într-o pădure unde nu există semnal.
Cineva face o poză la izvor și vede în fundal trei siluete albe.
Cineva se trezește cu noroi pe picioare, deși știe că n-a ieșit din casă.
Cineva primește pe telefon o înregistrare audio cu râsete de femei, făcută la ora 03:33.
Și, la fel ca înainte, omul modern face aceeași greșeală.
Dă volumul mai tare.
Se uită mai atent.
Intră în pădure să verifice.
De ce poveștile cu iele nu mor?
Pentru că ielele ating o frică veche: frica de ceea ce este frumos, dar interzis.
Frica de chemare.
Frica de cântec.
Frica de locurile unde oamenii nu ar trebui să intre.
Strigoiul vine din moarte.
Fantoma vine din amintire.
Poltergeistul vine din furie.
Dar ielele vin din tentație.
Ele nu trebuie să te prindă.
Te fac să vrei să fii prins.
Și asta este mult mai înfricoșător.
Dacă auzi cântec în pădure
Poate este vântul.
Poate sunt oameni.
Poate este un animal.
Poate este mintea ta.
Dar dacă e noapte, dacă ești singur, dacă vocea pare să vină dintr-o poiană luminată prea alb, iar câinii satului au tăcut toți deodată…
nu te apropia.
Nu striga.
Nu întreba cine e.
Nu rosti nume.
Și dacă vezi femei dansând în cerc, cu părul lung și picioarele goale, nu rămâne să le privești.
Pentru că, în poveștile vechi, ielele nu te omoară întotdeauna.
Uneori fac ceva mai rău.
Te lasă să te întorci.
Ca toți să vadă ce-a mai rămas din tine.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.