În Palatul Parlamentului, noaptea nu te sperie întunericul.
Te sperie ecoul.
Pentru că acolo, orice pas pe marmură se întoarce la tine de trei ori. Primul e al tău. Al doilea e ecoul. Iar al treilea… al treilea vine mereu cu o jumătate de secundă întârziere.
Și nu calcă niciodată în același ritm.
Lucram ca paznic de noapte de aproape șase luni. Nu era jobul vieții mele, dar plătea bine, programul era stabil și, sincer, la început mi se părea chiar interesant. Să stai noaptea într-una dintre cele mai mari clădiri din lume, într-un labirint de marmură, lemn masiv, covoare grele, candelabre și uși mai înalte decât apartamentul în care crescusem… avea ceva aproape ireal.
Ziua, Palatul era plin de oameni. Vizitatori, angajați, delegații, turiști cu telefoane ridicate, ghizi care repetau aceleași povești, politicieni grăbiți, femei de serviciu, tehnicieni, șoferi, funcționari.
Noaptea, rămânea clădirea.
Doar clădirea.
Și atunci înțelegeai cât de mare era cu adevărat.
Coridoare lungi cât străzi întregi. Scări care urcau spre etaje unde nu aveai voie. Holuri laterale în care luminile se aprindeau pe senzori, una câte una, ca și cum cineva mergea înaintea ta. Săli încuiate cu sigilii vechi. Uși duble, grele, care păreau făcute nu ca să țină oamenii afară, ci să țină ceva înăuntru.
În prima noapte de tură, șeful meu, Marin, mi-a spus două reguli.
Prima: nu părăsești traseul trecut în fișă.
A doua: dacă auzi fluierat pe coridoare, nu fluieri înapoi.
Am crezut că glumește.
— Adică avem fantome cu chef de conversație? l-am întrebat.
Marin nu a râs.
Era un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu fața tăiată de riduri și ochi de om care dormise prea puțin în prea multe nopți. Avea o voce joasă, calmă, dar calmul lui nu liniștea. Te făcea să taci.
— Nu știu ce avem, mi-a zis. Dar nu te băga în seamă cu ce nu vezi.
În seara despre care vorbesc, intram în tură la ora zece.
Era sfârșit de noiembrie. Afară ploua mărunt, iar Bucureștiul mirosea a asfalt ud și fum. Din fața clădirii, Palatul părea mort. Luminat pe ici, pe colo, masiv, rece, cu ferestrele negre ca niște ochi închiși.
La intrare, Marin stătea cu o cafea în mână și se uita pe monitorul camerelor.
— Ai întârziat patru minute, mi-a spus.
— Tramvaiul.
— Tramvaiul nu intră în raport.
Mi-am pus geaca în vestiar și am luat stația, lanterna, cardul de acces și registrul de rond.
Pe monitoare se vedeau coridoare goale, săli goale, scări goale. O clădire întreagă așteptând.
— E liniște? am întrebat.
Marin a sorbit din cafea.
— Prea liniște.
M-am uitat la el.
— Asta e bine sau rău?
— Aici, când e prea liniște, înseamnă că se aude ceva în altă parte.
A atins un buton și a schimbat imaginea pe o cameră de la subsol. Un culoar îngust, mai puțin elegant decât cele de sus, cu pereți de beton, țevi, cabluri și lumină rece de neon.
— La B3 a pornit senzorul de mișcare de două ori.
— O fi șobolan.
— N-avem șobolani.
— Atunci un tehnician?
— La B3 nu intră nimeni fără aprobare.
Am privit monitorul. Imaginea tremura ușor, probabil de la semnal. Culoarul era gol.
— Ce e la B3?
Marin a stat câteva secunde fără să răspundă.
— Depozite vechi. Spații tehnice. Niște zone neterminate.
— Neterminate? În Palat?
— Nu tot ce e construit e terminat.
A spus-o de parcă era mai mult decât o observație despre tencuială și cabluri.
La 23:30 am început rondul.
Prima parte a fost normală. Holuri luminate slab. Uși încuiate. Pași pe marmură. Am trecut pe lângă săli de conferință, birouri, scări late, coloane uriașe. Uneori aveam impresia că aud respirație în spatele ușilor, dar când mă opream, nu era nimic.
Doar clădirea.
La 00:12, stația a trosnit.
— Vlad, mă auzi?
Era Marin.
— Te aud.
— Ești pe traseul doi?
— Da.
— Când ajungi la intersecția cu aripa veche, verifică sigiliul de la ușa 17C.
— De ce?
O pauză.
— Apare deschisă pe sistem.
Am înjurat încet.
— Poate e eroare.
— Poate.
Știam tonul acela. Nu credea că e eroare.
Am ajuns la ușa 17C după câteva minute. Era într-un coridor lateral, mai puțin circulat, unde covorul roșu se termina brusc și începea marmura rece. Deasupra ușii, lumina pâlpâia.
Sigiliul era rupt.
Nu tăiat.
Rupt.
Ca și cum cineva trăsese de el din interior.
Am ridicat stația.
— Marin?
Doar fâșâit.
Am apăsat din nou.
— Marin, sunt la 17C. Sigiliul e rupt.
Nimic.
M-am uitat la ușă. Era masivă, din lemn închis la culoare, cu clanță metalică. Nu avea geam. Nu avea plăcuță. Doar un număr mic, aproape șters: 17C.
Dincolo de ea, ceva a lovit podeaua.
Un sunet scurt.
Ca o bilă scăpată pe marmură.
Am rămas nemișcat.
Apoi s-a auzit din nou.
Tac.
Tac.
Tac.
Se rostogolea ceva.
Am pus mâna pe clanță.
Era rece. Mult prea rece pentru un interior încălzit.
— E cineva acolo? am spus.
Nu mi-a răspuns nimeni.
Am deschis ușa.
Mirosul m-a lovit primul. Praf vechi, umezeală, beton crud, lemn putrezit. În spatele ușii nu era o sală, așa cum mă așteptam, ci un coridor îngust, întunecat, care cobora ușor. Luminile nu funcționau. Am aprins lanterna.
Fasciculul a prins pereți neterminați, cabluri ieșite din tavan și urme de pași în praful de pe podea.
Urme mici.
De pantofi de femeie.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Am ridicat stația din nou.
— Marin, intru să verific. Am urme pe jos.
Stația a pocnit.
Apoi s-a auzit vocea lui, spartă de interferențe:
— Nu intra.
Prea târziu.
Făcusem deja trei pași.
Ușa s-a închis în spatele meu.
Nu trântită.
Nu lovită de curent.
Închisă încet.
Cu grijă.
Ca de o mână care nu voia să facă zgomot.
M-am întors și am tras de clanță.
Nu s-a mișcat.
— Foarte bine, Vlad, am șoptit. Excelent. Ai intrat în primul coridor dubios ca prostul.
Am lovit ușa cu palma.
— Marin! Deschide!
Stația a scos un țiuit lung. Apoi s-a stins.
Am rămas cu lanterna și telefonul.
Telefonul nu avea semnal.
Normal.
Am respirat adânc și mi-am spus că există sigur o ieșire. Clădirea avea planuri, uși tehnice, scări, trasee de evacuare. Nu eram într-o casă părăsită din câmp. Eram într-un palat păzit, monitorizat, conectat la sisteme de securitate.
Asta mi-am spus.
Până am auzit fluieratul.
Un fluier scurt, undeva în față.
Nu era melodie.
Era un semnal.
Am înghețat.
Nu fluiera înapoi.
Gluma lui Marin nu mai părea glumă.
Am mers înainte.
Coridorul cobora tot mai mult. Nu abrupt, dar constant. După vreo douăzeci de metri, pereții s-au schimbat. Betonul neterminat a lăsat loc unor plăci vechi, crăpate, iar pe jos au apărut bucăți de marmură murdară, ca și cum cineva încercase cândva să amenajeze locul și se oprise brusc.
Pe peretele din dreapta am văzut o urmă de mână.
Mică.
Pusă în praf.
Am apropiat lanterna. Urma era recentă. Degetele coborau, ca și cum cineva alunecase pe perete.
Atunci am auzit vocea.
— Vă rog…
Era o femeie.
Tânără.
Slabă.
Venea din capătul coridorului.
— Vă rog, mă aude cineva?
Mi s-a ridicat părul pe ceafă.
— Cine e acolo? am strigat.
O pauză.
Apoi vocea:
— Nu mai găsesc ieșirea.
Am închis ochii o secundă.
Putea fi o angajată. O vizitatoare rătăcită. O femeie de serviciu. Oricine. Palatul era imens. Oamenii se puteau pierde.
Dar vocea venea din spatele unei uși sigilate.
Dintr-o zonă în care nu intră nimeni.
— Cum te numești? am întrebat.
Răspunsul a venit repede.
Prea repede.
— Anca.
Am înghițit în sec.
Auzisem numele.
Nu de la Marin. De la ceilalți paznici. La țigară, în curte, când povestirile începeau în glumă și se terminau cu oameni care se uitau peste umăr.
Anca.
Fata care apărea noaptea pe coridoare.
Fata în rochie de vară.
Fata care cerea ajutor.
Nimeni nu știa cine fusese. Unii spuneau că murise pe șantier. Alții că fusese fiica unui muncitor. Alții că nu avusese niciodată legătură cu clădirea, ci cu casele demolate ca să se ridice monstrul acesta de piatră.
Dar toți spuneau același lucru:
Dacă o vezi, nu o urma.
Am făcut un pas înapoi.
— Anca, unde ești?
— Aici.
Vocea venea acum din stânga.
Am întors lanterna.
Nu era nimeni.
— Vă rog, a spus ea. Mi-e frig.
În fața mea, pe coridor, s-a aprins o lumină.
Una singură.
Un bec slab, galben, deasupra unei scări care cobora. Nu fusese acolo înainte. Aș fi putut jura.
Am rămas pe loc.
— Nu cobor, am spus, mai mult pentru mine decât pentru ea.
Din întuneric s-a auzit un suspin.
— Și el a spus la fel.
— Cine?
— Paznicul dinaintea ta.
Am simțit un gol în stomac.
— Ce paznic?
Vocea nu a răspuns.
Apoi, de jos, din casa scării, au început pașii.
Ușori.
Grăbiți.
Pași de femeie.
Urcau spre mine.
Mi-am ridicat lanterna.
La prima treaptă nu era nimeni.
A doua, nimeni.
A treia…
O mână albă a apărut pe balustradă.
Am fugit.
Nu m-am mai gândit la demnitate, la proceduri sau la verificări. Am fugit pe coridor înapoi spre ușa 17C. Lumina lanternei sărea pe pereți. Respirația îmi rupea pieptul. În spate, pașii ei nu alergau.
Mergeau.
Calm.
Sigur.
Ca și cum știa că nu am unde să ajung.
Am ajuns la ușă și am tras de clanță.
Închisă.
Am lovit-o cu umărul.
Nimic.
— Marin! am urlat. Deschide!
De partea cealaltă, s-a auzit stația mea.
Stația pe care o aveam în mână.
Aceeași voce spartă de interferențe:
— Vlad, nu intra.
Am rămas cu fruntea lipită de lemn.
Apoi, lângă urechea mea, din interiorul ușii, o femeie a șoptit:
— Ai intrat deja.
Am sărit înapoi.
În lemnul ușii, chiar sub sigiliul rupt, apăruseră zgârieturi. Litere. Se formau încet, ca și cum cineva scria din partea cealaltă cu unghia.
NU MAI URCA.
Nu mai urca?
Eu voiam să ies.
În spatele meu, becul galben de la scară s-a stins.
Coridorul a căzut în beznă.
Lanterna mea a pâlpâit o dată. De două ori.
Apoi s-a stabilizat.
În capătul coridorului stătea o fată.
Avea cel mult douăzeci de ani. Purta o rochie de vară cu flori mărunte, complet nepotrivită pentru frigul acela. Părul îi era prins la spate, dar șuvițe umede îi coborau pe față. Picioarele îi erau goale. Murde de praf alb.
Nu părea o fantomă așa cum vezi în filme.
Nu plutea.
Nu avea ochii negri.
Nu era transparentă.
Era acolo.
Prea reală.
Și tocmai asta era insuportabil.
— Te rog, a spus. Vreau acasă.
Am simțit un nod în gât.
— Unde e acasă?
Fata s-a uitat în jur, ca și cum întrebarea o durea.
— Era aici.
— Aici nu e casă.
A zâmbit trist.
— Ba a fost.
În clipa aceea, pereții s-au schimbat.
Nu ca într-un efect de film. Nu s-au topit, nu s-au spart. Pur și simplu, pentru o secundă, coridorul n-a mai fost coridor. În locul lui am văzut o cameră mică, cu sobă, pereți văruiți, o icoană într-un colț și o masă cu mușama. Afară se auzeau buldozere. Cineva bătea în ușă. O femeie plângea. Un bărbat striga că nu semnează.
Apoi imaginea a dispărut.
Eram din nou pe coridorul rece.
Anca stătea în fața mea.
— Au luat tot, a spus. Au luat casele. Au luat străzile. Au luat morții din cimitire. Au luat și numele.
Nu știam ce să spun.
Poveștile despre Palat le auzisem mereu în cifre. Tone de marmură. Mii de camere. Ani de muncă. O clădire uriașă.
Niciodată nu mă gândisem la ce fusese sub ea.
La străzi.
La curți.
La oameni.
La vieți scoase din rădăcină și îngropate sub marmură.
— Eu nu pot să te ajut, am spus.
Fata și-a ridicat privirea.
— Atunci de ce ai intrat?
Întrebarea m-a lovit ca o palmă.
Nu pentru că aveam un răspuns bun.
Intrasem pentru că eram curios. Pentru că voiam să verific. Pentru că o parte din mine sperase să existe ceva. Ceva de povestit. Ceva de filmat. Ceva care să-mi demonstreze că toate legendele acelea nu erau doar povești.
Acum, acel ceva stătea în fața mea și mă întreba de ce.
Din tavan s-a auzit un bubuit surd.
Apoi altul.
Pași grei.
Nu ai fetei.
Nu ai mei.
Pași de bărbați, mulți, undeva deasupra noastră.
Anca a întors capul brusc.
— Vin.
— Cine?
— Cei care lucrează noaptea.
Coridorul s-a umplut de un zgomot îndepărtat de ciocane, fier târât, lopeți, beton turnat. Din pereți a început să curgă praf. Nu mult. Doar o pulbere fină, albă, ca varul.
— Trebuie să pleci, a spus ea.
— Pe unde?
A arătat spre scara care cobora.
— Ai spus să nu cobor.
— Nu am spus eu.
Am privit-o.
— Atunci cine?
Din spatele ușii 17C, vocea mea a răspuns:
— Eu.
Am simțit cum sângele mi se retrage din față.
Pe partea cealaltă a ușii, cineva care vorbea cu vocea mea a început să bată.
Trei lovituri.
Apoi iar trei.
Apoi iar trei.
Anca a venit spre mine și m-a prins de încheietură.
Mâna ei era rece, dar solidă.
— Dacă te aude cu vocea ta, te poate ține.
— Cine?
Fata s-a uitat spre tavan.
— Casa.
Nu a spus Palatul.
Nu a spus clădirea.
A spus casa.
Și, pentru prima dată, am avut senzația că imensitatea aceea de piatră era vie. Nu ca un animal. Nu ca un om. Ci ca un loc care învățase să înghită. Coridoare, camere, voci, pași, nume.
Am coborât.
Scara părea să nu se mai termine. Trecuserăm de B3, eram sigur. Am numărat treptele la început, apoi am renunțat. Pe pereți, din loc în loc, apăreau cifre scrise cu vopsea veche. B4. B5. Apoi nimic. Apoi un semn care nu era cifră. O linie verticală cu trei crestături.
— Etajul ăsta nu apare pe plan, a spus Anca.
— Cum adică?
— Dacă ar apărea, ar trebui să întrebe cineva ce e aici.
Am ajuns într-un tunel lat, cu tavan jos. Nu mai era marmură. Nu mai era lemn. Doar beton, țevi, umezeală și întuneric. Undeva, departe, se auzea apă picurând.
Am vrut să o întreb pe Anca de unde știe drumul, dar mi-am dat seama că mergea fără să privească în jur. Nu căuta ieșirea.
O știa.
Sau o repetase de prea multe ori.
Pe pereți au început să apară urme. Nu graffiti. Nu semne tehnice. Nume zgâriate în beton.
Ion.
Maria.
Dumitru.
Elena.
Paul.
Nume peste nume, unele tăiate, altele aproape șterse. Mii de litere mici, înghesuite, disperate.
— Cine le-a scris?
Anca nu s-a oprit.
— Cei care au vrut să rămână.
— Unde?
— În amintire.
Am mers mai departe.
Tunelul s-a deschis într-o sală uriașă, neterminată. Tavanul era atât de sus încât lumina lanternei nu îl atingea. În mijloc se aflau schele vechi, ruginite, lăzi de lemn, cabluri, bucăți de piatră, saci întăriți de ciment. Parcă cineva plecase de pe șantier cu treizeci de ani în urmă și lăsase totul acolo.
Dar nu asta m-a făcut să mă opresc.
Pe partea cealaltă a sălii erau oameni.
Zeci.
Poate sute.
Stăteau nemișcați în întuneric, acoperiți de praf, cu haine de lucru, căști vechi, salopete, baticuri, paltoane. Bărbați și femei. Unii tineri. Unii bătrâni. Unii țineau în mâini unelte. Alții țineau fotografii, sacoșe, jucării, chei.
Toți priveau spre noi.
— Sunt… morți? am șoptit.
Anca nu a răspuns.
Un bărbat cu cască galbenă a făcut un pas înainte. Avea fața acoperită pe jumătate de o umbră groasă, ca o pată de ulei.
— Schimbul de noapte, a spus el.
Vocea lui suna ca fierul lovit sub apă.
Anca m-a tras ușor înapoi.
— Nu vorbi cu ei.
Bărbatul a zâmbit.
— Dar el a venit să întrebe.
În spatele nostru, tunelul prin care intraserăm a dispărut.
Pur și simplu nu mai era. În locul lui, perete de beton.
Am simțit panica urcându-mi în gât.
— Ce vreți de la mine?
Anca a strâns mai tare încheietura mea, dar era prea târziu. Vorbisem.
Toți oamenii din sală au întors capetele spre mine în același timp.
Bărbatul cu cască a ridicat o mână murdară de ciment.
— Numele.
Nu.
Nu iar.
Nu ca în legendele cu morți care te strigă.
Nu ca în poveștile din sate.
Aici era mai rece.
Mai administrativ.
Ca la un ghișeu al morților.
— Nu îi spune, a șoptit Anca.
Bărbatul a făcut încă un pas.
— Pentru registru.
Dintr-o dată, în fața lui a apărut o masă. Nu fusese acolo. Pe masă se afla un dosar gros, legat cu sfoară roșie. L-a deschis.
Filele erau goale.
— Nu sunt al vostru, am spus.
— Nimeni nu e al nostru la început.
— Sunt paznic.
— Și păzești ce nu cunoști.
M-am uitat spre Anca.
Ea privea dosarul.
Pe chipul ei era o frică veche. Nu frica de cineva care vede ceva pentru prima oară. Frica de cineva care știe exact ce urmează.
Bărbatul cu cască a scos un creion.
— Numele.
Am tăcut.
Din spate, din mulțimea de oameni, a început să se audă un fluierat.
Unul singur.
Subțire.
Apoi altul.
Apoi mai multe.
Toată sala fluiera încet, fără melodie, fără ritm, ca o conductă uriașă prin care trecea aer rece. Sunetul a crescut până mi-a intrat în dinți.
Mi-am acoperit urechile.
Bărbatul a zâmbit din nou.
— Dacă nu-l dai tu, îl luăm din ecou.
Și atunci am auzit.
Din toate părțile sălii, vocea mea a început să se repete:
— Vlad.
Vlad.
Vlad.
Vlad.
Nu o spusesem.
Dar clădirea o știa.
O luase din stație, din registre, din conversații, din pașii mei, din respirația mea. Numele meu se lovea de pereți, se întorcea schimbat, se rupea în șoapte.
Bărbatul a început să scrie.
V.
Am simțit o durere violentă în piept.
L.
M-am prăbușit într-un genunchi.
A.
Anca a țipat.
Nu tare. Dar țipătul ei a spart fluieratul pentru o secundă.
— Nu-l luați! A intrat după mine!
Bărbatul s-a oprit.
Toți au privit-o.
Anca tremura. Nu mai părea fata rătăcită de pe coridor. Părea mică, prinsă, epuizată.
— El poate ieși, a spus ea. Poate spune.
Bărbatul a închis dosarul încet.
— Toți au spus că vor spune.
În sală s-au aprins lumini.
Nu becuri.
Ferestre.
Ferestre imposibile, suspendate în pereții de beton, deschise spre alte vremuri.
Am văzut un cartier vechi, demolat. O femeie care ținea o icoană la piept în timp ce muncitorii scoteau mobila din casă. Un băiat alergând după un camion. Un bărbat cu mâinile crăpate de ciment, căzând de pe o schelă, iar ceilalți întorcând capul pentru că aveau ordin să continue. O sală mare, neterminată, în care cineva plângea în întuneric. Un paznic găsit dimineața la trei etaje distanță de traseul lui, cu părul alb și fără voce.
Apoi am văzut-o pe Anca.
Nu ca fantomă.
Ca fată vie.
Stătea într-o cameră veche, cu rochia ei cu flori. Afară, zidurile cădeau. Cineva o striga. Ea se ascundea sub masă, cu mâinile la urechi.
Imaginea s-a schimbat.
Aceeași fată, ani mai târziu sau poate în aceeași noapte, nu știu, rătăcind printr-un coridor de șantier. Striga după tatăl ei. Lumina se stingea. O ușă se închidea.
Apoi întuneric.
Am înțeles atunci.
Nu toate fantomele bântuie un loc pentru că vor să sperie.
Unele bântuie pentru că nimeni nu le-a mai deschis ușa.
— Ce trebuie să fac? am întrebat.
Bărbatul cu cască s-a uitat la mine.
— Să rămâi.
— Nu.
— Atunci să lași ceva.
— Ce?
A întins mâna.
— O amintire.
Anca s-a întors spre mine.
— Nu face asta.
Dar deja simțeam cum sala trăgea din mine. Nu trupul. Nu sângele. Altceva. Fragmente. Mirosul bucătăriei mamei. Vocea tatălui când mă certa. Ziua în care am mers prima dată singur cu bicicleta. Fața unei fete pe care o iubisem în liceu și pe care n-o mai văzusem de ani. Lucruri mici, neimportante, dar ale mele.
— Alege, a spus bărbatul. Sau alege casa.
Casa.
Palatul.
Monstrul din piatră.
Am strâns din dinți.
— Luați noaptea asta.
Bărbatul a înclinat capul.
— Nu ajunge.
— Luați frica.
A zâmbit.
— Frica nu se ia. Frica se întoarce.
Atunci Anca a făcut ceva la care nu mă așteptam.
Mi-a dat drumul la mână și a pășit spre masă.
— Scrie numele meu complet, a spus.
Bărbatul cu cască s-a uitat la ea.
Pentru prima dată, părea surprins.
— Nu ți-l mai amintești.
Anca a închis ochii.
Pe chipul ei au trecut zeci de expresii. Durere. Frustrare. Furie. Oboseală. Apoi a deschis ochii și m-a privit.
— Tu ai auzit?
Am dat din cap, fără să înțeleg.
— Ce?
— Când am spus că vreau acasă. Ai auzit?
— Da.
— Atunci ține minte atât.
Bărbatul a deschis dosarul.
Pe fila goală, literele au început să apară singure.
ANCA.
Doar atât.
Fata a zâmbit slab.
— Măcar atât.
Sala a început să tremure.
Nu violent. Ca un oftat uriaș trecut prin fundații.
Oamenii din întuneric au făcut un pas înapoi. Fluieratul s-a oprit. Dosarul s-a închis singur.
Bărbatul cu cască m-a privit.
— Ieși.
În spatele meu, peretele de beton s-a crăpat. A apărut tunelul.
Anca nu s-a mișcat.
— Vii? am întrebat.
A clătinat din cap.
— Eu sunt deja înăuntru.
— Dar ai vrut ajutor.
— L-am primit.
— Nu pot să te las aici.
A zâmbit iar. De data asta, părea aproape vie.
— Toți mă lasă aici. Diferența e că tu o să-ți amintești.
Bărbatul cu cască a ridicat creionul.
Pe dosar, numele meu încă nu era complet.
Lipsea ultima literă.
Am fugit.
Tunelul s-a întins în fața mea ca un gât. În spate, au început ciocanele. Fierul. Pașii. Fluieratul. Dar peste toate se auzea vocea Ancăi, tot mai departe:
— Spune-le că nu e goală.
Am alergat până când plămânii mi-au luat foc. Am urcat scara fără să număr treptele. Am trecut prin coridorul 17C, am lovit ușa cu umărul și, de data asta, s-a deschis.
Am căzut pe marmura rece, în aripa veche.
Lumina era aprinsă.
Marin stătea la câțiva metri de mine, cu stația într-o mână și pistolul de serviciu în cealaltă.
Nu îl văzusem niciodată speriat.
Atunci era.
— Cât am lipsit? am întrebat.
El m-a privit de parcă nu știa cum să-mi spună.
— Patru minute.
Am râs.
Nu pentru că era amuzant.
Ci pentru că simțeam pe haine praf de ciment, pe tălpi noroi, pe mâini zgârieturi, iar în piept o gaură de ore întregi.
— Patru minute, a repetat Marin. Dar camerele…
S-a oprit.
— Ce camere?
M-a dus în camera de securitate.
Pe înregistrare, intram pe ușa 17C.
Apoi ieșeam după patru minute.
Dar nu singur.
În spatele meu venea o fată în rochie cu flori.
La doi pași.
Mergea cu capul plecat, mâinile pe lângă corp, picioarele goale atingând marmura.
Când eu cădeam la podea, ea se oprea în prag.
Ridica privirea spre cameră.
Și spunea ceva fără sunet.
Am cerut să se mărească imaginea.
Buzele ei formau clar două cuvinte:
Sunt aici.
Apoi dispărea.
Nu ca fumul. Nu ca lumina.
Pur și simplu, cadrul următor era gol.
Marin a oprit filmarea.
— Nu o să raportezi asta, a spus.
Nu era întrebare.
— Ba da.
S-a uitat la mine obosit.
— Crezi că ești primul?
Nu am răspuns.
— Crezi că nimeni n-a mai auzit? Că nimeni n-a mai văzut sigilii rupte, camere stinse, uși deschise, pași pe holuri goale?
A arătat spre monitoare.
— Clădirea asta are mai multe camere decât oameni care vor să afle ce e în ele.
În dimineața aceea mi-am dat demisia.
Nu imediat. Am scris cererea cu mâna tremurândă, am predat cardul, stația și uniforma. Marin nu a încercat să mă oprească. Doar mi-a pus pe masă un plic.
— Ce e?
— Ce lasă fiecare după prima tură adevărată.
În plic era o fotografie.
Veche.
Îngălbenită.
În ea se vedea o stradă care nu mai exista. Case mici, oameni în fața porților, copii, un câine întins la soare. În colț, puțin neclară, stătea o fată în rochie cu flori.
Pe spate era scris cu creionul:
Anca. Strada Izvor. Vara.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— De unde o ai?
Marin nu m-a privit.
— De la paznicul dinaintea mea.
— Și el?
— A plecat.
— Unde?
Marin a ridicat ochii spre mine.
— Într-o noapte a răspuns când l-a strigat cineva pe coridor.
Am ieșit din Palat la ora șapte dimineața.
Soarele se ridica peste București, iar oamenii treceau grăbiți prin fața clădirii fără să știe nimic. Pentru ei era doar o construcție imensă, un simbol, o atracție, o poveste spusă ghidat prin săli de marmură.
Pentru mine, era altceva.
O casă care nu fusese niciodată terminată.
Pentru că încă mai construia înăuntru.
Cu pași.
Cu voci.
Cu nume.
Au trecut doi ani de atunci.
Nu m-am mai apropiat de Palatul Parlamentului după lăsarea întunericului. Ziua pot trece pe lângă el, dacă e nevoie. Îmi țin privirea înainte. Nu mă uit spre ferestrele de sus. Nu mă uit spre intrările laterale. Nu mă uit spre subsoluri.
Dar în fiecare an, în aceeași noapte de noiembrie, primesc un apel.
Fără număr.
Fără nume.
Nu răspund.
Îl las să sune până se oprește.
După aceea primesc un mesaj vocal.
Mereu același.
Zece secunde de liniște.
Trei lovituri într-o ușă.
Un fluier scurt.
Și o voce de fată, abia auzită, care spune:
— E cineva aici?
Iar aseară, pentru prima dată, după vocea ei s-a auzit și altceva.
Un bărbat.
Cu vocea mea.
Șoptind din întuneric:
— Nu mai urca.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.