În satul bunicii mele exista o regulă pe care nimeni nu o spunea la înmormântare, dar toți o știau.
După ce pământul cădea peste sicriu, nu aveai voie să te întorci la mormânt timp de trei zile.
Nu aprindeai lumânare.
Nu duceai flori.
Nu plângeai la cruce după lăsarea serii.
Și, mai ales, dacă auzeai bătăi venind din pământ, nu săpai.
Pentru că bătrânii spuneau că, în a treia noapte, nu mortul bate în capacul sicriului.
Ci ceva de dedesubt bate cu mâinile lui.
Am râs prima dată când am auzit asta.
Aveam doisprezece ani și eram la prima înmormântare din sat. Murise moș Toader, vecinul bunicii, un om înalt, uscat, cu mâini de fierar și ochi mici, apoși, care nu zâmbea niciodată. Îl țineam minte stând mereu la poartă, sprijinit în baston, ca și cum păzea drumul de ceva ce noi nu vedeam.
În ziua înmormântării lui, plouase mărunt.
Nu ploaie adevărată.
O burniță rece, lipicioasă, care intra în haine și mirosea a pământ întors. Cimitirul era pe deal, în spatele bisericii vechi, acolo unde crucile stăteau strâmbe, iar iarba creștea peste numele celor uitați.
Preotul a citit repede.
Femeile au plâns încet.
Groparii au coborât sicriul în groapă cu frânghii ude.
Când prima lopată de pământ a lovit capacul, am tresărit.
Toc.
Sunetul acela mi-a rămas în cap.
Nu era ca pământul lovind lemnul.
Era ca un răspuns.
Bunica m-a prins de mână.
— Să nu te uiți prea mult în groapă, mi-a șoptit.
— De ce?
— Pentru că unele gropi se uită înapoi.
Am zâmbit, dar n-am mai întrebat.
După ce oamenii au plecat spre sat, eu am rămas puțin în urmă. Ploua peste crucea nouă, peste coroane, peste pământul proaspăt, negru și umflat. Pe capacul sicriului nu se mai vedea nimic, dar eu încă auzeam sunetul acela.
Toc.
Toc.
Toc.
Atunci l-am văzut pe băiatul lui moș Toader.
Îl chema Sandu. Avea vreo patruzeci de ani și venise de la oraș, îmbrăcat prea elegant pentru noroiul cimitirului. Nu plânsese deloc. Stătuse lângă groapă cu maxilarul încleștat, privind sicriul ca pe o datorie terminată.
Când toți au coborât dealul, el s-a apropiat de mormânt și a spus încet:
— Să nu te întorci.
Am crezut că vorbește cu tatăl lui.
Dar bunica, care se oprise lângă mine, a făcut semnul crucii.
— Hai acasă, a zis.
În seara aceea, la masă, oamenii vorbeau în șoaptă. Nu despre moș Toader. Despre ce făcuse înainte să moară.
Se spunea că în ultimele luni dormea cu toporul lângă pat. Că noaptea ieșea în curte și punea urechea pe pământ. Că de trei ori fusese găsit în cimitir, desculț, stând lângă un mormânt vechi fără nume.
Când cineva l-a întrebat ce caută acolo, moș Toader ar fi spus:
— Îl aud cum sapă dinăuntru.
Toți au tăcut când a intrat Sandu în cameră.
A mâncat puțin, a băut repede două pahare de țuică, apoi a spus tare, ca să audă toți:
— Tata era nebun. Nu mai faceți povești.
Bunica nu s-a uitat la el.
A rupt o bucată de pâine și a pus-o lângă farfurie.
— Nebunia nu bate în lemn după ce omul moare, a zis ea.
Sandu a trântit paharul pe masă.
— Dacă aveți ceva de spus, spuneți.
Un bătrân de lângă sobă, nea Dumitru, și-a ridicat ochii.
— Trei zile nu te duci la groapă.
Sandu a râs scurt.
— Și dacă mă duc?
Nimeni n-a răspuns.
Doar bunica a spus, fără să ridice glasul:
— Atunci să nu deschizi dacă te roagă.
Noaptea a venit devreme.
Satul s-a închis în el. Porțile au fost trase, câinii legați, perdelele lăsate. Mi se părea ciudat. După o înmormântare, oamenii din oraș rămân, vorbesc, fumează, beau, povestesc despre mort.
Acolo, după apus, fiecare voia să fie în casa lui.
În prima noapte nu s-a întâmplat nimic.
Sau poate s-a întâmplat și adulții n-au vrut să aud.
Eu am dormit prost. Am visat un capac de sicriu ud, pe care cineva îl zgâria din interior cu unghiile.
A doua zi, satul părea normal. Femeile au mers la fântână. Bărbații au ieșit pe la porți. Doar casa lui moș Toader rămăsese închisă. Sandu nu se vedea nicăieri.
Spre seară, bunica a pus sare la prag și a întors oglinda din tindă cu fața la perete.
— De ce faci asta? am întrebat.
— Ca să nu intre ce nu are chip.
Am vrut să râd.
N-am putut.
În a doua noapte, m-am trezit din cauza câinilor.
Nu lătrau.
Scheunau.
De parcă ceva trecea pe uliță și fiecare câine îl simțea, dar niciunul nu avea curaj să-l înfrunte.
Bunica stătea deja trează, în cămașă de noapte, lângă fereastră. Nu se uita afară. Ținea perdeaua strânsă cu mâna, ca și cum se temea că cineva ar putea s-o tragă din cealaltă parte.
— Culcă-te, mi-a spus.
— Ce se aude?
— Pământul.
N-am înțeles.
Apoi am auzit și eu.
Foarte departe, dinspre deal, venea un sunet înfundat.
Toc.
Pauză.
Toc.
Pauză.
Toc.
Nu era în poarta noastră.
Nu era în pereți.
Era în pământ.
Bunica și-a dus degetul la gură.
— Să nu spui nimic.
Sunetul s-a oprit după a treia bătaie.
În dimineața următoare, Sandu a venit la poarta bunicii.
Arăta rău. Avea ochii roșii, fața nebărbierită și noroi pe pantofi. În mână ținea o sticlă goală.
— Ați auzit? a întrebat.
Bunica nu l-a poftit în curte.
— Ce să auzim?
— Nu face pe proasta, tanti Marioara. A bătut. Tata a bătut.
Bunica s-a încruntat.
— Nu era tatăl tău.
Sandu a lovit poarta cu palma.
— Era în mormântul lui!
— Și ce dacă?
El a rămas cu gura deschisă.
Bunica a făcut un pas spre gard.
— Ascultă-mă bine. În seara asta e a treia noapte. Dacă auzi bătăi, nu te duce. Dacă auzi vocea lui, nu răspunde. Dacă îți spune că e viu, să nu crezi.
Sandu a râs, dar râsul i s-a rupt repede.
— Dacă tata a fost îngropat de viu?
Bunica l-a privit mult.
— Mortul care e îngropat de viu strigă în prima noapte. Nu așteaptă trei.
Sandu n-a mai zis nimic.
S-a întors și a plecat pe uliță, clătinându-se ușor.
În seara aceea, satul a devenit altceva.
Nu mai era doar liniștit.
Era ascuns.
Nimeni nu mai stătea la porți. Nu se auzeau vase, pași, glasuri. Până și frunzele păreau să foșnească mai încet.
Bunica m-a pus să dorm în camera ei, pe patul de lângă sobă. A încuiat ușa, a tras zăvorul și a așezat lângă prag o lumânare neaprinsă, o bucată de pâine și un cuțit vechi.
— Dacă mă auzi vorbind noaptea, mi-a spus, să nu-mi răspunzi.
— Dar ești aici.
— Tocmai de-aia.
Am stat cu ochii deschiși până târziu.
La miezul nopții, s-a auzit prima bătaie.
Toc.
Nu era departe de data asta.
Era clară.
Adâncă.
Lemnul lovit dinăuntru.
A doua bătaie a venit mai tare.
Toc.
Bunica a închis ochii și a început să murmure o rugăciune.
A treia bătaie a făcut geamul să vibreze.
Toc.
Apoi, dinspre cimitir, s-a auzit vocea lui moș Toader.
— Sandule…
Am simțit cum mi se oprește inima.
Vocea era slabă, îngropată, dar limpede.
— Sandule… scoate-mă…
Bunica a strâns mâna pe cuțit.
— Nu, a șoptit.
Dar nu vorbea cu mine.
Vocea a venit din nou:
— Mi-e frig, măi băiete… n-am murit…
De pe uliță s-a auzit o poartă trântindu-se.
Sandu.
Bunica s-a ridicat.
— Rămâi aici.
— Unde mergi?
— Să-l opresc, dacă mai am timp.
A ieșit înainte să apuc s-o prind.
Eu am rămas singur poate zece secunde.
Apoi am fugit după ea.
Nu știu de ce. Poate de frică. Poate pentru că un copil preferă să vadă groaza decât să și-o imagineze.
Ulița era luminată de lună. Bunica mergea repede, cu basmaua trasă peste cap, ținând cuțitul în mână, nu ca pe o armă, ci ca pe un lucru de rânduială.
În față, Sandu urca dealul spre cimitir.
Avea o lopată pe umăr.
— Sandule! a strigat bunica.
El nu s-a întors.
Dinspre cimitir, vocea tatălui lui plângea:
— Grăbește-te… intră pământ în gură…
Sandu a început să alerge.
Când am ajuns la poarta cimitirului, vântul s-a oprit complet. Crucile stăteau albe, strâmbe, iar mormântul lui moș Toader se vedea imediat, proaspăt, negru, umflat ca o rană.
De sub pământ s-a auzit:
Toc.
Toc.
Toc.
Sandu a căzut în genunchi și a început să sape.
— Nu! a strigat bunica. Nu-l deschide!
— E tata!
— Nu mai e!
Sandu săpa ca un nebun. Pământul zbura în jurul lui. Plângea și înjura, iar vocea de dedesubt îl îndemna:
— Așa… mai repede… băiatul meu bun…
Bunica s-a apropiat de groapă și a înfipt cuțitul în pământ, la capătul mormântului.
Vocea s-a oprit.
Pentru prima dată, din groapă s-a auzit altceva.
Un râs mic.
Uscat.
Nu era vocea lui moș Toader.
Era vocea cuiva care învățase să-l imite și se săturase să se prefacă.
Sandu a înghețat.
— Tată?
Din pământ a venit șoapta:
— Deschide, că nu mai pot ține fața asta mult.
Bunica l-a apucat pe Sandu de umăr.
— Pleacă de lângă groapă.
Dar el era prea aproape.
Pământul de sub genunchii lui s-a lăsat.
Nu mult.
Doar cât să pară că mormântul respiră.
Apoi s-a auzit o lovitură puternică din sicriu.
Toc.
Capacul a trosnit.
Sandu a dat înapoi, alb la față.
Bunica mi-a strigat să fug, dar eu nu m-am putut mișca.
Pământul se crăpa de-a lungul mormântului. Nu ca atunci când se surpă o groapă. Se deschidea încet, ordonat, ca o gură.
Și dinăuntru a ieșit mâna lui moș Toader.
O mână vânătă, murdară, cu unghiile rupte.
Sandu a scos un sunet animalic.
— Tată!
S-a aplecat să o prindă.
Bunica a țipat:
— Nu-i da mâna!
Prea târziu.
Degetele mortului s-au închis peste încheietura lui Sandu.
Atunci am văzut că mâna nu trăgea din groapă.
Trăgea în jos.
Sandu a urlat. Bunica s-a repezit și l-a prins de haină. Eu am alergat spre ei și am apucat-o pe bunica de mijloc, fără să știu ce fac.
Din sicriu s-a auzit vocea lui moș Toader, dar acum amestecată cu altă voce, mai groasă, mai veche:
— Unul iese. Unul intră.
Sandu se zbătea. Pământul îi ajunsese până la genunchi, deși groapa nu era deschisă destul. Parcă îl înghițea prin pământ, nu prin aer.
— Ajutați-mă! urla el. Ajutați-mă!
Bunica a smuls cuțitul din pământ și a tăiat mâna mortului peste degete.
Nu a curs sânge.
A ieșit un fum negru, rece, cu miros de lumânare stinsă.
Mâna s-a retras în groapă.
Sandu a căzut pe spate, tremurând.
Pentru o clipă am crezut că se terminase.
Apoi capacul sicriului s-a deschis.
Nu l-am văzut ridicându-se. Era prea mult pământ, prea mult întuneric. Dar am auzit lemnul cedând și am simțit mirosul acela greu, de haine ude ținute într-o ladă închisă ani de zile.
Din groapă s-a ridicat moș Toader.
Sau ceva în el.
Stătea aplecat, cu pământ curgându-i din umeri. Fața îi era aproape la fel ca la priveghi, doar că ochii erau deschiși prea mult, fără clipit. Gura îi atârna puțin, iar când a vorbit, buzele nu s-au mișcat la timp cu vorbele.
— Cine m-a chemat?
Sandu plângea pe jos.
— Iartă-mă…
Mortul și-a întors capul spre el.
Mișcarea a fost prea rapidă.
Ca la o pasăre.
— Nu tu.
Apoi s-a uitat la mine.
Nu știu cum să explic asta.
Eram în spatele bunicii, aproape ascuns, dar ochii lui m-au găsit imediat.
— Tu ai râs.
Mi s-a tăiat respirația.
Da.
Râsesem la masă.
Râsesem de omul cu sicriul.
Râsesem de regula celor trei zile.
Bunica s-a pus în fața mea.
— E copil.
Mortul a zâmbit.
— Copiii cresc. Datoriile cresc cu ei.
A făcut un pas.
Pământul nu i se lipea de tălpi. În urma lui, iarba se înnegrea.
Bunica a ridicat cuțitul.
— Înapoi.
Moș Toader a râs cu gura mortului, dar din gât i-au ieșit mai multe glasuri.
— Pe mine m-a ținut trei zile. Mi-a ros numele. Mi-a purtat fața. Acum trebuie altul.
Sandu a început să se târască spre poartă.
Mortul l-a ignorat.
Se uita doar la mine.
Atunci, de undeva din sat, a bătut clopotul bisericii.
O singură dată.
Bunica a tresărit.
— Fugi, mi-a spus.
Dar eu tot nu puteam.
Mortul a ridicat mâna spre mine.
— Vino să vezi cum sună lemnul pe dinăuntru.
În clipa aceea, din spatele nostru, cineva a spus:
— Toader.
Vocea era aspră, bătrână.
Nea Dumitru stătea la poarta cimitirului, în cămașă, cu o lanternă într-o mână și o cruce veche de fier în cealaltă.
După el mai veneau doi bărbați din sat.
Nu păreau curajoși.
Păreau oameni care știau că frica nu contează dacă rânduiala trebuie ținută.
Nea Dumitru a intrat în cimitir și a înfipt crucea de fier în pământul mormântului.
Mortul a scos un șuierat.
— Numele lui nu mai e Toader, a spus bunica.
— Știu, a răspuns bătrânul. Dar poate-și mai amintește că a fost.
Apoi a început să rostească ceva. Nu era rugăciune de biserică. Era mai vechi, mai rupt, cuvinte pe care nu le înțelegeam. Ceilalți bărbați au aruncat sare în groapă. Bunica m-a tras înapoi.
Moș Toader s-a zbătut.
Pentru câteva secunde, fața i s-a schimbat. A devenit iar omul de la poartă. Speriat. Obosit. Prins în propriul trup.
A întins mâna spre Sandu.
— Să nu mă lași iar…
Sandu a scâncit.
A vrut să se ridice.
Bunica i-a dat o palmă atât de tare încât l-a trântit înapoi.
— Nu mai e rugăminte. E cârlig.
Mortul a zâmbit din nou.
Apoi trupul lui s-a prăbușit în groapă ca o haină goală.
Capacul sicriului s-a trântit singur.
Toc.
Pământul crăpat s-a închis deasupra lui, umed, negru, neted.
Totul a rămas tăcut.
Prea tăcut.
Nea Dumitru s-a apropiat de Sandu.
— Ai deschis în a treia noapte.
Sandu plângea fără sunet.
— Era tata.
— Nu, a spus bătrânul. Tatăl tău a bătut o dată, când a murit. Ce a bătut după aceea a fost ce l-a auzit murind.
A doua zi, satul nu a vorbit despre ce se întâmplase.
Nimeni nu m-a întrebat de ce aveam noroi până la brâu. Nimeni nu l-a întrebat pe Sandu de ce avea încheietura vânătă, cu urme de degete moarte.
Groparii au venit înainte de răsărit. Au pus peste mormânt pietre grele și o cruce veche, ruginită, fără nume. Preotul a refuzat să se apropie prea mult.
Trei zile mai târziu, Sandu a plecat din sat.
După un an, am auzit că murise într-un apartament din Ploiești.
Singur.
Vecinii au spus că, înainte să-l găsească, au auzit toată noaptea bătăi venind din pereți.
Toc.
Toc.
Toc.
Eu am crescut.
Am plecat la oraș.
Am încercat să uit mormântul, mâna, vocea care spusese că datoriile cresc cu copiii.
Ani de zile am reușit.
Până săptămâna trecută.
Bunica murise de aproape o lună, iar eu m-am întors în sat să golesc casa. Am găsit într-o ladă veche basmaua ei, cuțitul cu mâner crăpat și o fotografie de la înmormântarea lui moș Toader.
Nu știu cine o făcuse.
În poză se vedea groapa, sicriul coborât, oamenii adunați în jur.
Și eu.
Copil, lângă bunica.
Doar că în fotografie nu mă uitam spre groapă.
Mă uitam direct spre aparat.
Iar în spatele meu, ieșind puțin din pământul proaspăt, se vedea o mână.
Pe spatele fotografiei era scris cu litere apăsate:
„Al treilea râs nu se iartă.”
N-am înțeles.
Până în noaptea aceea.
Stăteam în camera bunicii, cu lumina aprinsă, când am auzit prima bătaie.
Toc.
Nu venea de afară.
Venea de sub podea.
A doua bătaie a fost mai aproape.
Toc.
Scândurile au vibrat sub picioarele mele.
A treia bătaie a venit din lada deschisă.
Toc.
M-am apropiat încet.
Înăuntru, sub basma, sub caiete și sub haine vechi, se auzea lemn lovit din interior.
Am dat lucrurile la o parte cu mâinile tremurând.
Pe fundul lăzii era o scândură pe care n-o văzusem înainte.
Avea forma unui capac mic.
Ca de sicriu pentru copil.
Dinăuntru, vocea bunicii mele a șoptit:
— Maică… deschide.
Am făcut un pas înapoi.
Vocea a plâns încet.
— E întuneric aici.
Am închis lada.
Am pus zăvorul.
Am tras masa peste ea.
Apoi vocea s-a schimbat.
Nu mai era bunica.
Era moș Toader.
— Copiii cresc.
Scândura a bătut din nou.
Toc.
Toc.
Toc.
Acum scriu asta din mașină, în fața casei, cu motorul pornit și farurile aprinse spre poartă.
Nu pot pleca.
De fiecare dată când bag cheia în contact, aud din portbagaj același sunet.
Toc.
Toc.
Toc.
Și de sub tabla mașinii, o voce răgușită îmi șoptește:
— Nu trebuie să fii mort ca să intri în sicriu.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.