Nu știu dacă visele pot salva pe cineva.

Ale mele n-au salvat niciodată pe nimeni.

Ele doar vin, îți arată ceva pe jumătate, îți murdăresc capul cu imagini pe care nu le înțelegi, apoi te lasă să trăiești cu ele până când realitatea se hotărăște să le confirme. Și când se întâmplă asta, nu mai poți da vina pe întâmplare. Nu după prima dată. Nici după a doua.

Prima dată s-a întâmplat când aveam paisprezece ani. Am visat un mort. Nu-l vedeam clar, dar știam că era cineva bătrân și că toată lumea din jur vorbea în șoaptă, ca într-o casă unde perdelele sunt trase și lumina cade prost pe fețe. În vis eram convinsă că urma să moară vecinul nostru de peste drum, nea Mircea, care tușea de ani întregi și arăta mereu de parcă îl bătea vântul dinăuntru. M-am trezit cu numele lui în cap și cu o frică din aia absurdă, care nu se lipește de logică. După două zile a murit bunica mea.

A doua oară am visat fum.

Atât de mult fum, încât nu puteam respira. În vis, mătușa mea bătea în geam din interiorul casei ei și geamul se înnegrea pe margini. A doua zi, la prânz, aragazul i-a luat foc și, dacă nu ajungea un vecin la timp, o găseau carbonizată în bucătărie.

De atunci am încetat să mai spun că sunt doar vise.

Am început doar să mă prefac că nu mă afectează.

În primăvara în care s-a întâmplat tot ce urmează era vacanța de Paște. Sora mea, Andreea, stătea de câțiva ani în casa rămasă de la bunica noastră, în satul Runca Veche, la vreo două ore de oraș. Era o casă bătrânească, lungă, cu tindă rece, camere înalte și o curte mare în care câinii lătrau altfel după apus. Nu știu cum să explic asta, dar există locuri în care noaptea nu cade firesc. Se lasă ca un capac.

Eu m-am dus acolo pentru câteva zile. Verișoara mea, Mara, era deja la Andreea de două zile. Aveam laptop, filme, internet care mergea când voia el și senzația aia de libertate pe care o ai când ești tânăr și dormi departe de casă.

În prima zi n-a fost nimic.

În a doua, am avut visul.

Nu atât de clar ca celelalte. Mai rău.

Eram într-un loc unde nu vedeam aproape nimic, dar auzeam tot. Un zgomot de nedescris, ca și cum cineva ar fi târât saci plini de oase pe ciment ud. Peste el, altceva. Un plâns de copil. Foarte jos. Foarte aproape. Și o respirație grea, de bărbat, undeva în spatele meu. Simțeam miros de fum stins, sânge și pământ jilav. Eram convinsă că dacă întind mâna o să ating ceva viu și murdar.

Apoi am auzit o voce.

— Nadia...

Am vrut să fug. În vis întotdeauna fug.

— Nadia, nu fugi.

Vocea era de copil, de fată mai bine zis. Nu o vedeam. Știam doar că e acolo, la câțiva pași, și că întinde mâna spre mine.

— Ajută-mă.

Am încercat să-i văd fața și n-am putut. Parcă întunericul îi mânca trăsăturile. Avea doar părul deschis la culoare și o rochie albă care nu se potrivea deloc cu locul ăla.

— Nu mă lăsa aici, a spus. Te rog. Nu mă lăsa aici.

M-am trezit cu un gust amar în gură și cu inima bătându-mi atât de tare, încât câteva secunde n-am știut unde sunt. În cameră era lumină de dimineață. Perdeaua se mișca ușor. De afară se auzeau găinile vecinei și o găleată lovindu-se de fântână. Totul era normal.

Și totuși eu simțeam încă pe piele umezeala din vis.

M-am ridicat, m-am spălat pe față și n-am spus nimic nimănui.

Până după-amiază.

Stăteam cu Mara în bucătărie, pe la șase fără ceva, și ea m-a întrebat de ce par de parcă n-am dormit de trei nopți. I-am povestit. Pe scurt la început, apoi mai mult, pentru că odată ce începeam, totul revenea prea clar. Când i-am spus de fetița în alb care îmi cerea ajutorul, verișoara mea n-a mai făcut glume.

— Și fața? a întrebat.

— Nu i-am văzut-o.

— Deloc?

— Deloc.

— Poate e bunica.

Am ridicat imediat privirea.

— Bunica n-avea zece ani și rochie albă.

Mara a dat din umeri, dar n-a insistat. Numai că, după discuția aia, n-am mai putut scăpa de senzația că povestisem ceva ce trebuia lăsat încuiat.

Andreea urma să vină târziu în noaptea aceea. Lucra la un depozit din orașul vecin și schimba tura cu altă colegă. Noi rămâneam singure până aproape de unsprezece.

Pe la șapte seara s-a lăsat întunericul.

Și odată cu el, casa s-a schimbat.

Nu dramatic. Nu dintr-odată. Fix asta a fost problema.

Mai întâi a fost un foșnet.

Venit din camera din spate, cea în care bunica ținea odinioară sacii cu făină, borcanele și toate nimicurile pe care bătrânii nu le aruncă niciodată. Sunetul era atât de banal, încât primele două ori nici nu l-am băgat în seamă. Ca o pungă atinsă ușor de curent.

Apoi s-a auzit din nou.

Mai lung.

Mai clar.

Ca și cum cineva răscolea prin mai multe pungi odată, cu mâini lente.

Mara s-a oprit cu degetele pe tastatură.

— Ai auzit?

Am dat din cap.

Ne-am uitat una la alta și n-am spus nimic. Când te sperii cu adevărat, nu începi să vorbești imediat. Întâi asculți, de parcă ai putea să negociezi cu sunetul dacă îl înțelegi bine.

Foșnetul s-a oprit.

A urmat o liniște grea. Din aia în care ajungi să auzi frigiderul, ceasul, propria salivă când înghiți.

Apoi s-au auzit pașii.

Nu afară.

În casă.

Un pas. Încă unul. Apoi încă unul. Nu alergat. Nu haotic. Ca și cum cineva s-ar fi plimbat prin camerele de la capătul holului, atingând locurile pe care le cunoștea deja.

Am simțit cum mi se face rece pe brațe.

— Andreea? a strigat Mara, fără prea mult curaj.

N-a răspuns nimeni.

Pașii s-au oprit.

După două secunde s-au auzit din nou. De data asta din altă cameră.

Și peste ei, foarte jos, aproape ca o respirație, au venit vocile.

Mai întâi una de femeie.

Nu distingeam cuvintele, doar ritmul. Vorbea încet, repezit, ca cineva care ceartă sau roagă. Apoi una de bărbat, mai groasă, mai ruptă. Și, undeva între ele, o voce de copil.

Atunci am simțit că mi se strânge stomacul.

Pentru că vocea copilului semăna.

Nu pot să spun că era exact aceeași. Dar avea ceva din vis. Același tremurat. Aceeași senzație că mă recunoaște.

— Eu nu mai stau aici, a spus Mara.

S-a ridicat imediat de la birou. M-am ridicat și eu. N-am apucat să facem nici doi pași până la hol când ușa de la intrare s-a izbit singură de perete.

Am țipat amândouă.

Ușa s-a trântit la loc.

Apoi iar s-a deschis.

Apoi iar s-a închis.

Nu părea o ușă luată de curent. Era prea violent. Prea hotărât. Cineva, sau ceva, o apuca și o trântea. Cu pauze scurte între mișcări. Exact cât să ne lase să știm că nu s-a terminat.

Mara a pus mâna pe telefon și a sunat-o pe tanti Veta, vecina de peste drum. Vorbea repede, aproape plângând. Eu stăteam în mijlocul bucătăriei și mă uitam la holul lung, întunecat, în capătul căruia ușa continua să se deschidă și să se închidă.

Deschis.

Trântit.

Deschis.

Trântit.

Și între sunetele alea, undeva în camere, vocile.

Când a ajuns tanti Veta, totul s-a oprit.

Atât de brusc, încât părea că nici nu fusese ceva real. Femeia a intrat cu baticul ei negru pe cap, cu o lanternă mică într-o mână și cu o sticlă de agheasmă în cealaltă. Nu a râs de noi. Nu ne-a spus că ni s-a părut. Asta m-a speriat mai tare decât zgomotele.

A stat cu noi aproape jumătate de oră.

Nimic.

Nici foșnete.

Nici pași.

Nici uşa.

— Poate a fost vântul, a spus ea, dar nu se uita la noi când a zis asta. Se uita spre hol. Și făcea semnul crucii cu buzele strânse.

Când s-a ridicat să plece, Mara aproape a rugat-o să mai stea. Femeia a oftat și a spus că bătrânul ei e singur acasă și nu poate lipsi prea mult. Înainte să iasă, s-a oprit în prag și s-a întors spre mine.

— Dacă auzi pe cineva că te strigă pe nume, să nu răspunzi.

Nu mi-a explicat de ce.

N-a fost nevoie.

A plecat.

Iar la mai puțin de un minut după ce poarta ei s-a închis, uşa noastră a început iar.

De data asta mai rău.

Se deschidea până lovea peretele. Se trântea atât de tare, încât vibrau geamurile din bucătărie. Și odată cu ea au revenit și vocile.

Femeia vorbea mai repede acum.

Bărbatul părea nervos.

Copilul plângea.

Mi-am făcut curaj și m-am dus până la geamul din bucătărie. M-am uitat în curte. Câinii erau acolo, lângă coteț. Niciunul nu lătra. Asta m-a convins că nu era o farsă. Dacă era cineva afară, câinii ar fi rupt gardul.

Dar ei nu lătrau.

Stăteau lipiți unul de altul și scânceau.

Atunci am auzit clar.

Vocea de copil.

Foarte aproape de urechea mea.

— Nu mă lăsa iar aici.

M-am întors atât de repede, încât am lovit cu umărul marginea ferestrei. În bucătărie eram doar eu și Mara, iar Mara era la doi metri în spate, albă la față, ținându-se cu ambele mâini de masă.

— Ai auzit? am șoptit.

Ea a dat din cap.

Nu știu dacă auzise exact aceleași cuvinte. Dar auzise ceva.

Ne-am refugiat în camera bunicii, singura în care ne simțeam cât de cât în siguranță pentru că era cea mai mică și avea două icoane vechi pe perete. Am încuiat uşa, deși știam că, dacă voia ceva să intre, o ușă veche de lemn nu era o problemă reală.

Am stat pe patul de lângă sobă și am ascultat.

Ușa de la intrare s-a trântit în continuare.

Ore întregi.

Între opt și unsprezece.

Uneori mai rar.

Alteori de câte trei ori la rând.

Între ele, pași.

Și vocile.

La un moment dat, jur că am auzit ceva târât pe podeaua din hol. Ceva greu. Ca un sac plin care lovea din când în când pragurile.

N-am ieșit.

Nici să bem apă.

Nici la baie.

Nimic.

Am așteptat.

Când a venit Andreea, n-am știut mai întâi că e ea. Am auzit doar poarta, apoi pașii grăbiți, apoi cheia în yală. În secunda aceea totul s-a oprit.

Tot.

De parcă casa ar fi fost prinsă făcând ceva și, din rușine, s-ar fi prefăcut imediat că n-a mișcat niciodată.

Andreea a intrat și ne-a găsit în camera bunicii, cu uşa încuiată și toate luminile aprinse. Când i-am povestit, n-a făcut ochii mari. N-a râs. N-a zis că ni s-a părut.

Doar a rămas foarte tăcută.

— Și n-ați răspuns? a întrebat după câteva secunde.

— Cui?

— Dacă v-a strigat cineva pe nume.

M-am uitat la ea fără să clipesc.

— De unde știi?

Atunci a oftat.

S-a așezat pe marginea patului și s-a uitat spre uşa camerei, nu spre noi.

— Bunica auzea și ea.

Mara a început să plângă în șoaptă.

— Ce anume?

— Pașii. Vocile. Ușa. Toate. Dar nu în fiecare noapte. Numai în anumite perioade. Mai ales primăvara. Și mai ales când rămânea casa fără stăpân.

— De ce nu ne-ai spus? am întrebat.

Andreea a închis ochii o clipă.

— Pentru că am sperat că n-o să înceapă iar.

N-am dormit în noaptea aia. Niciuna.

Dimineața, casa arăta normal. Prea normal. Ușa de la intrare era întreagă. Nicio urmă pe perete. Nimic răsturnat. Nimic care să poată convinge pe cineva care n-a fost acolo. Doar câinii, care nu voiau să se apropie de prag.

Am plecat din sat după două zile.

Ani buni n-am mai vrut să dorm în casa aceea. Nici n-am mai vorbit prea mult despre ce s-a întâmplat. Mara refuza total. Andreea vindea mereu aceeași explicație: „așa făcea și bunica, dar doar când se lăsa întunericul și nu era nimeni care să țină casa”.

N-am înțeles niciodată ce însemna exact „să țină casa”.

Până când, anul trecut, Andreea m-a sunat.

Avea vocea spartă.

Mi-a spus că vrea să dărâme casa.

Că nu mai poate.

Că în ultimele luni zgomotele au început și ziua.

Am mers acolo în weekendul următor.

Curtea era mai mică decât mi-o aminteam, iar casa mai joasă. Așa se întâmplă uneori cu locurile care te-au speriat în copilărie. Când le revezi, par mai puțin impresionante. Doar până intri în ele.

În odaia bunicii, sub salteaua veche, Andreea găsise o cutie din lemn.

În cutie erau câteva fotografii, o cruciuliță, niște scrisori și un carnețel mic, cu copertă maro.

Era jurnalul bunicii.

Nu scris frumos, ordonat. Doar date și propoziții scurte. Ca niște înregistrări de lucru. Ca și cum femeia încerca să fie mai practică decât era frica ei.

Pe o pagină, cu cerneală tremurată, scria:

Dacă se aud iar trei voci, să nu răspundă nimeni. Femeia minte. Bărbatul cere să-l lași înăuntru. Copila te roagă. De ea mi-e cel mai frică.

Am rămas cu ochii pe rândul acela mai mult decât era normal.

Mai jos, pe altă pagină, era o dată din 1987 și încă o propoziție:

Au murit toți trei în noaptea cu focul. Dar numai una încă știe să plângă.

N-am întrebat nimic atunci. Andreea nici nu voia să deschidă subiectul. Am dărâmat casa în aceeași toamnă. Sau, mă rog, ce a mai rămas din ea. Lemnul, tencuiala, sobele, tot. Curtea a rămas goală. Terenul s-a vândut.

Ai zice că acolo s-a terminat totul.

Aș vrea și eu să pot spune asta.

Numai că, de atunci, de câteva ori pe an, exact între opt și unsprezece seara, mă trezesc cu aceeași senzație cu care m-am trezit în dimineața visului. Greutatea aia în piept. Frigul din brațe. Și, înainte să adorm la loc, aud foarte clar, undeva la limita dintre somn și trezie, uşa.

Deschisă.

Trântită.

Deschisă.

Trântită.

Și după ea, o voce de copil.

Nu mai plânge.

Vorbește mult mai clar acum.

Și de fiecare dată spune același lucru.

— Acum nu mai am casă. Pot să vin la tine?