La unsprezece și ceva seara, apartamentul Marei încă păstra genul acela de dezordine care arăta bine în lumină slabă. O cutie de pizza deschisă pe jumătate pe măsuța din fața canapelei, două pahare cu gheață topită, o pungă de chipsuri răsturnată lângă telecomandă, hanorace aruncate pe spătarele scaunelor și un serial pus pe fundal pe televizor, fără să-l mai urmărească nimeni cu adevărat. Afară plouase scurt, iar pe geamurile mari din living se vedeau urmele lăsate de apă, tăiate de luminile blocurilor din jur.

Mara stătea pe podea, rezemată de canapea, cu picioarele întinse și telefonul întors cu ecranul în jos lângă ea. Daria ocupa jumătate de colțar de parcă apartamentul era al ei, cu o pătură trasă peste genunchi și o felie de pizza rece în mână. Teo era pe covor, lungit pe burtă, derulând absent prin clipuri, iar Radu stătea la masa din bucătărie, pe scaunul înalt, rotindu-și încet paharul între degete fără să bea prea mult din el.

Era una dintre serile care nu aveau niciun scop și tocmai de asta se prelungeau. Un film pus „doar puțin”. O comandă dată târziu. Cineva care spunea că mai stă zece minute și încă era acolo două ore mai târziu.

— Jur că serialul ăsta e făcut din aceleași trei scene, a zis Daria, uitându-se la televizor cu o scârbă leneșă. O fată fuge, cade, respiră urât și după aia iese ceva din întuneric. Atât.

— Da, dar tu te uiți în continuare, a murmurat Mara.

— Mă uit ca să-l urăsc corect.

Teo a scos un sunet scurt, jumătate râs, jumătate pufnit.

— Stați. Nu. Nu, pe bune, stați puțin.

Nimeni nu s-a mișcat.

— Dacă e iar o conspirație cu extratereștri în mall, închid wifi-ul, a spus Mara fără să-și ridice privirea.

— Nu. E mai rău.

— Tot așa zici de fiecare dată, a zis Daria.

— Nu, pe bune. Uitați-vă.

Teo s-a ridicat într-un cot și a întors telefonul spre ei. Pe ecran rula un clip vertical filmat într-o baie. O fată cu părul strâns la spate, luminată de un LED rece din jurul oglinzii, se uita în camera frontală și râdea exact cum râd oamenii când vor să pară prea liniștiți ca să le pese. În partea stângă curgeau comentarii, deși bara de sus arăta că nu era live. Imaginea se blura scurt, fata spunea ceva, apoi clipul se tăia exact când, în spatele ei, o formă întunecată părea să se desprindă din reflexie.

— Asta e tot? a spus Mara după câteva secunde.

— Nu. Dă înapoi.

Teo a dat înapoi.

— Uite aici.

A apropiat telefonul de chipul ei și a oprit cadrul. În spatele fetei, în oglindă, se vedea ceva. Nu suficient de clar cât să poți spune ce era, dar destul cât să nu fie doar o umbră obișnuită. Conturul unei femei prea înalte, prea aproape, cu capul plecat într-un unghi care n-avea nimic natural.

Daria și-a ridicat sprâncenele.

— Eh. Bunicel.

— Comentariile sunt partea mișto, a zis Teo. Citește.

Mara a luat telefonul și a derulat.

nu clipi
nu întreba a doua oară
camera o vede prima
dacă nu e live, e și mai rău
nu te uita în oglinda reală

A tăcut o clipă, apoi a pufnit.

— Super. Bloody Mary pentru oameni care n-au răbdare să stingă lumina.

— Exact asta e, a zis Teo. E versiunea nouă. Acum se face cu camera frontală.

— Normal că se face cu camera frontală, a murmurat Daria. În 2026 nimic nu se mai întâmplă dacă nu există o cameră pornită.

Radu, de la masă, a întins mâna.

— Dă-mi și mie.

Mara i-a aruncat telefonul lui Teo. Radu a citit mai mult decât ceilalți, fără să zică nimic. Clipul s-a terminat. L-a pus încă o dată. Apoi a intrat în comentariile fixate și a rămas acolo.

— Ei? a întrebat Mara.

— E un challenge, a zis el.

— Mulțumim, Sherlock.

— Nu, serios. Are reguli.

— Cu atât mai bine, a zis Daria. Toate prostiile devin mai credibile când au reguli.

Radu a început să citească de pe ecran, cu voce joasă, aproape absentă.

— Să fii singur. Să fie între 02:22 și 02:29. Să pornești camera frontală. Să activezi filtrul de netezire a pielii. Să te uiți doar în ecran. Niciodată în oglinda reală. Să spui numele de trei ori. Și la final să întrebi cine stă în spatele tău.

Daria a râs.

— Iubesc cât de specific e.

— Eu iubesc mai mult faptul că există un interval oficial, a zis Mara. Fantoma are program de noapte.

Teo a luat alt clip. Apoi încă unul. În toate era aceeași structură. O baie. Un telefon. O față luminată frumos și puțin fals. Comentarii care apăreau unde nu aveau ce căuta. Și filmări tăiate exact când cineva din spate devenea prea clar.

— Ăsta e montaj, a zis Mara după al treilea.

— Și ăsta? a întrebat Teo.

— Tot montaj.

— Și ăsta?

— Montaj cu filtre ieftine.

— Dar ăsta?

Mara a ezitat o fracțiune prea vizibilă.

— Tot montaj, a spus apoi.

Daria o privea deja cu zâmbetul acela care însemna că i-a prins fisura.

— Aha.

— Ce aha?

— Nimic. Doar că acum îl aperi prea repede.

— Pentru că e ridicol.

— Fă-l tu, atunci, a zis Teo.

— Nu.

— Exact.

— Nu pentru că mi-e frică. Nu pentru că n-am chef să vă fac pe plac.

— Minunat. Atunci e și mai simplu, a zis Daria, întinzându-se după pahar. Îl faci și gata.

Mara a luat o gură de suc și și-a sprijinit capul de canapea.

— Sunteți imposibili.

— La tine chiar ar arăta bine, a zis Teo. Ai baia aia cu LED pe marginea oglinzii. Pare decor de challenge făcut la comandă.

— Mulțumesc. Exact complimentul pe care-l așteptam.

— Și semnal ai beton, a completat Daria. Dacă intră fantoma, intră HD.

Mara a râs scurt, dar Radu nu.

El încă citea.

— Ce? l-a întrebat ea.

Radu a ridicat ochii din telefon.

— Nimic.

— Faci fața aia de „nimic” când e clar că nu e nimic.

— Nu-mi place partea cu comentariile.

— Nici mie nu-mi place partea cu actorii proști, a zis Mara. Tot la aia suntem.

— Nu, zic serios. Toți spun același lucru. Că nu trebuie să te uiți în oglindă. Că întârzierea începe întâi în ecran. Că dacă apar comentarii când nu e live, trebuie să închizi tot.

Daria a făcut un gest vag cu mâna.

— Exact ce ai scrie și tu dacă ai vrea să faci legenda să pară mai reală.

— Poate, a zis el.

— Și atunci?

Radu a pus telefonul pe masă.

— Atunci tot nu-mi place.

Pe fereastră, ploaia se oprise de tot. În blocul din față, aproape toate apartamentele aveau luminile stinse. Numai la etajul șapte cineva stătea singur în bucătărie, în picioare, cu telefonul la ureche, mișcându-se lent dintr-un capăt în altul. Reflexiile din geam făceau sufrageria Marei să pară mai adâncă decât era. Pentru o clipă, în oglindirea întunecată a balconului, chipurile lor s-au suprapus peste orașul de afară și totul a arătat strâmb, ca într-o fotografie prost expusă.

Teo a fost primul care a rupt liniștea.

— Facem un test.

— Noi? a întrebat Daria.

— Ea, a zis Teo și a arătat spre Mara.

— Tu chiar vrei să mor, a spus Mara.

— Nu. Vreau să nu mai poți comenta după fără să fi încercat.

— Ești infect.

— Corect, dar am dreptate.

Daria a bătut din palme o singură dată.

— Hai. Pe bune. Facem un moment din ăsta mare, ne uităm din living, tu te duci în baie, spui numele de trei ori, după aia vii înapoi și zicem că internetul e bolnav. Final fericit.

— Și dacă apare ceva? a întrebat Teo, zâmbind.

— Atunci plecăm și lăsăm apartamentul Marei la fantome, a zis Daria.

— Drăguț, a murmurat Mara.

Radu s-a ridicat de la masă și a venit mai aproape. Nu părea că vrea să participe la glumă. Părea că încearcă să decidă dacă să spună ceva sau nu.

— Dacă-l faci, a zis el, nu-l face live.

— Nici nu voiam.

— Și nu-l face ca să ne impresionezi.

— Radu, e o prostie.

— Știu.

— Atunci?

El a ridicat puțin din umeri.

— Prostii de-astea sunt mai rele când lumea le tratează exact cum au fost scrise.

Mara l-a privit câteva secunde. În alt context ar fi râs de tonul lui. În seara aia, nu i s-a părut chiar atât de amuzant.

— Te porți de parcă ți-e frică.

— Nu, a zis el. Mă port de parcă n-am chef să aud la trei dimineața că ai leșinat în baie pentru un clip.

Daria a izbucnit prima.

— A, deci nu de fantomă. De ea.

— Și de voi, a zis el. Că sigur ați filma și reacția.

— Absolut, a răspuns Teo.

Mara s-a ridicat de pe jos și s-a întins puțin, simțind cum îi trosnește spatele.

— Bun. Gata. Îl fac, ca să închidem subiectul și să nu mai aud de Mary, mirese, cadre cinci și toate porcăriile astea.

— Știam eu, a zis Daria.

— Dar nu acum.

— Ba acum, a zis Teo.

Mara și-a întors ecranul spre ei.

02:03.

— Avem timp.

Și-au mai turnat suc. Au mai pus alte clipuri. Au mai glumit. Dar după ce hotărârea fusese rostită, seara s-a schimbat puțin, aproape imperceptibil. Nimeni nu mai râdea chiar la fel. Teo derula mai repede și mai iritat printre filmări, ca și cum ar fi vrut să găsească una care să explice totul și nu reușea. Daria vorbea mult, tocmai pentru că începuse să se gândească prea mult. Radu devenise mai tăcut decât la început. Mara continua să facă glume, dar verifica ora tot mai des fără să-și dea seama.

La 02:14, Daria s-a ridicat să meargă la baie și s-a oprit după doi pași.

— Nu intru eu prima acolo.

Teo a izbucnit în râs.

— Patetic.

— Taci. Du-te tu.

— Eu nu stau aici.

— Nici eu, a zis Daria. Dar tot n-aș intra.

Mara a luat elasticul de pe încheietură și și-a strâns părul la spate.

— Sunteți penibili.

— Spune fata care se pregătește ca înainte de operație, a murmurat Teo.

— Mă pregătesc ca să nu-mi stea părul în ochi.

— Sigur.

În hol, lumina de veghe se aprinsese singură, caldă și joasă. Apartamentul, care până atunci păruse doar mic și modern, avea acum colțuri mai adânci. Ușa de la baie stătea pe jumătate întredeschisă. Din locul unde era, Mara vedea luciul oglinzii și linia albă a chiuvetei.

Radu s-a apropiat ultimul de ea.

— Dacă ți se pare ceva în neregulă, ieși imediat.

— Da, mamă.

— Vorbesc serios.

Mara i-a aruncat un zâmbet scurt, batjocoritor, dar nu foarte convins.

— E o oglindă. Nu o gaură în iad.

El n-a zâmbit.

— Tocmai asta e problema. Nu mai e doar o oglindă dacă stai destul și o privești prin altceva.

Mara a vrut să-i răspundă, dar Teo a strigat din spate:

— Hai, că faci introductivul mai lung decât challenge-ul.

Daria s-a așezat pe brațul canapelei cu telefonul pregătit în mână.

— Nu intrăm peste tine. Jur. Dar dacă țipi, sparg ușa.

— Mă liniștește enorm, a zis Mara.

A mers desculță pe hol, cu telefonul în mână și cu senzația ciudată că toți ochii rămăseseră pe spatele ei chiar și după ce a trecut de colț. La ușa băii s-a oprit o clipă. Din living se mai auzeau vocile lor, mai joase acum, plus zgomotul mic al unui clip pornit fără volum. A împins ușa și a intrat.

Baia era rece și prea ordonată. Oglinda mare de deasupra chiuvetei păstra în ea forma ușii, a peretelui din spate și o parte din tavan. Pe marginea ei, banda LED era stinsă. Mara a apăsat senzorul tactil și lumina s-a aprins treptat, albă, uniformă, suficient cât să-i deseneze chipul și să lase colțurile încăperii în penumbră.

Și-a deschis camera frontală.

Telefonul i-a recunoscut imediat fața și i-a netezit pielea fără să-i ceară voie. Obrajii i s-au luminat ușor, cearcănele i s-au estompat, buzele au căpătat o nuanță ceva mai caldă. Arăta puțin prea bine, puțin prea curat. În ecran, baia din spatele ei părea mai îngustă și mai adâncă decât în realitate.

De pe hol, vag, s-a auzit vocea Dariei.

— Ești acolo?

Mara n-a răspuns. A apăsat pe înregistrare.

Bara roșie a început să urce încet, într-un colț.

S-a uitat numai în telefon.

A tras aer în piept, și pentru prima dată în toată seara i-a trecut prin minte că, dacă voia, încă se putea opri. Putea ieși din baie, îi putea face proști, își putea lua hanoracul și să-i trimită acasă. Ar fi fost cel mai normal lucru.

În schimb, a ridicat puțin bărbia, și-a îndreptat umerii și a zâmbit spre propria ei imagine filtrată.

— Bloody Mary.

Nimic.

Niciun zgomot, nicio schimbare, nimic în afară de propria ei față luminată rece de ecran și de liniștea compactă a băii. Mara și-a păstrat zâmbetul încă o secundă, poate două, doar ca să aibă ce arăta după, doar ca să poată ieși din încăpere și să spună că toți sunt niște idioți.

A ridicat puțin din sprâncene și a rostit a doua oară, mai clar:

— Bloody Mary.

Filtrul a clipit.

Atât de scurt, încât aproape că ar fi putut crede că și-a imaginat. Conturul feței i s-a întins pentru o fracțiune de secundă, pomeții i s-au subțiat puțin, iar lumina din jurul ochilor a devenit mai albă, mai rece. Apoi totul a revenit la normal.

Mara a strâns din nas.

— Serios?

Din living a venit un râset vag. Nu știa dacă fusese Daria sau Teo. Zgomotul părea mai departe decât ar fi trebuit, ca și cum baia n-ar mai fi fost legată de același apartament, ci de unul identic, aflat două etaje mai jos.

Și-a împins limba în obraz, iritată de propria ezitare, apoi a spus a treia oară:

— Bloody Mary.

Telefonul a scos un sunet scurt, metalic.

Nu o notificare. Nu vibrația normală a unei aplicații. Mai degrabă un sunet de eroare înghițit pe jumătate, ceva ce n-ar fi trebuit să vină de acolo. Pe ecran, pentru mai puțin de o clipire, ceva s-a suprapus peste chipul ei. Un alt chip, aliniat perfect peste al ei, dar mai lung, mai slab, cu gura puțin întredeschisă și cu pielea atât de albă încât părea arsă de lumină, nu luminată de ea.

Mara a râs imediat, reflexul unui om care simte primul vârf de disconfort și încearcă să-l strivească înainte să prindă formă.

— Foarte bun, a murmurat. Aproape decent.

A atins ecranul cu degetul mare. Niciun filtru nou. Nicio aplicație deschisă. Nicio notificare care să explice ce tocmai văzuse. Înregistrarea continua liniștit. Bara roșie urca în colț, perfect normală.

Și-a ridicat telefonul mai sus și s-a apropiat puțin de oglindă. Pe ecran, fața ei părea calmă, ironică, stăpână pe situație. Părul strâns la spate îi lăsa gâtul descoperit, iar lumina rece îi tăia trăsăturile mai frumos decât în realitate. Din greșeală, doar pentru o fracțiune de secundă, privirea i-a fugit din ecran spre oglinda reală.

A înghețat.

Pe ecran, încă zâmbea.

În oglindă, nu.

A fost atât de clar, încât n-a avut timp să se îndoiască. Versiunea ei din sticlă stătea cu gura dreaptă, cu ochii puțin mai goi, cu o liniște în față pe care Mara nu o simțea deloc în corp.

A clipit tare și și-a coborât imediat privirea înapoi la telefon.

Acum nici pe ecran nu mai zâmbea.

Inima i-a lovit o dată, scurt și tare, ca și cum corpul ei ajunsese cu o secundă întârziere la concluzia la care ochii sosiseră deja.

De pe hol, vocea Dariei a pătruns estompată prin ușă.

— Mara?

Mara n-a răspuns. Ar fi trebuit să răspundă. Un „da, stai calmă” ar fi fost suficient, dar ceva din ea nu voia să rupă ritualul exact în punctul acela, nu pentru că-l respecta, ci pentru că simțea, absurd, că dacă îl frângea prost, dacă făcea lucrurile în ordinea greșită, avea să lase ceva neterminat în aer.

A tras aer în piept și a spus ultima replică exact cum era în challenge:

— Cine stă în spatele meu?

Tăcerea care a urmat n-a fost mare. Poate o secundă. Două. Dar a avut densitatea și răceala unei încăperi încuiate în care cineva tocmai a intrat fără să deschidă ușa.

Mara n-a vrut să se întoarcă. Regulile erau reguli chiar și când îți băteai joc de ele. A rămas cu ochii în telefon, cu zâmbetul aproape dispărut, cu degetul mare pregătit să oprească imediat înregistrarea.

Atunci au apărut comentariile.

Mai întâi unul singur, urcând pe partea stângă a ecranului.

nu te întoarce

Mara a încruntat sprâncenele.

Apoi încă unul.

nu clipi

Și încă unul.

e deja aproape

Comentariile au început să urce unul după altul, exact ca într-un live. Albe, simple, fără iconițe, fără reacții, fără nimic care să le facă să pară parte din interfața reală a aplicației.

nu întreba a doua oară
camera o vede mai repede decât oglinda
dacă te uiți direct, o lași să intre

Mara a atins ecranul de două ori, apoi de trei ori, haotic.

— Nu. Nu, nu, nu.

Mesajele nu dispăreau. Curgeau de la conturi fără poze, fără nume reale, doar șiruri de litere, cifre, ani, combinații lipsite de sens.

mary_1977
mirrorgirl.02
2:26amstillhere
whereisyourface

A încercat să oprească filmarea. Butonul nu răspundea.

A vrut să închidă aplicația. N-a ieșit.

A tras cu degetul în sus, apoi în lateral, toate gesturile pe care le folosea mereu când voia să iasă din ceva. Nimic. Camera frontală rămânea acolo, fixată pe ea, calmă, rece, ca și cum telefonul ar fi aparținut deja altcuiva.

De data asta a simțit fiorul înainte să-l înțeleagă. A observat întâi întârzierea. Foarte mică, dar acolo. Când și-a ridicat mâna până la obraz, versiunea ei din ecran a făcut același gest cu o fracțiune prea târziu, ca o copie încărcată de pe o rețea proastă.

Mara și-a retras mâna încet.

În ecran, mâna a rămas o secundă în plus în aer.

— Ha-ha, nu, a șoptit. Nu. Deloc.

Camera s-a apropiat singură de chipul ei.

Nu brusc. Nu evident. Un zoom lent, aproape tandru, de parcă telefonul ar fi vrut să o studieze mai bine. Fața Marei a umplut tot ecranul. Peste pielea netezită de filtru au început să apară defecte fine. Umbre roșii sub ochi. Un colț al gurii coborât prea mult. O linie subțire pe obraz, ca o fisură invizibilă până atunci.

În spatele versiunii ei digitale, baia s-a întunecat.

În spatele ei reale, încă nu se schimbase nimic.

Pe ecran însă, ceva se mișca deja.

Mara a rămas nemișcată. Nu mai era nevoie să întrebe dacă stătea cineva în spatele ei. Vedea conturul. O femeie foarte înaltă, mult prea aproape, cu părul lipit de tâmple și de gât, ud sau negru sau amândouă. Camera părea incapabilă să-i redea chipul complet. Filtrul încerca să-i netezească trăsăturile și tocmai asta le făcea mai rele, mai greșite, de parcă software-ul ar fi încercat să umanizeze ceva ce nu fusese făcut pentru ochi omenești.

Doar gura rămânea clară.

Roșie.

Mult prea roșie.

Mara n-a țipat. Corpul îi uitase pentru o clipă toate reacțiile normale. A rămas fără aer și fără glas, cu genunchii tensionați, cu ochii lipiți de ecran. A fost o frică mută, atât de intensă încât aproape că nu semăna cu frica, ci cu blocajul perfect al unui animal care știe că a fost deja văzut.

Pe ecran, femeia a ridicat încet o mână lângă capul Marei.

În baie, Mara n-a simțit încă nimic.

Încă.

Telefonul a vorbit.

Nu o notificare. Nu o voce sintetică. O femeie care șoptea direct din difuzor, cu o claritate imposibilă, de parcă cineva ar fi stat lipit de microfon din partea cealaltă a sticlei.

— Întoarce-te.

Mara a dat din cap.

— Nu.

Vocea i-a ieșit subțire, fără convingere.

De pe hol s-au auzit pași. Daria, mai aproape acum.

— Mara? Gata? Ce faci?

Mara a vrut să răspundă. N-a reușit.

Pe ecran, propria ei reflexie s-a uitat direct spre ea. Nu spre cameră. Spre ea.

Și copia ei a zâmbit întâi.

Abia după aceea zâmbetul i s-a format și pe chipul real.

Diferența a fost minusculă.

Monstruos de clară.

Telefonul i-a alunecat din mână și a lovit porțelanul chiuvetei. A ricoșat, dar camera a rămas pornită, sprijinită strâmb, filmând de jos în sus. Acum prindea doar jumătate din baie, marginea oglinzii, o parte din tavan și picioarele goale ale Marei.

Ea s-a retras brusc până a lovit ușa cu spatele.

Dincolo de lemn s-a auzit imediat vocea Dariei, speriată de zgomot.

— Mara?

A urmat Teo, mai departe.

— Bă, deschide, ce-a fost aia?

Mara n-a răspuns. În oglinda reală, femeia era acum complet vizibilă.

Nu semăna cu o fantomă din filmele ieftine. Arăta mai rău. Arăta ca ceva ce trecuse prin sute de camere, sute de filtre, sute de compresii, și fiecare o stricase puțin. Fața îi era fragmentată în suprafețe fine, ca sticla unui ecran spart. Ochii nu aveau aceeași mărime. Părul îi atârna în fire negre și lucioase, de parcă apa de pe el era întuneric lichid. Iar pielea, acolo unde se vedea, părea prea netedă și prea arsă în același timp, ca un chip asupra căruia se trecuseră de prea multe ori instrumente de corectare.

Și totuși zâmbea.

Nu cu furie. Nu cu grabă. Cu răbdarea cuiva care nu trebuia să te convingă de nimic.

Telefonul vibra continuu în chiuvetă. Comentariile urcau în rafale, unele peste altele.

nu deschide ușa
dacă se vede complet e prea târziu
ea intră prin copia ta
nu te uita în oglindă
nu lăsa ecranul jos

Mara s-a lipit mai tare de ușă și a căutat clanța fără să-și ia ochii de la telefonul căzut. Asta era partea cea mai bolnavă: nu mai suporta oglinda, dar ecranul încă i se părea suportabil. Ca și cum sticla telefonului ar fi fost un ultim strat de protecție. O distanță. O filtrare. O barieră între ea și restul.

Dar legenda veche mințise prin omisiune.

Nu oglinda era ușa.

Tu erai.

Telefonul a făcut autofocus.

Imaginea s-a curățat brusc.

Femeia dispăruse de pe ecran.

În locul ei apărea Mara.

Stând în fața oglinzii.

Nemişcată.

Doar că Mara adevărată era lipită de ușă, la aproape doi metri distanță.

Cea din ecran rămăsese la chiuvetă, dreaptă, cu brațele pe lângă corp și capul puțin plecat. Încet, foarte încet, copia digitală și-a ridicat fața.

Avea chipul Marei perfect.

Mai puțin ochii.

Ochii erau albi. Curați. Lucioși. Ca suprafața unui ecran stins.

Mara a apucat clanța și a tras.

Ușa n-a cedat.

A clipit, năucă. Sigur nu încuiase. Era sigură. Dar blocarea inteligentă a apartamentului trecuse singură pe modul de noapte după două. Proprietarul i se lăudase de trei ori cu chestia asta. După o anumită oră, yala se bloca automat dacă sistemul nu detecta mișcare pe hol. Deblocarea se făcea din aplicație.

Aplicația era în telefon.

Telefonul era în chiuvetă.

Sub camera încă pornită.

Sub privirea celeilalte.

De afară s-a auzit pumnul lui Teo în ușă.

— Mara, nu mai glumi.

Daria, mai jos, mai strâns:

— Vorbește cu noi.

Apoi vocea lui Radu, calmă la început, dar mult prea controlată ca să fie liniștită cu adevărat.

— Mara, deschide acum.

În oglindă, femeia din spatele copiei a început să se apropie.

Nu mergea normal. Nu pășea. Aluneca puțin, sacadat, ca un video care pierde cadre și totuși ajunge exact unde vrea. Mara a tras din nou de ușă. Nimic. Respirația îi devenise scurtă și tăiată. Cu coada ochiului vedea telefonul vibrând în chiuvetă. Ar fi trebuit să alerge după el. Să-l ia. Să oprească tot. Dar între ea și chiuvetă stătea imaginea din oglindă, iar între imagine și realitate distanța se subțiase până ajunsese aproape nimic.

În telefon, copia ei a deschis gura.

Din difuzor a ieșit vocea Marei.

Dar nu era a ei.

— Lasă-mă să termin live-ul.

Atunci Mara a țipat.

Dincolo de ușă s-a auzit imediat zgomot de pași, ceva răsturnat, încă un pumn, apoi altul. Daria a început să lovească și ea. Teo înjura. Radu nu spunea nimic. Asta o speria cel mai tare. Tăcerea lui scurtă, brutală, înainte de a face ceva.

În baie, lumina oglinzii a fluctuat. O dată. De două ori.

Femeia era acum atât de aproape în reflecție încât părul ei negru atingea umărul copiei. Ochii aceia albi, neegali, păreau să se uite prin suprafața sticlei, nu la Mara, ci prin ea, către ceva dinăuntrul ei.

Aerul s-a răcit atât de tare, încât Mara a simțit usturime în dinți. Pielea de pe brațe i s-a făcut de găină. Undeva în colțul băii, un flacon mic de parfum a căzut singur de pe raft și a lovit gresia cu un pocnet sec.

Pumnul lui Radu a lovit uşa.

Tocul a trosnit.

— Mara! a strigat el. Deschide-te de lângă ușă!

Ea a vrut să se dea la o parte. N-a apucat.

A simțit întâi aerul pe ceafă.

Apoi degetele.

Umede.

Foarte reci.

În spatele ei.

Toată ființa ei s-a contractat într-un singur impuls. S-a smucit înainte, spre chiuvetă, fără să mai gândească, fără să mai vadă altceva decât telefonul. A apucat marginea lavoarului ca să nu alunece și a întins mâna după aparat.

Pe ecran, copia ei a întins și ea mâna.

Dar în direcția opusă.

Nu spre telefon.

Spre oglindă.

Mara a prins telefonul cu degetele tremurând și, în aceeași clipă, pe sticla oglinzii a apărut o altă palmă. Dinăuntru. Lipită perfect de partea cealaltă, subțire și albă, cu degete prea lungi.

Mara a scăpat un sunet scurt, aproape animalic, și a ridicat telefonul. Imaginea s-a zguduit violent. Pentru o secundă, camera n-a mai prins fața ei, ci doar oglinda.

Acolo, în reflexie, nu mai era singură.

În locul ei, în fața oglinzii, stătea copia. Nemişcată. Dreaptă. Cu ochii albi. Iar femeia din spatele ei își lăsase bărbia pe umărul copiei, ca o iubire stricată, ca un lucru vechi care își recunoaște în sfârșit locul.

Din difuzor a venit un șoaptă, acum dublată, ca două voci suprapuse prost.

— Te vede.

Ușa a trosnit din nou.

— Dă-te! a strigat Radu.

Mara s-a întors spre ușă tocmai când lumina oglinzii s-a stins complet.

Nu doar LED-ul. Tot.

Baia a fost înghițită de întuneric.

Singura lumină rămasă era ecranul telefonului, rece, albastru, tăind camera în unghiuri strâmbe. În lumina aceea, contururile nu mai păreau ale obiectelor ei. Cada devenise o masă lungă de umbră. Suportul de prosoape, două linii verticale ca niște bare. Iar oglinda nu mai reflecta nimic. Era doar o suprafață mai neagră decât restul întunericului.

Telefonul a vibrat încă o dată.

Pe ecran a apărut un singur mesaj, fixat peste toate celelalte.

live-ul tău începe când dispari

Mara n-a mai gândit. A aruncat telefonul în oglindă cu toată puterea pe care o mai avea.

Sticla a explodat cu un zgomot ascuțit.

În aceeași clipă, uşa a cedat.

Lemnul a izbit peretele. Lumina de pe hol a intrat violent în baie. Daria a fost prima care a pășit înăuntru și s-a oprit atât de brusc, încât Teo s-a lovit de ea din spate. Radu i-a împins pe amândoi deoparte și a intrat.

Baia era goală.

Nu complet goală. Telefonul Marei zăcea spart în chiuvetă. Bucăți de oglindă erau împrăștiate pe gresie și pe marginea lavoarului. Pe podea, lângă cadă, stătea elasticul ei de păr.

Dar Mara nu mai era acolo.

Trei oameni au rămas nemișcați, incapabili să lege imaginea de logica lumii dinainte cu două minute. Teo a întors capul spre hol, ca și cum ar fi putut apărea de acolo râzând, spunând că i-a făcut de râs. Daria a dus mâna la gură și n-a mai scos niciun sunet. Radu s-a uitat o singură dată spre fereastra mică, spre cadă, spre uşa deschisă. Nu exista nicio ieșire. Niciuna.

Pe peretele din fața lor, în locul oglinzii sparte, rămăsese o porțiune de abur.

Deși apa era rece. Deși nimeni nu făcuse duș. Deși în baie nu era destulă căldură ca să se formeze așa ceva.

În stratul acela subțire de ceață, scrise dinăuntru spre afară, apăreau cuvintele:

NU V-AȚI UITAT DESTUL

Daria a făcut primul pas înapoi.

Teo a murmurat ceva care semăna a „nu”, dar s-a rupt la mijloc.

Radu s-a apropiat de chiuvetă și a ridicat telefonul cu mâna lui, deși ecranul era crăpat pe diagonală și o margine îi tăiase degetul. Camera încă era deschisă. Filma negru. Atingerea lui a făcut imaginea să clipească o secundă.

Atât.

O singură secundă.

Destul cât să se vadă, în reflexia unuia dintre cioburile rămase, nu baia, nu uşa, nu fețele lor speriate, ci cinci siluete.

Patru pe hol.

Și una foarte aproape de sticlă,

care zâmbea direct spre cel care privea.

După aceea, telefonul s-a stins.

Poliția a venit la 03:12. Au pus întrebări, au fotografiat baia, au notat dezordinea, au privit uşa spartă și bucățile de oglindă. Au verificat geamurile, balconul, camerele de supraveghere de pe palier. N-au găsit nimic. Niciun pas ieșind din apartament. Nicio siluetă. Nicio înregistrare cu Mara plecând. Doar patru tineri șocați, care nu reușeau să spună povestea la fel de două ori și o baie care părea, cu fiecare minut, mai banală decât ar fi trebuit.

Proprietarul a spus că yala de noapte fusese activă. Sistemul nu înregistrase nicio deschidere a ușii până la momentul în care aceasta fusese forțată din interiorul apartamentului. Un agent a glumit prost că poate fata se ascunde bine. Nimeni nu i-a răspuns.

Dimineața, când lumina a schimbat complet apartamentul și a făcut totul să pară mai mic, mai ieftin și mai obosit, Radu a observat ceva ce nimeni altcineva nu văzuse în noaptea aceea. În istoricul telefonului, ultimul fișier video nu mai exista. Nici în galerie, nici în coș, nici în cloud, nici în folderul temporar.

Existase doar un cadru extras automat pentru copertă.

Un singur frame.

L-a deschis cu degetele tremurând.

În imagine se vedea baia, filmată de jos, din unghiul în care căzuse telefonul. Se vedeau picioarele Marei. Se vedea marginea chiuvetei. Se vedea uşa. Dar fața ei nu apărea nicăieri.

În schimb, în ciobul cel mai mare de oglindă, acolo unde ar fi trebuit să se reflecte doar lumina de pe hol, stătea Mara.

Nu Mara dinainte.

Ceva care îi purta chipul prea bine.

Avea pielea netezită până la inuman, gura puțin prea roșie și ochii albi, curați, lucioși, ca suprafața unui ecran stins.

Iar în spatele ei, lipit de întuneric, același contur înalt și răbdător își sprijinea bărbia pe umărul ei ca și cum ar fi stat acolo de ani întregi.

Radu a închis imaginea și n-a mai arătat-o nimănui în ziua aceea.

Dar n-a șters-o.

Poate pentru că o parte din el voia o dovadă.

Poate pentru că o altă parte știa deja că dovada nu mai conta.

La trei zile după dispariția Marei, challenge-ul a început să apară din nou pe conturi noi, fără urmă a celor vechi. Aceleași reguli. Aceleași comentarii. Aceeași oră. Unele clipuri erau evident false. Altele nu. Pe unul dintre ele, apărut pentru exact șaptesprezece minute la 02:26 și șters înainte de răsărit, o fată din alt oraș filma cu camera frontală într-o baie aproape identică.

Când imaginea s-a blurat, pentru o fracțiune de secundă, în spatele ei s-a văzut o a doua siluetă.

Nu femeia înaltă.

O altă fată.

Cu părul strâns la spate.

Cu hanorac larg.

Cu chipul aproape frumos, prea neted, prea alb.

Și cu ochii albi, luminoși, goi, zâmbind ca și cum tocmai învățase cum se face.