Cimitirul de la marginea satului

N-am vorbit despre asta ani întregi.

Nici cu ai mei, nici cu poliția, nici între noi, cei patru care am văzut totul de pe dealul acela. La început am tăcut fiindcă eram copii și știam, în felul acela prost și instinctiv în care știu copiii, că dacă pui în cuvinte un lucru urât, îi dai greutate. După aceea am tăcut fiindcă ne-a fost frică. Iar mai târziu, când am crescut destul încât să înțelegem ce ar fi însemnat să povestim totul, ajunsesem deja prea adânc în spaima aceea ca să mai credem că am fi putut ieși curați din ea.

Acum nu mai are rost să ascund nimic.

O să spun totul așa cum s-a întâmplat.

În satul nostru era un băiat pe nume Damian. Avea vreo zece ani, dar în jurul lui nu se aduna nimeni. Niciodată. Nu fiindcă ar fi fost doar ciudat, cum sunt unii copii care vorbesc singuri sau se joacă altfel decât ceilalți. Damian avea genul acela de liniște care îți făcea pielea să se strângă pe brațe când trecea pe lângă tine. Nu râdea. Nu alerga cu noi. Nu se certa, nu plângea, nu cerea nimic. Se uita lung, cu ochii lui stinși, de parcă măsura distanța dintre tine și ceva ce numai el vedea.

Locuia la marginea satului, într-o casă joasă, cu tencuiala căzută și ferestrele mereu închise. Stătea cu bunica lui, o femeie bătrână, pe care n-o văzuse nimeni de ani buni ieșind din casă. Se spunea că era bolnavă și că zăcea mai mult în pat, cu obloanele trase și lumina stinsă chiar și ziua. În jurul curții lor nu creștea nimic cum trebuie. Nici roșiile, nici crinii, nici buruienile. Până și câinii care umblau liberi prin sat ocoleau gardul ăla.

În vara în care s-a întâmplat totul, eu aveam doisprezece ani. Eram cu Radu, cu Irina și cu Sorin. Urcaserăm pe Dealul Viilor după prânz, cu picioarele pline de praf și cu o sticlă de suc caldă pe care o treceam de la unul la altul. Ziua fusese frumoasă, una dintre acelea în care lumina pare prea curată ca să se poată întâmpla ceva rău sub ea. Aerul mirosea a fân uscat, a pământ încins și a rășină. Cântau greierii de parcă s-ar fi certat între ei.

Noi voiam doar să stăm pe iarbă, să aruncăm cu pietre în vale și să nu ne pese de nimic.

Apoi am auzit zgomotul.

Nu puternic. Mai degrabă sacadat. Ca un mieunat scurt, rupt la mijloc, apoi altul, și încă unul, fiecare mai stins decât cel dinainte. Irina a fost prima care s-a întors.

— Ați auzit?

Radu a ridicat din umeri, dar deja asculta și el. Sorin a zis că sigur e o pisică prinsă undeva prin mărăcini. Am coborât încet printre tufele de porumbar, călcând cu grijă ca să nu ne audă cine sau ce era acolo.

Pe fundul râpei, între două tufe de urzici și o movilă de pământ uscat, era Damian.

Stătea aplecat peste ceva alb.

N-am înțeles din prima ce vedeam. Mintea respinge uneori singură lucrurile prea urâte. Mi s-a părut o cârpă. Apoi cârpa s-a zbătut și a scos un sunet ascuțit, subțire, care încă îmi intră în somn uneori.

Era o pisică.

Albă aproape complet, cu o pată gri pe frunte, murdară de praf și sânge. Damian o ținea de gât cu o singură mână. Nu părea grăbit. Nu părea nervos. Asta a fost partea cea mai rea. Făcea totul cu o liniște atât de mare, încât pentru o clipă mi s-a părut că așa făcea cineva ceva obișnuit, ceva repetat de prea multe ori ca să-i mai pese.

A trântit-o de pământ.

Pisica a scos un țipăt scurt. A încercat să fugă, dar el a prins-o de coadă și a izbit-o iar. Și iar. Mie îmi băteau tâmplele atât de tare, încât auzeam loviturile prin sângele meu. Irina și-a dus ambele palme la gură. Sorin a făcut un pas înapoi și a călcat pe o creangă uscată, dar zgomotul s-a pierdut sub mieunatul acela devenit ceva mai rău decât durerea, un fel de frecare umedă, bolnavă.

— Hai să plecăm, a șoptit el.

N-am putut.

Eram lipiți de locul ăla, de parcă și privitul ar fi fost o parte din pedeapsă.

Damian a sărit cu ambele picioare pe trupul ei. O dată. Încă o dată. După aceea totul s-a făcut roșu și murdar în jur. Pe iarba înaltă, pe pietre, pe degetele lui. Mirosul a ajuns până la noi — fier, noroi, ceva cald și scârbos, care nu semăna cu nimic din ce simțisem până atunci.

S-a aplecat.

Și-a băgat mâna în gura animalului.

Nu știm nici acum cum a putut. Nu vreau să știu. Poate că în ziua aia s-a rupt ceva din lume și a făcut loc pentru restul.

A scos ceva dinăuntru. Roșu, lucios, imposibil de mare pentru un trup atât de mic. L-a privit o secundă, aproape curios.

Apoi l-a dus la gură.

Irina a început să plângă în tăcere. Radu a vomitat lângă un mărăcine fără să poată întoarce capul. Eu simțeam că mi se face negru pe marginea privirii.

Damian s-a ridicat încet. Avea bărbia și buzele murdare. Și-a șters mâna de tricou, apoi și-a întors capul direct spre locul unde eram ascunși.

N-am apucat să ne aplecăm.

Ne văzuse.

Nu știa doar că e cineva acolo. Știa exact unde eram, unul lângă altul, cu respirațiile tăiate, cu ochii mari, murdari de frică.

A zâmbit foarte puțin.

Atât cât să ni se facă și mai rău.

— Știu că sunteți acolo, a spus.

Vocea lui era calmă. Vocea unui copil care își știe lecția.

— Și o să regretați că ați privit.

Niciunul dintre noi nu s-a mișcat.

El a rămas cu ochii la noi încă o clipă, de parcă ar fi ascultat ceva din spatele nostru, ceva ce noi nu puteam auzi.

— Dacă nu mă lăsați în pace, o să faceți o călătorie lungă. Mai lungă decât credeți.

Apoi a luat ceva de jos — cred că restul inimii sau ce mai rămăsese din ea — și a plecat spre pădure fără să se uite înapoi.

Am rămas în ascunzătoare până când n-am mai auzit nimic. Nici pășii lui, nici păsările, nici greierii. Doar vântul trecând peste iarba de pe deal. Când am coborât în sfârșit în râpă, sângele era acolo. Pisica nu.

N-am discutat aproape deloc până seara.

Ne-am despărțit la porți, ne-am uitat unii la alții și am înțeles toți același lucru fără să-l spunem: nu se terminase.

După apus ne-am întâlnit iar, la vechiul pod de piatră de la marginea satului. Aerul se răcise, iar mirosul de fân se amestecase cu umezeala venită dinspre vale. Cerul încă păstra o dungă murdară de portocaliu, dar dealurile începuseră deja să se întunece. Sorin n-ar fi vrut să mai meargă. Irina tremura chiar și când nu stătea pe loc. Radu spunea că trebuie doar să vedem unde se duce, atât, să aflăm ce face și gata.

Toți mințeam.

Nu mergeam după el ca să aflăm. Mergeam pentru că, după ce-l văzusem, nu mai puteam suporta să nu știm.

L-am zărit aproape de șanțul mare de lângă moara veche. Mergea încet, cu umerii puțin lăsați, cu pașii aceia ai lui tăcuți și egali. Chiar și de departe îl recunoșteai. Nu întorcea capul. Nu se grăbea. Avea în mâini ceva strâns la piept, învelit într-o cârpă închisă la culoare.

L-am urmărit pe ulița din spatele bisericii, apoi pe lângă livada părăsită și, când a trecut de gardul cimitirului, ne-am oprit toți patru în același timp.

Nimeni n-a spus nimic.

El a intrat.

Poarta cimitirului scârțâia mereu, dar în seara aceea n-am auzit-o. Asta mi-am amintit mai târziu și mai rău. Că metalul acela ruginit, care țipa și când îl atingea vântul, s-a deschis pentru el fără sunet.

Am intrat și noi după câteva clipe, lipiți de zidul rece, cu buruienile ude de rouă atingându-ne gleznele. Cimitirul era mic și vechi, cu cruci înclinate, nume șterse și pietre crăpate. Mirosea a pământ umed, a lumânări stinse și a florile acelea grele care putrezesc dulce în vazele de tablă.

Damian a mers până în colțul din spate, unde nu se ducea nimeni nici la înmormântări. Acolo era o cruce pe care n-o văzusem niciodată până atunci.

Roșie.

Nu vopsită frumos, nu păstrată. Roșul ei părea ieșit dinăuntrul lemnului, ca și cum crucea ar fi fost tăiată din ceva care sângerase înainte să moară. Pe ea erau săpate litere negre, lungi, subțiri:

IOANA SPIRIDON
slujitoare a întunericului
prima dintre cele o sută una

Irina a dus mâna la gât.

— Doamne...

Damian s-a așezat în genunchi în fața crucii. Din cârpa pe care o ținea a scos un cuib uscat de mărăcini și urzici. L-a pus peste mormânt cu grijă, ca pe o ofrandă. Apoi a luat din buzunar un pumn de sare grunjoasă și l-a lăsat să cadă peste el. Sarea a trosnit slab între crengi.

Nu știu de unde venea lumina. Luna nu urcase încă bine. Totuși vedeam clar mâinile lui murdare, fața aceea fără expresie, petele închise de pe guler.

A început să facă gesturi ciudate. Nu din alea teatrale, cu brațele ridicate spre cer. Mișcări scurte, precise, ca și cum desena în aer niște semne pe care nu voia să le uite. Cu două degete atinse pământul. Apoi fruntea. Apoi gura. Apoi crucea.

Și a rostit ceva.

Nu era o limbă pe care s-o recunosc. Nu semăna nici cu rugăciunile de la biserică, nici cu vorbele bătrânilor, nici cu ceva omenesc, dacă mă întrebi acum. Suna ca o gură plină de pietriș și cenușă.

— Imnora vessa toriel...
— Imnora vessa toriel...
— Imnora vessa toriel...

Repetat, tot mai sigur.

Vântul s-a schimbat.

Până atunci bătea dinspre vale. Deodată a început să vină dinspre pământ, rece și urât, ca și cum răsufla chiar cimitirul. M-a lovit mirosul de putreziciune, noroi și sânge vechi. Sorin mi-a apucat brațul atât de tare, încât mi-a înfipt unghiile prin mânecă.

Damian s-a aplecat peste cuibul de urzici.

A dus mâna la gură.

Și a vărsat acolo inima.

N-o mestecase. N-o înghițise de tot. O păstrase în el.

A ieșit lucioasă și neagră la margini, ca o bucată de carne fiartă într-un foc murdar. Când a căzut peste sare, s-a auzit un sfârâit scurt, de parcă nu carnea reacționa, ci altceva prins în ea.

Damian și-a ridicat capul și a vorbit tare, mai tare decât îl auzisem vreodată.

— Aceasta este a o sută una.

Vocea lui nu mai era numai a lui. Se auzea un ecou dedesubt, ca și cum cineva rostea cuvintele odată cu el, puțin în urmă.

— Inima pisicii albe, ultima păstrătoare a luminii, ultima legată prin sânge de cea care a murit blestemând. Jur că i-am dat moartea cerută. Jur că am închis cercul. Jur că mi-am sfârșit datoria.

Pe ultimul cuvânt, pământul de sub cruce s-a aprins.

Nu cu flacără.

Cu lumină.

Roșie, groasă, bolnavă, ca lumina care trece prin pleoape când ții ochii închiși lângă foc, numai că de data asta venea din mormânt. A urcat pe picioarele lui Damian, pe mâinile lui, pe fața lui. Noi ne-am tras instinctiv mai în spate, dar nu puteam fugi. Nu mai aveam picioare pentru fugă. Eram doar patru copii înghețați în fața unei gropi care răsufla lumină.

Apoi au venit șobolanii.

Mai întâi unul, ieșind de sub o cruce veche. Apoi încă doi, de sub zid. Apoi zece. Apoi zeci. Îi auzeam înainte să-i văd bine — un foșnet gros prin iarbă, un tropăit mărunt, umed, mii de gheare mici pe pământul tare. Au început să urce pe el.

Pe glezne. Pe genunchi. Pe umeri.

Damian nu s-a mișcat.

Nu s-a zbătut. Nu i-a alungat. Nu a scos niciun sunet. Stătea în lumină, cu fața ridicată puțin spre cer, și pentru prima dată de când îl știam i-am văzut pe chip ceva ce semăna cu o emoție.

Mândrie.

Asta a fost. O mulțumire liniștită, de parcă ajunsese exact unde trebuia.

Șobolanii i s-au suit pe piept, pe gât, pe obraz. Unul i-a intrat în gură și el tot n-a mișcat. Irina a început să plângă cu sughițuri mici, ținându-și pumnii în gură ca să nu țipe. Radu repeta „nu, nu, nu” atât de încet, încât abia i se mișcau buzele.

Lumina roșie a crescut.

Atât de tare, încât ne-au durut ochii. Am ridicat mâinile în fața feței. Totul era roșu prin degete, roșu pe pleoape, roșu în dinți. Și în mijlocul acelei lumini se auzea doar foșnetul mâncatului, un sunet pe care n-ar trebui să-l facă niciodată o mulțime de guri mici asupra unui trup viu.

Apoi s-a făcut brusc liniște.

Liniște adevărată.

Nu mai era nimic. Nici foșnet, nici vânt, nici plânsul Irinei.

Când am îndrăznit să ne uităm din nou, Damian nu mai era.

Nici șobolanii.

Nici cuibul.

Nici inima.

Doar crucea roșie și iarba culcată în jurul ei, de parcă o apăsase ceva greu.

Sorin a făcut primul pas înapoi.

Mih... nu, Radu — nici azi nu știu de ce aproape i-am spus alt nume; poate pentru că după noaptea aia ne-am amestecat toți în mintea mea — a întins brusc mâna spre cruce.

— Uitați-vă.

Pe lemnul roșu începeau să apară litere.

Nu erau deja acolo. Le-am văzut născându-se sub ochii noștri. Una câte una. Ca și cum cineva le-ar fi ars pe dinăuntru și lemnul, neputând să țină focul, le lăsa să iasă la suprafață.

D
A
M
I
A
N

Irina a scos un zgomot ciudat, aproape animalic.

Literele au continuat.

DAMIAN SAVA
vrăjitorul al o sută doilea
legat de întuneric până la întoarcere

M-am gândit atunci că asta e tot. Că asta era grozăvia. Că am văzut imposibilul, că numele lui a fost scris pe o cruce pe care nimeni n-o văzuse înainte și că, dacă fugim repede și nu vorbim niciodată despre asta, poate lumea va alege să se prefacă la loc că e normală.

Dar dedesubt, sub numele lui, a mai apărut un rând.

Apoi încă unul.

Mai subțire, mai negru, ca o zgârietură făcută cu un cui.

Mă voi întoarce după cei care au privit.
Și după cei care vor afla.

Atunci am fugit.

Niciunul dintre noi nu s-a mai uitat înapoi. Am sărit gardul cimitirului, ne-am împiedicat pe uliță, am căzut, ne-am ridicat, am alergat până am simțit că ne crapă pieptul. Când am ajuns înapoi în sat, lumina era aprinsă la câteva ferestre, câinii lătrau, cineva bătea covoare în curte, viața își vedea de lucrurile ei, și tocmai asta făcea totul mai rău. Că lumea continua. Că nu se oprise pentru ce văzuserăm noi.

A doua zi am mers iar la cimitir.

Crucea roșie nu mai era acolo.

Nici urmă de lumină arsă în pământ. Nici de șobolani. Nici de cuibul de urzici. Nici de numele lui Damian.

Numai că Damian dispăruse și el.

Bunica lui a murit după trei zile. Au găsit-o în pat, cu ochii deschiși și cu gura plină de sare.

Sorin a început să facă febră în noaptea următoare și a delirat șapte zile fără să se trezească de-a binelea. Când și-a revenit, n-a mai vrut să vorbească niciodată despre deal, despre cimitir sau despre pisici. La șaisprezece ani s-a spânzurat în șopronul tatălui lui, fără bilet.

Irina a plecat din sat înainte să termine liceul. Mi-a scris o singură dată, ani mai târziu, din Italia. În scrisoare n-a întrebat nimic despre mine. A scris doar o propoziție: Astăzi este ziua optzeci și nouă și se aud zgârieturi în pereți.

N-a mai trimis nimic după aceea.

Radu bea acum mai mult decât poate duce și spune tuturor că nu crede în fantome, în blesteme sau în povești. Dar când rămâne prea beat, începe să numere cu glas tare până la o sută unu și se oprește plângând înainte să rostească următorul număr.

Eu am tăcut cel mai mult.

Dar tăcerea nu șterge. Doar păstrează mai bine.

Acum trei nopți, după atâția ani, cineva a zgâriat în uşa apartamentului meu, exact la ora două și unsprezece minute. Când am privit pe vizor, n-am văzut pe nimeni. Doar scara blocului goală și, jos, pe preș, o inimă mică, cenușie, uscată ca o frunză arsă.

Azi-dimineață am găsit pe peretele de lângă pat, scris cu noroi, un singur rând:

Au mai rămas puține zile.

Asta este partea în care, în poveștile proaste, cineva glumește, schimbă tonul, încearcă să facă răul mai ușor de dus.

Nu pot.

Tot ce pot să spun e atât:

Noi am fost patru. Am privit. Am știut.

Tu n-ai privit.

Dar acum știi.