În seara aceea, mama a închis oala de supă cu un gest scurt și a lăsat lingura de lemn pe farfurioara de lângă aragaz. Bucătăria mirosea a morcov fiert, pătrunjel și pâine prăjită, iar geamurile se abureau ușor de la căldura dinăuntru. Eu stăteam la masă și coloram acoperișul unei case pe spatele unei foi de matematică, cu limba prinsă între dinți, încercând să fac umbrele drepte. Tata își căuta cheile prin buzunarul paltonului și lovea din greșeală de fiecare dată colțul bufetului, de parcă în casa aia toate mobilele se mutau puțin numai ca să-l încurce.

— Nu stăm mult, mi-a spus mama, aplecându-se spre mine. O oră, două. Dormi dacă ți se face somn. Și nu deschizi nimănui.

Am ridicat ochii doar o clipă.

— Nu mi-e frică.

A zâmbit, dar nu de tot. Mi-a dat după ureche o șuviță de păr și mi-a lăsat palma o secundă pe obraz.

— Știu.

De afară venea miros de pământ ud. Plouase înainte de apus, o ploaie scurtă, rece, care lăsase Strada Salcâmilor lucioasă și întunecată. Casele de pe partea noastră erau toate joase, cu garduri albe și curți mici, iar seara, când luminile se aprindeau dincolo de perdele, fiecare fereastră părea o scenă din altă viață. Când ai mei au ieșit pe ușă, curentul rece de pe hol mi-a trecut peste glezne. I-am urmărit până la poartă. Tata a încuiat din reflex mașina înainte să urce, deși era parcată în curte. Mama s-a întors o dată și mi-a făcut cu mâna. I-am răspuns doar cu două degete, ca să nu par mică.

După ce farurile au dispărut la colț, strada s-a făcut iar liniștită.

Am încuiat ușa de două ori și am tras de clanță. Apoi am verificat geamurile de la parter, cum făcea mama în fiecare seară, apăsând cu degetul pe marginea fiecărei rame. În casă era cald. Caloriferul de pe hol trosnea din când în când. Din bucătărie venea ticăitul ceasului rotund de deasupra frigiderului. Era genul de seară în care nimic n-ar fi trebuit să se întâmple.

Mi-am luat caietul de desen și m-am dus sus, în camera mea. Pereții erau vopsiți într-un crem palid care se făcea albastru la lumina lămpii de lângă pat. Pe birou aveam creioane colorate, acuarele uscate pe jumătate și o foaie pe care începusem să desenez o fereastră mare. Nu știam de ce tocmai o fereastră. Mi se păruse frumos cum cade lumina pe marginea geamului când afară se întunecă și înăuntru rămâi singur.

Am pornit televizorul doar pentru zgomot. Un desen animat țipa fericit în colțul camerei, cu culori prea aprinse și voci prea ascuțite. Eu stăteam pe covor, cu picioarele îndoite sub mine, și trăgeam linii subțiri peste obloanele casei din desenul meu. Mirosul de ceară de la creioane se amesteca cu parfumul slab de detergent din perdele. Din când în când se auzea vântul mișcând crengile prunului din curte.

La un moment dat, fără avertisment, televizorul s-a stins.

Nu ca atunci când apeși pe buton și ecranul cedează imediat. Mai întâi a clipit alb. O lumină murdară, scurtă, care mi-a spălat fața și mâinile pentru o fracțiune de secundă. Apoi totul s-a făcut negru.

Am rămas cu creionul ridicat deasupra foii.

— Nu.

Am întins mâna după telecomandă. Am apăsat o dată. De două ori. De trei ori. Nimic. M-am ridicat și m-am apropiat de ecran. În sticla lui neagră se vedea camera mea: patul, lampa, biroul și eu, prea mică în mijlocul lor. Am pus palma pe rama televizorului. Era rece. Mai rece decât geamul.

Și atunci am simțit mirosul.

Nu puternic. Doar destul cât să-l observ dacă tăceam destul. A umezeală închisă. A lemn ud lăsat prea mult într-un beci. A ceva care nu stătuse la lumină de foarte mult timp.

Mi s-a strâns stomacul, dar am făcut exact ce fac toți când încearcă să pară curajoși în fața propriei frici: am vorbit tare.

— Oricum nu mă uitam.

Mi-am luat cartea de pe noptieră și m-am urcat în pat. Mi-am tras pătura până la brâu și am aprins doar lampa mică de lângă pernă. Lumina ei cădea rotund pe pagini și lăsa colțurile camerei într-o semiîntunecime suportabilă. Am încercat să citesc. Ochii îmi alunecau peste rânduri și nu rețineam nimic. Mi se părea că fiecare sunet al casei s-a mutat puțin de la locul lui. Ticăitul ceasului nu se mai auzea. Nici caloriferul. Nici vântul. Ca și cum între pereți se așezase ceva care asculta.

Prima bătaie în geam a fost atât de fină, încât am crezut că e o creangă.

Tok.

Am ridicat capul. Perdeaua era trasă pe jumătate și, dincolo de ea, vedeam doar negrul grădinii și reflexia slabă a lămpii din cameră.

A doua bătaie a venit imediat.

Tok. Tok.

M-am uitat spre fereastră fără să respir.

A treia a fost mai tare.

Tok-tok-tok.

Nimic în sunetul ăla nu semăna cu vântul. Vântul nu bate în același loc cu atâta răbdare.

Mi-am umezit buzele și am coborât din pat. Covorul era cald sub tălpi doar până la marginea lui; parchetul de lângă geam m-a făcut să tresar. M-am apropiat încet și am apucat colțul perdelei între două degete. Simțeam cum îmi bate inima în gât, atât de tare încât îmi venea să-mi apăs palma pe piept ca s-o țin locului.

Am tras puțin materialul într-o parte.

Afară nu era nimeni.

Se vedea iarba neagră din curte, leagănul nemișcat, gardul, lumina slabă de la felinarul din fața porții. Atât.

Am tras aer în piept.

Și atunci chipul a apărut lipit de partea cealaltă a geamului.

A fost atât de brusc, încât n-am avut timp să țip în prima secundă. Doar am înțepenit.

Fața ei era albă, albă într-un fel bolnav, ca varul amestecat cu apă murdară. Părul negru îi stătea în șuvițe ude pe obraji. Ochii erau atât de întunecați, încât păreau mai degrabă două găuri decât doi ochi. Iar gura — gura îi era întinsă într-un zâmbet prea lung, prea calm, cu pielea crăpată în colțuri și ceva roșu uscat pe buza de jos.

Atunci am țipat.

Am sărit înapoi, iar în același timp clanța geamului s-a smucit. Metalul a lovit scurt, violent, de parcă o mână nevăzută încerca s-o răsucească din afară. Geamul s-a deschis câțiva centimetri și aerul nopții a intrat în cameră cu miros de noroi și frunze putrede. Am văzut o mână albă, cu degete prea lungi, căutând marginea ramei.

M-am repezit înainte fără să gândesc și am împins geamul cu ambele palme. S-a trântit la loc cu un zgomot sec. Am rotit încuietoarea până m-a durut încheietura.

Dincolo de sticlă, fața era încă acolo.

Acum râdea.

Nu tare. Nu ca în filme. Un râs scurt, umed, înecat, ca și cum i-ar fi fost plămânii plini cu apă.

M-am întors și am fugit la pat. M-am băgat sub pătură cu totul, tremurând atât de tare încât pătura fâșâia odată cu mine. Îmi simțeam respirația caldă întorcându-se pe obraz. Mirosul de detergent și bumbac era singurul lucru familiar din toată camera.

— Pleacă, am șoptit. Pleacă.

Râsul s-a oprit.

Pentru două secunde n-am auzit nimic.

Apoi, de lângă geam, a venit vocea. Subțire. Răgușită. De parcă vorbele se frecau de pietriș înainte să ajungă la mine.

— Nu.

Mi s-a lipit limba de cerul gurii.

— Nu plec.

Sub pătură am deschis ochii atât de tare încât mă usturau. Nu mai puteam plânge. Nu încă. Frica era mai mare decât plânsul.

Și atunci am auzit primul pas.

Nu afară.

În casă.

O scândură de la parter a gemut jos, sub mine. Apoi încă una. Apoi alt pas. Lent. Cu grijă. Ca și cum cineva știa perfect unde scârțâie lemnul și călca totuși fix acolo, doar ca să mă lase să-l aud.

Am dat pătura la o parte și am fugit la ușă. Degetele îmi tremurau atât de tare încât abia nimeream cheia în broască. Am răsucit-o și m-am lipit cu spatele de lemn.

Pașii au început să urce scările.

Treaptă cu treaptă.

Fiecare scârțâit îmi urca prin genunchi până în dinți. Mi se părea că aud și altceva între pași, un fel de foșnet umed, ca o rochie târâtă pe lemn ud.

S-au oprit fix în fața camerei mele.

Nimic.

Apoi clanța s-a mișcat.

O dată.

Încă o dată, mai tare.

Ușa s-a cutremurat în toc.

— Pleacă, am reușit să spun, dar vocea mi-a ieșit atât de subțire, încât aproape n-am auzit-o nici eu.

Clanța s-a smucit iar. Mai puternic. Metalul a țipat. Lemnul a pârâit.

Apoi, brusc, totul s-a oprit.

Am rămas lipită de ușă, ascultând. Inima îmi bătea în omoplați. Și atunci am auzit sunetul acela mărunt, imposibil de confundat.

Cheia.

Mișcată din partea cealaltă.

Îmi lăsasem cheia în ușă.

Ușa s-a deschis încet.

Mai întâi doar o dungă de întuneric. Apoi muchia. Apoi o palmă albă sprijinită pe lemn. Apoi silueta.

A intrat fără grabă.

Mai întâi mirosul — pământ reavăn, mucegai, ceva metalic, greu. Apoi părul ud, negru, lipit de față. Apoi rochia lungă, de parcă ar fi fost scoasă dintr-o apă murdară și lăsată să se usuce direct pe ea. Iar gura, aceeași gură, încă zâmbind.

Am făcut un pas înapoi. Apoi încă unul. Până când genunchii mei au lovit marginea patului.

S-a apropiat.

— Tu m-ai văzut, a șoptit.

Vocea îi venea în valuri, ca și cum n-ar fi vorbit una singură.

— Acum rămâi cu mine.

Când mâinile ei mi-au atins gâtul, am știut că nu visez. Niciun vis nu e atât de rece. Niciun vis nu are degete care apasă atât de clar pe piele, ca niște bucăți de gheață înfășurate în piele moartă.

Am țipat atât de tare, încât mi s-a rupt ceva în glas. Nu știu cum am reușit, dar m-am smucit și am alunecat pe lângă pat, lovindu-mi șoldul de colțul noptierei. Am fugit pe hol.

Fugeam fără să mai știu unde. Holul de sus părea mai lung decât era ziua. Oglinda din baie m-a prins din mers, și pentru o fracțiune de secundă am văzut-o în ea, chiar în spatele meu, mai aproape în reflexie decât în realitate. Am țipat iar și am coborât scările aproape sărind.

Pe penultima treaptă am alunecat și am căzut în genunchi pe gresia rece de la intrare. Durerea mi-a urcat până în stomac, dar m-am ridicat imediat și am alergat spre ușa de la intrare. Am apucat clanța.

Încuiată.

Cheile erau sus, pe comodă, lângă scară.

Am întors capul.

Ea stătea pe treapta a treia, cu capul puțin plecat, de parcă mă studia. În lumina slabă de pe hol, ochii îi luceau opac.

Am fugit în bucătărie. Am deschis sertarul cu tacâmuri și am răscolit prin el cu mâinile tremurânde până am găsit un cuțit pentru pâine. L-am ținut cu ambele mâini, prost, cum țin copiii lucrurile pe care le văd doar la adulți.

A intrat în bucătărie fără zgomot.

— Stai departe, am spus.

A mai făcut un pas.

Am aruncat cuțitul.

Lama a trecut prin ea ca prin fum și s-a înfipt în uşa cămării. Atunci a început să râdă cu adevărat. Nu mai era râsul de la geam. Era mai plin, mai jos, mai murdar. Îl simțeam în farfurii, în geamuri, în dinți.

M-am dat înapoi până am lovit masa și lumea s-a înclinat. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost chipul acela coborând spre mine.

Când am deschis din nou ochii, mama îmi ștergea fruntea cu apă, iar tata mă striga pe nume.

— Ilinca. Ilinca, uită-te la mine.

Mirosea a parfum, a stofă udă de afară, a casă normală. M-am agățat de brațul mamei ca și cum, dacă-i dădeam drumul, totul avea să se rupă iar.

Am vrut să le spun.

Am întors capul spre geamul bucătăriei.

Era acolo.

Dincolo de sticlă.

Zâmbind.

Și-a ridicat un deget alb la buze.

Am închis gura.

Le-am spus că a fost un coșmar.

N-am dormit până dimineață.

Nici în noaptea următoare n-a fost mai bine. Nici în ziua care a urmat. I-am povestit totul Mirunei la școală, iar ea a fost singura care nu m-a privit ca pe cineva care exagerează. M-a ascultat până la capăt, cu mâinile strânse pe marginea băncii.

— Se întoarce, a spus.

Și a avut dreptate.

Când a venit la mine în seara următoare, cu ghiozdanul plin de lumânări și prostii pe care credea că le-ar putea folosi împotriva unei fantome, încă mai speram că nu se va întâmpla nimic. Dar casa știa deja. Până la miezul nopții tăcerea aceea se așezase iar între pereți.

Râsul s-a auzit din șifonier.

După aia, totul s-a rupt prea repede. Ușa dulapului s-a deschis. Ea a apărut dintre haine. Miruna a rămas nemișcată. Când și-a întors fața spre mine, am știut că nu mai era numai Miruna acolo. Pielea i se albise. Zâmbetul îi stătea strâmb.

Am fugit.

M-am încuiat în baie. Din robinet a început să curgă sânge. Din cadă la fel. Mirosea a fier și rugină și ceva dulceag, grețos, de parcă întreaga țeavă a casei fusese umplută cu sânge vechi.

Am ieșit iar pe hol.

Sângele de pe umărul meu n-a fost al meu. Când am ridicat privirea, Miruna era lipită de tavan, cu părul atârnând în jos și cu picături roșii căzându-i de pe bărbie. Nu știu nici acum dacă era moartă sau dacă fantoma se juca cu ea. Poate că nicio diferență n-ar mai fi contat.

Am fugit la camera părinților mei. Era goală.

Apoi la intrare. Încuiată.

Apoi prin sufragerie, unde m-am aruncat prin geam fără să mă mai gândesc. Sticla m-a tăiat pe brațe și pe obraz, dar aerul de afară mi s-a părut totuși salvare. Am fugit pe alee, desculță, prin pietrișul ud, spre poartă, spre stradă, spre orice nu era casa.

Felinar după felinar s-a stins când am trecut pe sub ele.

Asta țin minte și acum mai clar decât sângele, decât cioburile, decât durerea. Întunericul căzând odată cu mine, ca niște pleoape trase peste lume.

Am alergat până la gardul cimitirului vechi și acolo am căzut. Când am ridicat ochii, cerul începea să se decoloreze. Primele fire de lumină ieșeau peste acoperișuri. Ea nu mai era.

Atunci am înțeles că ziua o ține departe.

M-am ținut de zi cât am putut.

Seara, când soarele s-a coborât de tot și orașul a început să se facă iar gri, m-am așezat pe o bancă rece la marginea pieței și m-am rugat, fără cuvinte, să nu se termine lumina. O femeie în negru s-a așezat lângă mine. I-am văzut mai întâi doar mânecile ude, tivul murdar, pantofii pătați. Apoi și-a dat gluga jos.

Era ea.

— Ultima ta noapte, a șoptit.

Am fugit iar.

M-a zgâriat pe spate. Mi-am simțit bluza lipindu-se de piele. Am fugit până la cimitir și am căzut lângă o movilă de pământ proaspăt. Când am încercat să mă ridic, pământul s-a mișcat sub mine.

O mână osoasă mi-a prins brațul stâng.

Alta pe cel drept.

Am urlat.

Pământul era rece, ud, viu într-un fel în care pământul n-are voie să fie. Mă trăgea. Unghiile mi s-au umplut de noroi. M-am zbătut până mi s-au rupt. Deasupra mea, ea râdea.

Am vrut să strig după mama.

După tata.

După Miruna.

După oricine.

Noaptea mi-a luat glasul înainte să-l scot.

Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost chipul ei, coborând odată cu mine, zâmbind ca și cum mă așteptase de foarte mult timp.

Și poate că partea cea mai rea nu a fost durerea.

Nici frigul.

Nici pământul care mi-a intrat în gură și în nas.

Ci felul în care am înțeles, exact în ultima clipă, că ea nu mă alesese în noaptea în care o văzusem la geam.

Mă alesese înainte.

Iar eu doar ridicasem perdeaua.