Pe Strada Salcâmilor, casele păreau mai apropiate unele de altele decât erau în realitate. Ziua se vedeau gardurile albe, mușcatele din ferestre, bicicletele lăsate pe alei și urmele de cretă de pe asfalt. Noaptea rămâneau doar formele negre ale acoperișurilor, câte o lampă galbenă tremurând deasupra porților și zgomotul frunzelor uscate rostogolite de vânt pe lângă rigole.

În casa cu obloane verzi de la colțul străzii locuia Ilinca.

Avea doisprezece ani, părul castaniu prins aproape mereu într-o coadă neglijentă și obiceiul de a desena pe orice hârtie rămasă liberă prin casă: pe spatele facturilor, pe colțurile caietelor, pe pungi de hârtie uitate pe masă. Desena copaci, pisici, oameni cu umbre prea lungi și case colorate în nuanțe pe care nimeni nu le vedea pe bune afară. În seara aceea își lăsase pe birou o foaie pe jumătate terminată, cu o fereastră mare și o fată care se uita dinăuntru spre întuneric.

Mama ei spusese râzând că e ciudat cât de bine desenează lucruri triste.

Tatăl îi răspunsese că toți copiii văd mai multe decât spun.

Pe la nouă fără un sfert, când și-au pus paltoanele, bucătăria încă mirosea a supă caldă și a pâine prăjită. Radiatorul bătea încet în perete. Ceasul rotund de deasupra frigiderului ticăia prea tare în liniștea aceea de început de noapte.

— Nu stăm mult, i-a spus mama, aplecându-se să-i netezească părul de pe frunte. O oră, două cel mult. Dacă ți se face frică, îl suni pe tata. Dacă ai nevoie de ceva, tanti Mariana e vizavi.

Ilinca a dat din cap fără chef.

— Nu mi-e frică.

— Știu, a zis tatăl ei, luând cheile de pe masă. Dar încui ușa și nu deschizi nimănui.

— Nici dacă vine Moș Crăciun?

— Mai ales dacă vine el la ora asta, a spus mama.

Ilinca a zâmbit, doar puțin, din politețe. Nu voia să pară mică. Nu voia să pară genul de copil care întreabă de cinci ori când se întorc părinții și stă lipit de geam după mașină.

I-a urmărit până la poartă. Aerul de afară mirosea a pământ umed și a fum subțire de lemne arse, venit din curțile din vale. Când mașina a întors la colț și farurile i-au lunecat o clipă peste gardul alb al vecinilor, strada s-a făcut din nou liniștită.

Ilinca a încuiat uşa, a tras de clanță să verifice, apoi s-a dus prin casă aprinzând doar luminile de care avea nevoie. Pe hol a lăsat veioza mică din perete. În bucătărie, una singură deasupra mesei. În camera ei, de la etaj, a aprins lampa cu abajur bleu, care făcea pereții să pară mai reci decât erau.

A pornit televizorul doar ca să audă voci omenești în casă.

Un desen animat rula cu sunetul prea tare și culorile prea vii, dar ea nu-l urmărea. Stătea pe covor, cu genunchii strânși la piept, și colora absent contururile ferestrei desenate mai devreme. De afară se auzea din când în când câte o mașină trecând rar pe strada mare, apoi iarăși nimic. Din tavan venea trosnetul lemnului vechi care se așeza. Din calorifer, câte un pârâit scurt, metalic.

La 21:27, televizorul s-a stins.

Nu s-a închis frumos, cum se sting aparatele. A clipit o dată, s-a făcut alb, apoi negru. În cameră a rămas doar lumina albastră a lămpii de pe noptieră și reflexia ei palidă în geam.

Ilinca a ridicat telecomanda.

— Nu face asta.

A apăsat o dată. De două ori. Nimic.

S-a apropiat de televizor și a pus mâna pe rama lui. Era rece. Mai rece decât ar fi trebuit să fie. În cameră mirosea dintr-odată a praf încălzit și a ceva umed, de parcă cineva ar fi lăsat o haină udă într-un dulap închis.

Ilinca a făcut un pas înapoi.

— Bine. Nu mă interesează.

A spus-o tare, pentru ea, numai ca să nu audă cât de singură era.

S-a urcat în pat cu cartea ei de povești și și-a tras pătura până sub bărbie. Lampa de lângă pat arunca o lumină caldă pe pagini, iar umbrele jucau leneș pe tavan. Cu câteva minute în urmă totul fusese suportabil. Acum liniștea nu mai avea aceeași greutate. Parcă se așezase ceva în casă între timp și asculta.

Prima bătaie în geam a fost atât de ușoară, încât a crezut că e o crenguță.

A doua a venit două secunde mai târziu.

Tok.

Tok.

Ilinca a rămas cu degetul între pagini, nemișcată.

S-a uitat spre fereastră. Perdeaua era trasă pe jumătate, iar dincolo de ea se vedea doar negrul grădinii și reflexia vagă a camerei.

A treia bătaie a fost mai puternică.

Tok. Tok. Tok.

Nimic în sunetul acela nu semăna cu o creangă. Avea răbdare. Ritm. Voia răspuns.

Ilinca și-a lins buzele. Gura îi devenise uscată fără să-și dea seama.

— E vântul, a șoptit.

Dar ferestrele de pe partea cealaltă a casei nu vibrau. Nimic altceva nu se mișca.

Bătăile au reînceput. De data asta mai repede. Mai apăsat. Lemnul ramei a trosnit fin.

Tok-tok-tok. Tok.

Ilinca a coborât din pat. Picioarele goale au atins covorul rece. În timp ce se apropia de geam, și-a dat seama că nu mai auzea nimic din restul casei. Nici caloriferul. Nici lemnul. Nici strada. Doar sângele în urechi și bătaia aceea care o chema mai aproape.

A apucat marginea perdelei și a tras-o puțin într-o parte.

Afară nu era nimeni.

Doar curtea, întunecată și lucioasă, gardul, leagănul nemișcat și lumina palidă de la felinarul din fața porții, tăiată în două de ramurile prunului.

Ilinca a tras aer în piept.

Și atunci, lipit de partea cealaltă a geamului, a apărut chipul.

Atât de brusc, încât n-a avut timp nici să țipe în prima clipă.

O față albă, lată, cu pielea moartă, ca varul ud, cu părul negru lipit de tâmple în șuvițe grele și cu ochii atât de întunecați încât păreau găuri. Gura i s-a deschis într-un zâmbet nefiresc, prea lung, prea fix, iar buza de jos părea crăpată și murdară de sânge vechi.

Ilinca a țipat și a sărit înapoi.

În aceeași secundă, clanța geamului s-a smucit singură.

Metalul a pocnit scurt.

Încă o dată.

Încă o dată.

Geamul s-a deschis câțiva centimetri, împingând aer rece și miros de pământ ud în cameră. O mână albă, cu degete lungi și murdare, a alunecat pe marginea ramei, căutând închizătoarea.

Ilinca s-a repezit înainte fără să gândească, a împins geamul cu ambele palme și l-a trântit la loc. Degetele acelea au dispărut cu un foșnet de unghii pe lemn.

A rotit încuietoarea până a trosnit.

Dincolo de geam, chipul încă era acolo.

Acum râdea.

Nu tare. Nu teatral. Un râs înecat, umed, ca și cum venea dintr-un piept plin de apă.

Ilinca a fugit la pat și s-a ascuns sub pătură, tremurând atât de tare încât salteaua vibra odată cu ea.

— Pleacă, a șoptit. Pleacă.

Râsul s-a oprit.

Dincolo de pătura trasă peste cap, camera a rămas tăcută două secunde.

Apoi vocea a venit de lângă geam, subțire și răgușită, ca o șoaptă trecută prin nisip.

— Nu.

Ilinca a înghețat.

— Nu plec.

Pătura mirosea a detergent și a copilărie. Era singurul lucru familiar rămas în clipa aia. O strângea cu pumnii până îi dureau degetele.

Liniștea care a urmat a fost și mai rea decât vocea.

Pentru că de data asta nu mai venea din curte.

Venea din casă.

Mai întâi un sunet jos, aproape timid. Ca o scândură apăsată.

Apoi încă unul.

Pași.

Pe holul de la parter.

Ilinca și-a dat pătura de pe față cu o smucitură și a rămas o secundă nemișcată, ascultând.

Un pas.

Încă unul.

Lent.

Răbdător.

Lemnul vechi al scărilor a scârțâit.

Cineva urca.

Fata a sărit din pat și s-a repezit la ușă. A răsucit cheia cu mâinile tremurânde și s-a lipit cu spatele de lemn. Simțea cum îi bate inima în gât, în tâmple, în pleoape.

Pas cu pas, zgomotul s-a apropiat.

Fiecare treaptă gemând sub o greutate care nu părea mare, dar părea sigură. Ilinca ar fi vrut să strige după vecini, după părinți, după oricine. Gâtul i se închisese.

Pașii s-au oprit exact în fața camerei ei.

Nimic.

Apoi clanța s-a mișcat.

O dată.

Încă o dată, mai tare.

Ușa s-a cutremurat scurt în toc.

Ilinca a scos un sunet spart, undeva între plâns și rugăciune.

— Pleacă, te rog...

Clanța s-a smucit cu și mai multă forță. Metalul a țipat. Lemnul a pârâit. O clipă, două, trei. Apoi totul s-a oprit iar.

Ilinca nu respira.

A auzit ceva alunecând pe partea cealaltă a ușii. Foarte încet. Ca unghii trase peste vopsea.

Și atunci a înțeles.

Cheia.

Uitase cheia în broască.

Pe partea cealaltă.

Ușa s-a deschis fără grabă.

Mai întâi o dungă de întuneric.

Apoi o palmă albă pe muchia ei.

Apoi silueta.

Femeia, dacă femeie fusese vreodată, a intrat în cameră fără zgomot, de parcă podeaua s-ar fi ferit singură din calea ei. Rochia îi atârna pe trup în cute umede, cenușii. Părul îi cădea pe umeri ca niște fire negre de iarbă scoasă din pământ. Zâmbetul acela stricat nu-i plecase de pe față.

Ilinca s-a târât înapoi pe pat până a simțit peretele în ceafă.

Arătarea s-a apropiat.

Aerul din jurul ei mirosea a pământ reavăn, a mucegai și a rugină udă.

Când a ajuns lângă pat, și-a aplecat capul într-o parte, studiind-o cu o curiozitate aproape omenească.

— Tu m-ai văzut, a șoptit.

Vocea îi venea în valuri, de parcă n-ar fi vorbit o singură gură.

— Acum rămâi cu mine.

Mâinile acelea albe s-au întins spre gâtul Ilincăi.

Degetele au atins pielea.

Erau reci ca gheața scoasă din apă.

Fata a scos un țipăt atât de ascuțit, încât și ea s-a speriat de el. Impulsul i-a rupt în sfârșit înghețul din corp. A împins cu genunchii, cu brațele, cu tot ce avea și a reușit să se strecoare pe lângă marginea patului înainte ca strânsoarea să se închidă de tot.

A fugit.

Pe hol, podeaua era întunecată și rece. Umbrele mobilierului păreau mai lungi decât ziua. Ilinca alerga fără să știe exact încotro, doar departe de cameră, de fereastră, de mirosul acela de mormânt deschis.

În stânga, uşa băii.

În dreapta, camera de oaspeți.

A intrat la întâmplare în prima.

Oglinda de deasupra chiuvetei a prins-o din fugă și, pentru o fracțiune, în ea nu s-a văzut singură.

Arătarea era chiar în spatele ei, mai aproape în reflexie decât în realitate, cu mâna întinsă spre umărul ei.

Ilinca a țipat și a ieșit iar pe hol.

Fugea plângând acum, cu lacrimile sărate pe buze, cu nasul înfundat, cu respirația tăiată în bucăți mici și dureroase. Din toate camerele deschise i se părea că o vede. În sticla unui tablou. În ecranul negru al televizorului de pe palier. În geamul dulapului de pe coridor.

Nu se grăbea.

Asta era partea cea mai rea.

N-o urmărea ca un animal flămând. O urmărea ca și cum ar fi știut că oricum nu are unde pleca.

Ilinca a ajuns la capătul scărilor și a început să le coboare aproape sărind. A alunecat pe penultima treaptă, s-a lovit tare la genunchi și a căzut cu palma pe gresia rece a holului de jos. Durerea i-a urcat până în dinți.

S-a ridicat imediat.

A fugit spre ușa de la intrare.

A apucat clanța.

Încuiată.

Cheile.

Pe comodă, sus, lângă scară.

A întors capul și a văzut-o.

Stătea pe treapta a treia, cu capul puțin plecat, ca și cum asculta un cântec pe care doar ea îl auzea. În lumina slabă de pe hol, ochii îi luceau opac. De sub tălpile goale i se prelingea o umbră subțire, ca apa murdară.

Ilinca a fugit în bucătărie.

Sertarul cu tacâmuri a ieșit cu un zgomot violent. A răsturnat linguri, furculițe, desfăcătorul de sticle. A apucat primul cuțit pe care l-a găsit, unul pentru pâine, cu zimți.

S-a întors spre ușă tocmai când arătarea a intrat în bucătărie.

Fără grabă.

Fără să clipească.

— Stai departe, a spus Ilinca, deși vocea îi tremura atât de tare încât aproape nu semăna cu a ei.

A ridicat cuțitul cu ambele mâini.

Fantoma a făcut încă un pas.

Ilinca a aruncat cuțitul.

Lama a trecut prin ea ca prin ceață și s-a înfipt în ușa cămării din spate cu un zgomot sec.

Arătarea s-a ridicat puțin de la podea și a început să râdă.

Râsul a umplut bucătăria, a intrat în geamuri, în farfurii, în paharul lăsat lângă chiuvetă. Ilinca a simțit cum tot aerul îi fuge din plămâni. S-a dat înapoi până a lovit masa cu șoldul și, când a încercat să se împingă mai departe, genunchii i-au cedat.

Ultimul lucru pe care l-a văzut înainte să-i fugă lumea din fața ochilor a fost fața aceea coborând spre ea, albă și crăpată, cu zâmbetul lărgindu-se încet.

Când și-a revenit, auzea voci.

Vocea tatălui.

Vocea mamei.

Apa rece pe frunte.

Mirosul familiar al paltonului mamei, amestecat cu parfum și aer de afară.

Ilinca a deschis ochii și a izbucnit într-un plâns aspru, care o durea până în piept.

— E în casă, a vrut să spună.

Dar înainte să scoată sunetele, privirea i-a fugit spre geamul bucătăriei.

Dincolo de el, în noaptea lipită de curte, chipul era din nou acolo.

Zâmbind.

Cu un deget alb ridicat la buze.

Ilinca a închis gura.

Mama o ținea strâns. Tatăl îi mângâia părul și îi spunea că a fost un vis urât, doar atât, o noapte rea, poate febră, poate televizorul, poate poveștile citite prea târziu.

Ilinca a dat din cap.

A spus că a fost un coșmar.

Și n-a dormit deloc până dimineață.

A doua zi, la școală, cearcănele îi făceau ochii să pară mai mari.

N-a rezistat până la prânz.

I-a spus totul singurei persoane despre care credea că n-o să râdă: Mirunei.

Miruna stătea în a doua bancă, avea bretonul tăiat strâmb, un plasture cu stele pe degetul arătător și obiceiul de a crede orice poveste până la capăt, nu pentru că era naivă, ci pentru că în lumea ei lucrurile nevăzute aveau dreptul să existe.

N-a râs.

N-a întrebat dacă e sigură.

A ascultat tot.

La final a spus doar:

— Dacă s-a întors o dată, se întoarce iar.

Ilinca a dat din cap.

— Știu.

— Atunci o prindem noi primele.

Planul lor era prost, copilăresc și născut din frică, dar la vârsta lor curajul semăna de multe ori cu o prostie bine îmbrăcată. Miruna a venit după-amiază la ea cu un ghiozdan plin de lumânări, sare, o iconiță mică luată de pe noptiera bunicii și o sticlă cu apă despre care a jurat că e sfințită, deși probabil era de la robinet.

Părinții Ilincăi, obosiți după noaptea scurtă și după serviciu, s-au întins „doar puțin” în camera lor. Le-au lăsat pe fete sus, cu condiția să nu facă gălăgie.

Pe la miezul nopții, casa a început să tacă din nou în același fel.

Nu tăcerea obișnuită.

Cealaltă.

O tăcere care ascultă.

Fetele stăteau în camera Ilincăi, una lângă geam, cealaltă lângă ușă. Lumânarea aprinsă de Miruna mirosea a parafină ieftină. Pe jos, în jurul patului, turnaseră o linie de sare care le făcea să se simtă pentru câteva minute mai deștepte decât erau.

Râsul s-a auzit din șifonier.

Amândouă au întors capul în același timp.

Ușa dulapului s-a deschis larg, lovind peretele. Înăuntru nu era nimic la început. Doar hainele atârnate, umbrele lor lungi și mirosul de lemn închis.

Apoi, între paltoane, a apărut chipul.

Miruna a inspirat atât de brusc, încât lumânarea a tremurat.

Fantoma a ieșit din șifonier fără să împingă hainele. A trecut prin ele ca prin apă.

Și înainte ca Ilinca să apuce să țipe, arătarea s-a întors spre Miruna.

Ochii celei din urmă s-au mărit.

Corpul i s-a încordat.

Pentru o clipă a rămas dreaptă, cu mâinile pe lângă trup, privind în gol.

Apoi și-a întors capul încet spre Ilinca.

Prea încet.

Zâmbetul nu mai era al ei.

Pielea i se albise.

Sub ochi i se adunaseră umbre vineții.

— Nu ești singură, a spus cu două voci odată.

Ilinca a fugit.

A ieșit pe hol, a intrat în baie și a încuiat ușa. S-a lipit de ea, tremurând, cu lacrimile fierbinți și reci în același timp pe obraji.

Două secunde de liniște.

Apoi robinetul a început să picure.

Pic.

Pic.

Pic.

A ridicat privirea.

Din gura de metal nu mai curgea apă.

Curgea sânge.

Subțire la început, apoi în fir gros, întunecat, mirosind greu a fier și rugină. Din preaplinul căzii a început să bolborosească același lichid roșu-negru, spumos la margini.

Ilinca a deschis ușa și a fugit din nou.

Pe hol totul părea normal pentru o clipă.

Apoi ceva cald i-a căzut pe umăr.

S-a șters instinctiv și și-a privit palma.

Sânge.

A ridicat capul.

Miruna era lipită de tavanul coridorului, cu părul atârnând în jos și ochii goi, iar sângele îi picura încet de la colțul gurii pe parchet.

Ilinca a scos un țipăt spart și a luat-o la fugă spre camera părinților.

Patul era gol.

Păturile răvășite.

Ușa dulapului deschisă.

Nimeni.

Fantoma o aștepta în mijlocul camerei.

Ilinca s-a întors și a coborât în fugă la parter. A smucit de ușa de la intrare. Încuiată. Cheile nu mai erau nicăieri. Nici pe comodă, nici în bucătărie, nici lângă telefonul scos din priză.

A alergat în sufragerie și, fără să mai gândească, s-a aruncat prin geamul de lângă terasă.

Sticla s-a spart într-o ploaie albă și tăioasă.

A căzut pe iarbă, cu brațele zgâriate, cu obrazul ud de sânge și rouă. Aerul de afară i-a intrat în plămâni ca o lovitură. S-a ridicat clătinându-se și a început să fugă pe alee, desculță, prin pietrișul umed, spre poartă, spre stradă, spre orice nu era casa.

În spatele ei, luminile felinarelor au început să pâlpâie.

Una.

Încă una.

Încă una.

Stingându-se pe rând, ca și cum ceva le sufla din mers.

Ilinca alerga și nu mai simțea nici frigul, nici rănile. Doar nodul acela uriaș din piept și senzația că, dacă se oprește o singură secundă, mâinile acelea reci o vor ajunge.

A căzut abia la capătul străzii, lângă gardul viu al cimitirului vechi.

Când a ridicat privirea, cerul se decolora spre albastru.

Primele dungi de lumină ieșeau peste case.

Fantoma nu mai era.

Ilinca a rămas acolo până a răsărit de tot soarele, cu genunchii strânși la piept, plângând în hohote mici, fără glas. Abia atunci a înțeles. Noaptea îi aparținea ei. Ziua nu.

Și pentru că la doisprezece ani lumea încă nu-ți oferă soluții, ci doar colțuri în care să te ascunzi, Ilinca a rămas afară toată ziua. N-a mers la poliție. N-a mers la vecini. Nu știa cum să spună o poveste pe care nici ea n-o înțelegea fără să fie trimisă înapoi în aceeași casă.

Până seara era murdară, epuizată și aproape mută de frică.

S-a așezat pe o bancă rece, la marginea pieței vechi, și a privit soarele coborând dintre blocuri cu o disperare pe care n-o mai simțise niciodată.

Când ultima dungă de lumină a atins acoperișurile, femeia s-a așezat lângă ea.

La început Ilinca n-a ridicat privirea. A văzut doar poalele unei haine negre și niște pantofi vechi, plini de noroi uscat.

Apoi femeia și-a dat gluga jos.

Sub ea era același chip.

Mai palid.

Mai crăpat.

Cu sânge uscat pe la colțul gurii.

— Ultima ta noapte, a șoptit.

Ilinca s-a ridicat și a fugit din nou.

Fantoma a atins-o pe spate cu vârful unghiilor. Durerea i-a tăiat respirația. Cămașa i s-a lipit imediat de piele.

A alergat fără direcție, pe lângă zidul cimitirului, până când picioarele n-au mai ținut-o și a căzut pe genunchi lângă o movilă de pământ proaspăt.

Fantoma venea după ea încet, pe urma de sânge lăsată în iarbă.

Ilinca s-a târât înapoi.

Pamântul de sub ea a început să tremure.

Mai întâi ușor.

Apoi din ce în ce mai tare.

O mână osoasă a ieșit din glod și i-a apucat brațul stâng. Alta i-a prins încheietura dreaptă. Ilinca a urlat și s-a zbătut, simțind noroiul rece lipindu-i-se de piele, unghiile rupându-se, sângele amestecându-se cu pământul.

Fantoma stătea deasupra ei și râdea.

Râsul acela vechi, umed, imposibil.

Mâinile din pământ au tras mai tare.

Încă una a apărut și i-a prins glezna.

Ilinca a ridicat capul, a deschis gura să strige după mamă, după tată, după cineva, dar noaptea a înghițit sunetul înainte să se nască.

Ultimul lucru pe care l-a văzut a fost zâmbetul fantomei, coborând odată cu ea în întuneric.

Iar dimineața, pe Strada Salcâmilor, casa cu obloane verzi era goală.

Doar pe biroul din camera Ilincăi rămăsese desenul neterminat.

O fereastră.

O fată.

Și, în geamul negru din spatele ei, un al doilea chip, palid, tras cu creionul atât de apăsat încât hârtia aproape se rupsese.