Prima dată am auzit fântâna în noaptea în care am ajuns înapoi în sat.
Nu plouase de aproape două luni. Pământul era crăpat ca o piele bătrână, iar iarba din curtea bunicii se făcuse galbenă, tăioasă, de parcă fiecare fir ar fi vrut să se apere. Casa stătea la capătul uliței, cu acoperișul lăsat într-o parte și cu ferestrele negre, acoperite pe dinăuntru de perdele groase.
Venisem pentru înmormântare.
Bunica murise singură.
Așa îmi spusese mama la telefon, cu vocea ei mică, strânsă, de parcă vorbea dintr-o cameră în care nu voia să aprindă lumina.
— A găsit-o vecina dimineață. În pat. Cu icoana în mână.
Nu am întrebat nimic atunci. Nici de ce nu fusese nimeni lângă ea. Nici de ce mama refuzase să mai calce în sat de doisprezece ani. Nici de ce, când eram copil, bunica mă trimitea în casă înainte să se lase noaptea și încuia poarta cu două lacăte, deși în sat nu se fura nici măcar o găină.
Am ajuns seara târziu, după ce drumul județean s-a transformat într-o panglică îngustă de praf, apoi într-o uliță fără lumină. Satul părea gol. Nu vedeai oameni pe la porți. Nu auzeai câini. Doar câte o perdea mișcându-se pe la geamuri, câte o umbră retrasă repede când farurile mașinii treceau peste case.
Curtea bunicii mirosea a pământ uscat, busuioc vechi și lemn încins de soare. Am parcat lângă șopron, am luat geanta din portbagaj și m-am oprit.
În mijlocul curții era fântâna.
O știam de când eram mic. Rotundă, zidită din piatră neagră, cu un acoperiș mic de șindrilă putredă. Deasupra ei atârna o roată de fier, ruginită, iar lanțul cobora în întuneric. Când eram copil, mi se părea că fântâna avea gură. O gură strânsă, adâncă, mereu umedă, chiar și vara.
Acum era acoperită cu un capac gros de lemn, prins cu un drug metalic.
Pe capac fusese zgâriat ceva.
M-am apropiat.
Erau nume.
Zeci de nume.
Unele scrise cu cuțitul, altele cu cuiul, altele abia vizibile, roase de ploaie și timp.
Ilie. Paraschiva. Nelu. Toma. Ana. Sorin. Veta. Dinu.
Și, mai jos, un nume proaspăt, scris cu litere tremurate.
Elena.
Numele bunicii.
Am simțit un nod rece în stomac.
În casă, totul era așa cum îmi aminteam. Patul cu tăblia înaltă. Sobă de teracotă. Farfurii pictate pe perete. Un miros de haine vechi și ceară stinsă. Pe masă era o cană cu apă neatinsă și un caiet gros, legat cu sfoară.
L-am deschis.
Pe prima pagină, bunica scrisese:
„Să nu răspunzi cu numele tău.”
Am rămas cu ochii pe rândul acela mult timp.
Afară, lanțul fântânii a scârțâit.
Un sunet scurt.
Ca un oftat metalic.
M-am uitat la ceas.
23:57.
Mi-am spus că e vântul. Deși aerul era mort. Nici frunzele nucului din spatele casei nu se mișcau.
Am mai întors o pagină.
Erau coloane întregi de nume. Ani. Date. În dreptul fiecărui nume, câte o linie trasă cu creionul.
1974 — Gheorghe M. 1974 — Ileana P. 1975 — Maria lui Costache. 1975 — Pavel, copilul. 1976 — Necunoscut, găsit la drum.
Am răsfoit mai repede. Pagini și pagini. Nume după nume. Unele repetate. Unele tăiate. Unele încercuite cu roșu.
Pe ultima pagină, scrisul bunicii devenea tot mai strâmb.
„Nu mai sunt destule. Nu mai primește morți vechi. Cere vii.”
Lanțul a scârțâit din nou.
De data asta mai lung.
Am stins veioza fără să-mi dau seama și am rămas în întuneric, cu mâna pe caiet.
De afară s-a auzit o bătaie în lemn.
O dată.
Apoi încă o dată.
Nu la ușă.
La capacul fântânii.
Boc.
Boc.
Am simțit cum mi se ridică pielea pe ceafă.
Apoi, din curte, a venit o voce.
Nu era tare. Nu era nici șoaptă. Era ca și cum cineva vorbea dintr-o cameră vecină, cu gura lipită de perete.
— Numele.
Am rămas nemișcat.
Vocea nu era de bărbat sau de femeie. Era udă. Groasă. Împiedicată, ca și cum se forma printre pietre.
— Numele.
În aceeași clipă, cineva a bătut în geamul de la bucătărie.
M-am întors brusc.
La fereastră era o femeie bătrână, cu basma neagră și fața lipită aproape de sticlă. Vecina. O recunoscusem vag. Leana, cred. Stătea în întuneric, cu ochii mari, și îmi făcea semn să nu ies.
Apoi și-a dus degetul la buze.
Fântâna a lovit din nou în capac.
Boc.
Boc.
— Numele.
Am făcut un pas înapoi.
Bătrâna de la geam și-a lipit palma de sticlă. În mâna cealaltă ținea o bucățică de hârtie. A ridicat-o încet.
Pe ea scria ceva cu litere mari:
SPUNE UN NUME DIN CAIET.
Mi s-a uscat gura.
Am privit caietul deschis pe masă. Numele se amestecau între ele. Mâna îmi tremura.
— Numele, a spus fântâna.
Mai aproape.
De parcă nu mai era în curte.
De parcă era sub podea.
Am citit primul nume pe care l-am văzut.
— Pavel.
Liniște.
Atât de adâncă, încât mi-am auzit sângele în urechi.
Apoi lanțul a început să se miște singur.
Încet.
Verigă după verigă.
Roata de fier s-a rotit afară, scârțâind, iar din fântână s-a auzit cum găleata coboară în beznă. Nu m-am dus la geam. Nu am aprins lumina. Am stat cu caietul strâns la piept, ascultând cum lanțul se desfășoară.
Apoi un plescăit jos, în adânc.
Găleata atinsese apa.
Doar că fântâna bunicii secase de ani buni.
Dimineața, Leana m-a așteptat la poartă.
Era mică, uscată, cu ochi albaștri atât de palizi încât păreau aproape albi. Ținea în mână o plasă cu lumânări și o pâine rotundă, acoperită cu un prosop.
— Ai răspuns bine, a zis.
Nu m-a întrebat dacă sunt bine. Nu m-a întrebat dacă am dormit. În satul acela, oamenii păreau să sară peste întrebările normale.
— Ce se întâmplă aici? am zis.
Bătrâna s-a uitat spre fântână.
— Taică-tu nu ți-a spus?
— Tata nu vorbea despre sat.
— Nici maică-ta.
A scuipat într-o parte, nu cu răutate, ci ca un gest vechi, învățat.
— Fântâna aia nu dă apă. Dă înapoi ce i s-a promis.
— Cine i-a promis?
Leana a tăcut o vreme.
Pe uliță, două femei treceau fără să ne privească. Mergeau repede, cu capetele plecate, ca și cum lumina dimineții nu le proteja cu adevărat.
— Străbunicul tău, a zis ea. Pe vremea secetei mari. Mureau vitele. Mureau copiii. Săpau după apă și găseau numai piatră. Atunci a venit un om străin în sat. Un orb. A zis că sub curtea voastră e apă. Dar nu apă de băut. Apă care ține minte.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu trebuia scoasă.
M-am uitat la capacul fântânii. Numele bunicii era încă acolo, proaspăt, tăiat în lemn.
— Și de ce cere nume?
Leana și-a frecat degetele, neliniștită.
— Ca să nu ia singură.
Am simțit același frig în stomac.
— Și dacă nu-i dai?
Bătrâna m-a privit direct.
— Alege.
În ziua aceea, după înmormântare, satul a venit la pomană, dar nimeni nu a intrat în curte. Au stat la poartă, cu farfurii în mâini, vorbind încet. Când le ofeream apă, refuzau. Când îi întrebam ceva despre bunica, se uitau unii la alții și schimbau vorba.
Un bărbat cu mustață, probabil preotul, mi-a spus doar atât:
— Elena a dus mult. Prea mult pentru un om.
— Ce a dus?
Preotul și-a lăsat privirea în pământ.
— Rândul.
Seara, după ce toți au plecat, am găsit în dulapul bunicii o cutie de tablă. Înăuntru erau fotografii vechi, certificate de deces, bucăți de ziar îngălbenite și mai multe bilețele împăturite.
Pe fiecare era scris un nume.
Unele aveau o cruce lângă ele. Altele aveau o pată maro, uscată.
Am înțeles atunci că bunica nu inventase numele din caiet. Le adunase. Din cimitir. Din acte. Din amintiri. Din casele oamenilor care mureau.
Hrănea fântâna cu morții satului.
La 23:30, Leana a venit iar la geam.
De data asta nu mai avea hârtie. Avea o lumânare.
Mi-a arătat caietul.
Am dat din cap că am înțeles.
Dar nu înțelegeam.
Nu voiam să înțeleg.
La 23:57, curtea s-a schimbat.
Nu pot explica altfel. Aerul a devenit mai dens. Sunetele s-au stins. Greierii au tăcut. Chiar și casa părea să se strângă în jurul meu, ca și cum pereții ascultau.
Apoi capacul fântânii a trosnit.
Lanțul s-a mișcat.
— Numele.
Am deschis caietul la întâmplare.
— Ileana.
Liniște.
Apoi un râs scurt din fântână.
Nu un râs omenesc. Mai degrabă un gâlgâit care a prins formă de bucurie.
— Dat.
Mi-a înghețat sângele.
Nu spusese asta în prima noapte.
M-am dus la fereastră, cu picioarele moi.
Fântâna era în mijlocul curții, neagră sub lună. Capacul stătea nemișcat. Dar pe lemn, lângă numele bunicii, apăruse o zgârietură nouă.
Ileana.
Scris singur.
Literele erau ude.
A treia noapte am făcut greșeala.
Nu pentru că am vrut. Nu pentru că am fost curajos. Ci pentru că mintea omului, când stă prea aproape de frică, începe să caute ieșiri proaste.
Mă gândeam să plec.
Să încui casa. Să las fântâna în urmă. Să mă urc în mașină și să conduc până când satul nu mai exista nici în oglinda retrovizoare.
La 22:00 mi-am pus geanta lângă ușă.
La 22:15, mașina nu a pornit.
La 22:20, telefonul nu mai avea semnal.
La 22:30, am auzit-o pe Leana la poartă.
— Nu pleci după apus, băiete.
— De ce?
— Pentru că drumul trece pe lângă fântână, chiar și când nu mai ești în curte.
Am râs. Un râs scurt, nervos.
— Asta nu are sens.
— Nimic de aici nu are sens. Dar se întâmplă.
La 23:57, eram în bucătărie, cu caietul în față. Îmi pregătisem numele. Un mort vechi, din 1962. Costache.
Fântâna a cerut.
— Numele.
Am deschis gura.
Și atunci, din dormitorul bunicii, s-a auzit mama.
— Radu?
Am încremenit.
Mama era la București.
O vorbisem cu ea la telefon cu două ore înainte. Îmi spusese să nu rămân peste noapte, apoi închisese brusc când îi pomenisem de fântână.
— Radu, vino puțin, a zis vocea ei.
Era exact vocea ei. Obosită. Caldă. Speriată.
Am simțit lacrimi în ochi fără să vreau.
— Mamă?
Leana a bătut cu pumnii în geam.
— Nu răspunde!
Dar era prea târziu.
Fântâna a tăcut.
În casă, ușa dormitorului bunicii s-a deschis singură.
Întunericul din camera aceea părea mai gros decât restul nopții.
Vocea mamei a șoptit:
— Spune-mi numele.
Mi-am dat seama atunci ce voia.
Nu voia doar un nume.
Voia un nume spus cu dragoste.
Un nume viu în gură.
Un nume legat de cineva.
Am strâns caietul atât de tare încât i-am îndoit coperțile.
— Costache, am spus repede. Costache!
Nimic.
Fântâna nu a mișcat lanțul.
Vocea mamei a venit iar din dormitor:
— Nu pe acela.
Apoi vocea s-a schimbat.
A devenit a bunicii.
— Răducule, maică… mie de ce nu-mi deschizi?
Am simțit că mi se taie genunchii.
Din dormitor a ieșit o siluetă.
Nu pășea. Se prelingea. Avea forma bunicii, dar era prea lungă, prea udă, cu hainele lipite de trup și părul alb întins pe umeri ca niște fire scoase din scurgere. Fața îi era acoperită de întuneric, dar îi vedeam gura.
Zâmbea.
— Dă-i un nume, a zis. Unul viu. Și te lasă.
Leana plângea la geam.
— Nu!
Silueta bunicii s-a întors încet spre ea.
— Leana.
Bătrâna de la geam a scos un sunet mic, ca o pasăre prinsă.
Fântâna a răspuns imediat.
Lanțul s-a smucit violent.
Capacul a bubuit.
De afară s-a auzit un urlet.
Am alergat la ușă, dar nu am deschis. Am privit prin perdea.
Leana stătea în curte.
Nu știu cum ajunsese acolo. Cu o clipă înainte era la geam. Acum era lângă fântână, desculță, în cămașă de noapte, de parcă fusese ridicată din pat și pusă acolo.
Capacul fântânii era deschis.
Dinăuntru ieșea o lumină slabă, verzui-albă, ca luna văzută prin apă murdară.
Leana se ținea cu mâinile de marginea de piatră.
Trăgea înapoi.
Ceva o trăgea dinăuntru.
Nu se vedea ce.
Se vedeau doar urmele de apă care i se urcau pe picioare, de la glezne spre genunchi, ca niște mâini transparente.
— Radu! a strigat ea.
Am pus mâna pe clanță.
Silueta bunicii a șoptit lângă urechea mea:
— Deschide și îi ia și pe cei din casă.
Am rămas blocat.
Leana a lovit cu palmele în piatră. Unghiile i s-au rupt. A încercat să spună ceva, dar gura i s-a umplut de apă.
Apoi fântâna a tras-o în jos.
Nu a căzut.
A fost înghițită.
Capacul s-a închis singur.
Lanțul s-a liniștit.
Pe lemn, lângă numele celorlalți, a apărut unul nou.
Leana.
Dimineața, satul nu a părut surprins.
Doi bărbați au venit la casa ei. Au aprins lumânări. Au vorbit încet. Nimeni nu a întrebat unde e trupul.
Când m-au văzut la poartă, s-au oprit.
— Nu trebuia să-i spui numele, a zis unul.
— Nu eu l-am spus.
Bărbatul m-a privit fără ură. Asta era mai rău.
— În curtea ta s-a auzit.
Atunci am înțeles.
Nu conta cine rostea numele.
Conta cine era rânduit să răspundă.
Bunica murise, iar rândul trecuse la mine.
Am petrecut ziua citind caietul până mi-au ars ochii.
Pe ultimele pagini, bunica lăsase instrucțiuni.
„Nu da nume de copil dacă nu ai altă ieșire.”
„Nu da nume de om care încă are pe cineva ce-l pomenește zilnic.”
„Nu da numele tău.”
„Dacă îți vorbește cu voce cunoscută, acoperă-ți urechile.”
„Dacă tace după nume, înseamnă că nu l-a primit.”
„Dacă spune DAT, scrie-l pe capac înainte de răsărit.”
Ultimul rând era apăsat atât de tare încât aproape rupsese hârtia.
„Când nu mai ai nume, fântâna cere sânge din familie.”
Am închis caietul.
În clipa aceea, telefonul a vibrat.
Semnalul revenise.
Era mama.
Am răspuns.
La început nu s-a auzit nimic. Doar respirația ei.
— Ai stat acolo, a zis.
— De ce nu mi-ai spus?
A început să plângă. Nu tare. Nu dramatic. Plângea ca un om care ținuse prea mult un lucru înăuntru și nu mai putea să-l țină.
— Pentru că am fugit.
— De ce nu m-ai luat niciodată înapoi?
— Pentru că te-a auzit când erai mic.
Mi s-a strâns mâna pe telefon.
— Cine?
— Fântâna.
Am privit spre curte.
— Ce vrei să spui?
Mama a tras aer în piept.
— În vara în care ai împlinit șase ani, te jucai lângă ea. Bunica te-a găsit cu urechea lipită de capac. Când te-a luat de acolo, ai început să plângi și ai zis că doamna din apă îți știa numele.
M-am așezat încet pe scaun.
Nu-mi aminteam.
Sau poate că da.
O senzație rece pe obraz. Miros de piatră udă. O voce blândă, de sub pământ.
„Radu.”
— Bunica i-a dat atunci trei nume într-o singură noapte, a spus mama. Ca să te uite.
— M-a uitat?
Mama nu a răspuns.
Afară, deși era amiază, lanțul a scârțâit.
O singură dată.
Mama a șoptit:
— Pleacă înainte să apună.
— Mașina nu pornește.
— Atunci arde caietul.
M-am uitat la el.
— Și dacă îl ard?
Vocea ei s-a frânt.
— Poate n-o să mai aibă din ce alege.
Nu părea sigură. Dar era singurul lucru care semăna cu o soluție.
Am dus caietul în sobă. Am pus sub el ziare vechi, așchii, o bucată de lumânare. Am aprins focul.
Paginile au prins greu.
Fumul a ieșit negru și gros, de parcă ardeam păr ud. Numele s-au încovoiat în flăcări. Cerneala s-a strâns în picături negre. Am stat acolo până când caietul s-a făcut cenușă.
Apoi, din curte, fântâna a început să bată.
Nu era miezul nopții.
Era ora 18:12.
Soarele încă nu apusese.
Boc.
Boc.
Boc.
M-am dus la fereastră.
Capacul se ridica și cădea singur, deși drugul metalic era pus. Numele zgâriate pe lemn păreau mai întunecate. Unele se mișcau ușor, ca niște viermi sub coajă.
Apoi am auzit vocea bunicii.
Nu din casă.
Din telefon.
Deși mama închisese.
— Răducule…
Am scăpat telefonul pe jos.
Ecranul s-a aprins.
Pe el nu mai era apelul mamei. Era camera frontală. Mă vedeam pe mine, palid, cu ochii mari.
În spatele meu, în oglinda neagră a ecranului, stătea bunica.
Udă.
Zâmbitoare.
— Acum nu mai ai nume de dat, a spus ea.
Fântâna a lovit atât de tare încât geamul bucătăriei a crăpat.
Am apucat un cuțit de pe masă și am ieșit în curte.
Nu știu ce credeam că pot face cu el. Să tai lanțul. Să zgârii numele. Să distrug capacul. Când frica te împinge, nu gândești limpede. Doar te miști.
Am ajuns lângă fântână.
Aerul de deasupra ei mirosea a nămol și flori putrezite.
Capacul s-a ridicat singur câțiva centimetri.
Din întuneric a venit o respirație lungă.
— Numele.
Am strâns cuțitul.
— Nu.
Fântâna a tăcut.
Apoi a început să râdă.
Râsul acela a trecut prin pietre, prin pământ, prin tălpile mele. Casa a trosnit în spate. Nucul s-a scuturat fără vânt.
— Numele.
— Nu.
De data asta, capacul s-a deschis complet.
M-am uitat înăuntru.
Nu era apă jos.
Era un cer.
Un cer negru, răsturnat, plin de fețe.
Fețe de oameni bătrâni. Fețe de copii. Fețe umflate, albe, cu ochii deschiși. Toți stăteau sub suprafață, ca și cum fântâna era o fereastră spre un iaz vertical. Gură lângă gură. Obraz lângă obraz. Unii încercau să vorbească, dar din gurile lor ieșeau doar bule.
Am văzut-o pe Leana.
Apoi pe bunica.
Apoi, undeva mai jos, o față pe care o știam din pozele vechi.
Tata.
Deși tata murise la București și fusese îngropat acolo.
Ochii lui s-au deschis.
Buzele i s-au mișcat.
„Radu.”
Lanțul s-a aruncat afară ca un șarpe.
Mi s-a încolăcit în jurul gleznei și m-a trântit de pământ. Cuțitul mi-a sărit din mână. Am lovit cu unghiile în țărână, am încercat să mă agăț de iarbă, de piatră, de orice.
Fântâna trăgea.
Nu repede.
Încet.
Cu răbdare.
Ca și cum avea toată noaptea la dispoziție.
Atunci am văzut, pe marginea capacului, numele meu.
Nu fusese acolo înainte.
Radu.
Scris ud.
Proaspăt.
Am înțeles că nu îl cerea.
Îl avea deja.
L-am apucat cu unghiile și am început să zgârii literele. Lemnul era moale, aproape viu. De sub fiecare literă curgea apă neagră. Am rupt R-ul. Apoi A-ul. Lanțul mi-a strâns glezna până am simțit osul pocnind.
Din fântână, vocea bunicii a țipat:
— Lasă-l!
Nu știam dacă îmi vorbea mie sau lucrului de jos.
Am mușcat lemnul. Am smuls o așchie cu dinții. Am șters D-ul cu sângele din palmă. Numele s-a deformat.
Radu nu mai era Radu.
Era doar o rană în lemn.
Fântâna a urlat.
Lanțul s-a desfăcut.
M-am târât înapoi, departe de margine, cu piciorul arzând de durere. Capacul s-a trântit singur peste gură. Drugul a sărit la loc.
Apoi curtea a amuțit.
Pentru prima dată de când ajunsesem, am auzit câinii din sat lătrând.
Nu am dormit în noaptea aceea.
La răsărit, m-am dus la fântână cu toporul din șopron. Am lovit capacul până s-a spart. Am lovit acoperișul. Am lovit roata de fier. După fiecare lovitură, din adânc venea un sunet umed, scurt, ca o respirație tăiată.
Vecinii s-au strâns la porți, dar nimeni nu a intrat.
Când capacul s-a făcut bucăți, am văzut că numele de pe el nu erau doar zgâriate.
Erau și pe partea cealaltă.
Sute.
Poate mii.
Scrise unele peste altele.
Iar printre ele, repetat de zeci de ori, cu litere mici, era numele meu.
Radu.
Radu.
Radu.
Am aruncat lemnul în sobă și l-am ars până n-a mai rămas nimic.
Fântâna nu a mai cerut nume în noaptea următoare.
Nici în următoarea.
Satul a început să respire altfel. Oamenii au ieșit la porți. Câinii au lătrat. O femeie a râs într-o dimineață, și sunetul mi s-a părut atât de straniu încât m-am oprit din mers.
În a patra zi, mi-am reparat mașina. A pornit din prima.
Am plecat fără să mă uit în oglindă.
Mama m-a primit la ușă și, când m-a văzut, a început să plângă. Nu m-a întrebat nimic. Doar m-a ținut în brațe mult timp, ca și cum verifica dacă sunt întreg.
După o săptămână, am primit un plic fără expeditor.
Înăuntru era o singură fotografie.
Curtea bunicii.
Fântâna.
Cineva îi pusese un capac nou.
Pe lemnul curat era scris un singur nume.
Al mamei.
Telefonul a sunat imediat.
Am răspuns cu mâna tremurândă.
La început nu s-a auzit decât apă.
Apoi vocea mamei, foarte departe, de parcă vorbea cu gura plină de întuneric:
— Nu veni.
În spatele ei, din adânc, cineva a șoptit blând:
— Numele.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.