Poveste horror fictivă inspirată de legenda Castelului Iulia Hașdeu din Câmpina
În noaptea în care am aplaudat în Castelul Iulia Hașdeu, am înțeles prea târziu că unele spirite nu așteaptă răspunsuri.
Așteaptă invitații.
Ajunsesem în Câmpina într-o seară rece de octombrie, cu o cameră video, un reportofon și aroganța stupidă a omului care crede că poate transforma durerea altuia în conținut bun de internet.
Voiam să filmez un episod despre castel.
Nu unul istoric, nu unul turistic, ci genul acela de episod pe care oamenii îl urmăresc noaptea, cu lumina stinsă, doar ca după aceea să regrete. Legenda era cunoscută. Bogdan Petriceicu Hașdeu își pierduse fiica, pe Iulia, de tuberculoză. Se spunea că, după moartea ei, el a construit castelul după indicațiile primite în ședințe de spiritism, ca și cum fata îi dicta din lumea de dincolo fiecare cameră, fiecare simbol, fiecare arcadă.
Un castel ridicat nu doar din piatră.
Ci din dor.
Și din nebunie.
Localnicii povesteau că, uneori, după miezul nopții, din castel se aude un pian. O melodie lentă, fragilă, ca o mână care încă mai caută clapele după o sută de ani. Iar când cântecul se oprește, cineva aplaudă.
Un bărbat.
Singur.
Ca un tată mândru, rămas prizonier între două lumi.
Alții spuneau ceva mai urât. Că, în unele nopți, la una dintre ferestre apare o siluetă bătrână și începe să urle ca un lup spre oraș.
Am râs când am auzit asta prima dată.
Nu din curaj.
Din prostie.
Muzeul se închisese de câteva ore când am ajuns acolo cu aprobarea unui prieten care știa pe cineva. Nu trebuia să rămân mult. Doar câteva cadre de exterior, câteva cadre prin curte, poate un audio ambiental. Mi se spusese clar:
— Nu intra în clădire după ora zece.
Am întrebat de ce.
Bărbatul care mi-a deschis poarta nu mi-a răspuns imediat. Era trecut de șaizeci de ani, cu o lanternă mică în mână și o geacă veche, mirosind a tutun rece.
S-a uitat spre castel, nu spre mine.
— Pentru că după zece nu mai e muzeu.
Apoi mi-a dat cheia porții secundare și a plecat.
Castelul stătea în întuneric ca un lucru care nu voia să fie privit direct. Nu era mare ca în filme, nu avea turnuri uriașe sau ziduri de cetate, dar avea ceva mai apăsător. O formă ciudată, simbolică, aproape ritualică. Ferestrele păreau ochi închiși. Ușa părea o gură ținută strâns.
Am pornit camera.
— Sunt în Câmpina, la Castelul Iulia Hașdeu, unul dintre cele mai misterioase locuri din România…
Vocea mea suna fals în liniștea aceea.
Am mai tras câteva duble, apoi am intrat în curte. Frunzele se lipeau ude de pietriș. Vântul mișca ușor crengile copacilor, iar în spate, orașul se auzea îndepărtat, ca și cum cineva l-ar fi acoperit cu o pătură groasă.
La început nu s-a întâmplat nimic.
Asta e partea pe care oamenii nu o înțeleg despre locurile bântuite. Nu încep cu țipete. Nu încep cu uși trântite. Încep cu prea multă liniște.
Cu o liniște care te face să vorbești singur.
Am verificat reportofonul.
Înregistra.
Am făcut câțiva pași spre intrare, doar ca să filmez detaliile ușii. Nu aveam de gând să intru. Cel puțin asta îmi repetam.
Atunci am auzit prima notă de pian.
Nu tare.
Nu spectaculos.
O singură notă.
Subțire.
Atât de clară, încât mi s-a ridicat pielea pe brațe înainte ca mintea mea să găsească o explicație.
M-am oprit.
Am întors camera spre ferestre.
— Probabil vine din oraș, am șoptit.
Dar nota nu venise din oraș.
Venise din interior.
A doua notă a urmat după câteva secunde. Apoi a treia. Apoi o melodie întreagă, lentă, sfâșiată, cântată ca de cineva care nu mai avea putere în degete.
Pianul se auzea din castel.
Am rămas nemișcat, cu mâna pe cameră și respirația blocată în gât.
În orice altă noapte, aș fi plecat.
Dar când ai o cameră în mână, frica se amestecă ciudat cu foamea de imagine. În loc să fug, am apropiat microfonul de ușă.
Melodia devenea mai clară.
Nu era o piesă veselă. Nu era nici măcar tristă în sensul obișnuit. Era ceva rupt. Ca un copil care cântă o rugăminte pe care adulții nu o mai pot auzi.
Am pus mâna pe clanță.
Era rece.
Mult prea rece.
Am apăsat.
Ușa s-a deschis.
Nu încuiasem eu nimic. Nu aveam cheia clădirii. Știam asta. Și totuși, ușa s-a deschis spre interior cu un scârțâit lung, ca un oftat.
Am șoptit o înjurătură și am intrat.
Înăuntru mirosea a lemn vechi, piatră udă și flori uscate. Genul de miros pe care îl au casele în care durerea a stat prea mult timp închisă.
Lanterna mea a luminat pereți cu forme ciudate, detalii sculptate, simboluri pe care nu le înțelegeam. Totul părea gândit nu ca să fie locuit, ci ca să transmită ceva. Ca și cum întreaga clădire era un instrument.
Un pian mai mare.
Un aparat pentru chemat morții.
Melodia venea de undeva din față.
Am mers încet, cu camera pornită.
— Dacă e cineva aici, am spus, vocea tremurându-mi ușor, sunt doar pentru filmare. Nu vreau să deranjez.
Pianul s-a oprit.
Brusc.
Tăcerea care a urmat a fost atât de grea, încât mi-am auzit sângele în urechi.
Apoi, dintr-o cameră din apropiere, s-au auzit aplauze.
Trei bătăi lente din palme.
Pac.
Pac.
Pac.
Nu erau înregistrate.
Nu veneau din boxe.
Erau acolo.
La câțiva metri de mine.
Am ridicat lanterna și am luminat încăperea.
Goală.
În mijloc se afla un pian vechi.
Capacul era ridicat.
Clapele erau galbene, unele crăpate, dar curate, ca și cum cineva le ștergea în fiecare zi. Lângă pian, pe perete, lumina lanternei a prins pentru o clipă forma unui tablou. O tânără cu privire calmă. Frumoasă. Fragilă. Cu ochi care păreau vii doar cât timp nu te uitai direct în ei.
Iulia.
Am vrut să ies.
Atunci, o voce de fată a șoptit lângă urechea mea:
— Tata?
Am scăpat lanterna.
A căzut pe podea, s-a rostogolit și s-a oprit cu lumina spre tavan. Camera încă filma. Eu nu mă puteam mișca.
— Nu, am spus. Nu sunt…
Pianul a început din nou.
De data asta, clapele se mișcau singure.
Nu toate.
Doar cele necesare melodiei.
Coborau încet, una după alta, apăsate de degete invizibile. Fiecare notă părea să scoată aerul din cameră.
Am făcut un pas înapoi.
Apoi altul.
Și atunci am văzut, reflectată în luciul negru al pianului, o siluetă în spatele meu.
Un bărbat înalt, slab, cu barbă, îmbrăcat în negru. Stătea drept, foarte aproape, cu mâinile împreunate la piept. Nu îi vedeam fața clar, dar îi simțeam privirea.
Nu se uita la mine.
Se uita la pian.
Când melodia s-a terminat, el a început să aplaude.
Încet.
Cu dragoste.
Cu disperare.
Pac.
Pac.
Pac.
Și nu știu ce mi-a venit.
Poate șocul.
Poate instinctul stupid de a nu părea nepoliticos într-o cameră în care un mort își asculta fiica moartă cântând la pian.
Am ridicat mâinile.
Și am aplaudat și eu.
În clipa aceea, castelul s-a schimbat.
Nu fizic.
Nu s-au crăpat pereții. Nu s-au stins luminile. Nu au început obiectele să zboare.
A fost mai rău.
Clădirea a inspirat.
Un sunet adânc a trecut prin podea, prin pereți, prin tavan. Un oftat uriaș, ca al unui trup trezit după un somn de o sută de ani.
Silueta bărbatului s-a întors spre mine.
Iar vocea fetei a spus din întuneric:
— Ai auzit-o și tu.
Nu era o întrebare.
Era o condamnare.
Am fugit.
Am luat camera de pe jos fără să mai caut lanterna și am alergat spre hol. Coridorul nu mai era același. Ușa prin care intrasem nu se vedea. În locul ei, holul continua mai departe, lung, curbat, imposibil de lung pentru dimensiunea castelului.
Pe pereți erau lumânări aprinse.
Nu fuseseră acolo înainte.
Flăcările ardeau fără să tremure.
Din camerele laterale veneau șoapte. Nu multe. Nu ca într-un film cu spirite. Doar două voci.
Una de fată.
Una de bărbat.
— Mai cântă o dată, Iulia.
— Mi-e frig, tată.
— Mai cântă. Te aud mai bine când cânți.
— Dar nu pot rămâne.
— Ba da. Pentru asta am construit casa.
M-am împiedicat de ceva și am căzut în genunchi. Camera s-a lovit de podea, dar nu s-a oprit. Pe ecranul mic, imaginea era plină de interferențe.
Apoi, în cadru, deși în fața mea holul era gol, au apărut niște picioare desculțe.
Subțiri.
Albe.
De copilă sau adolescentă.
Stăteau la câțiva pași de mine.
Nu am ridicat privirea imediat.
Mi-era frică de fața ei.
Mi-era frică să văd durerea unei moarte chemate prea des înapoi.
— Tu nu ești tata, a spus fata.
Am înghițit greu.
— Nu. Îmi pare rău. Eu… am venit doar să filmez legenda.
Tăcere.
Apoi un râs scurt, aproape omenesc, dar prea gol.
— Toți veniți pentru legendă. Nimeni nu vine pentru liniște.
Am ridicat încet ochii.
Era în fața mea.
Nu arăta ca un monstru. Asta a fost cel mai groaznic. Arăta ca o fată tânără, palidă, îmbrăcată într-o rochie albă veche, cu părul strâns simplu și ochi adânci, obosiți. Nu avea sânge pe ea. Nu avea gura ruptă. Nu plutea teatral.
Stătea acolo ca cineva care a așteptat prea mult.
Mult prea mult.
— El încă mă cheamă, a spus ea.
Din capătul holului s-au auzit din nou aplauze.
Fata a tresărit.
Nu de bucurie.
De frică.
— Când aplaudă, trebuie să cânt.
— Cine?
Știam răspunsul, dar l-am întrebat oricum.
Ochii ei s-au ridicat spre întunericul din spatele meu.
— Tata nu știe că a murit.
Simțeam că nu mai pot respira.
— Și tu?
Fata m-a privit cu o tristețe atât de veche, încât mi-a venit să plâng.
— Eu nu știu dacă am voie să plec.
Holul s-a umplut de un urlet.
Nu de lup.
Nu chiar.
Era un om care încerca să urle ca un animal, dar din glasul lui ieșea doar disperare. Un sunet sfâșiat, bătrân, rupt din gât. Venea de sus, de la o fereastră, și cobora prin ziduri ca vântul printr-un cavou.
Fata a închis ochii.
— Așa face când nu mă găsește.
Am vrut să spun ceva, dar în spatele meu s-au auzit pași.
Lenți.
Apăsați.
— Iulia?
Vocea bărbatului tremura.
Nu suna rău. Nu suna demonic.
Suna ca un tată care își strigă copilul în întuneric.
Iar asta era mai greu de suportat decât orice monstru.
Fata s-a apropiat de mine și mi-a prins încheietura. Degetele ei erau reci, dar nu ca gheața. Reci ca marmura unei pietre funerare dimineața.
— Nu răspunde când te strigă, mi-a spus. Dacă te crede martor, te lasă să pleci. Dacă te crede mesager…
— Ce se întâmplă?
Pașii se apropiau.
Ea s-a uitat spre camera mea.
— Te pune să duci scrisori.
Am simțit ceva mișcându-se în buzunarul gecii.
Am băgat mâna și am scos o hârtie împăturită.
Nu fusese acolo.
Era veche, îngălbenită, cu marginile arse ușor. Pe ea era scris, cu cerneală palidă:
Tată, nu mă mai chema.
Am rămas cu hârtia în mână.
— Trebuie să i-o dai? am șoptit.
Iulia a clătinat din cap.
— Trebuie să o citești tu.
— De ce eu?
— Pentru că ai aplaudat.
Pașii s-au oprit în spatele meu.
Un miros de tutun vechi, cerneală și pământ ud a umplut holul.
Nu m-am întors.
Nu puteam.
Vocea bărbatului a venit de foarte aproape.
— Domnule… ați auzit-o cântând?
Am închis ochii.
Mâna îmi tremura pe hârtie.
— Da, am spus.
Un oftat.
Un oftat atât de plin de recunoștință, încât mi-a sfâșiat ceva în piept.
— Atunci nu sunt nebun.
Nu am răspuns.
— Spuneți-mi, vă rog… a continuat el. Când a cântat, părea fericită?
Iulia stătea în fața mea și plângea fără lacrimi.
Am înțeles atunci capcana castelului.
Nu era o clădire bântuită pentru că morții voiau să sperie viii.
Era bântuită pentru că iubirea unui tată refuzase să accepte o ușă închisă.
Și când iubirea devine mai puternică decât moartea, nu mai e iubire.
E lanț.
Am desfăcut hârtia.
Cuvintele s-au schimbat sub ochii mei, ca și cum cerneala abia atunci se trezea.
Tată, dacă mă iubești, nu mai bate din palme.
Am citit cu voce tare.
Holul s-a făcut rece.
Foarte rece.
În spatele meu, bărbatul nu a spus nimic.
Apoi a început să plângă.
Nu tare.
Nu dramatic.
Doar câteva suspine scurte, rușinate, ca ale unui om care înțelege după o sută de ani că rugăciunile lui au devenit pedeapsă pentru altcineva.
Pianul a început singur, undeva în cameră.
O melodie simplă.
Ultima.
Iulia s-a uitat spre sunet, apoi spre mine.
— Acum fugi, a spus.
De data asta am fugit.
Holul s-a strâns în jurul meu. Lumânările s-au stins una câte una. Din toate camerele veneau șoapte, aplauze întrerupte, acorduri de pian, foșnet de rochii, pagini rupte, respirații bătrâne.
Ușa de la intrare a apărut brusc în față.
Am izbit-o cu umărul și am căzut afară, pe treptele ude.
În spatele meu, castelul era tăcut.
Cerul începuse să se lumineze foarte slab spre marginea orașului.
M-am ridicat greu, cu genunchii loviți și mâinile murdare de pământ. Camera încă înregistra. Am apăsat stop fără să mă uit la filmare.
La poartă, același bărbat în vârstă mă aștepta cu lanterna în mână.
Nu părea surprins.
— Ai intrat, a spus.
Nu am avut putere să mint.
— Da.
S-a uitat la mine lung.
— Ai aplaudat?
Mi s-a făcut rău.
— O dată.
Bărbatul a oftat și a privit spre castel.
— Toți aplaudă. Asta e greșeala. Cred că sunt politicoși.
Am vrut să îl întreb de unde știe, dar el mi-a întins mâna.
— Dă-mi ce ți-a dat.
Am dus mâna la buzunar.
Hârtia era încă acolo.
I-am dat-o.
Bărbatul nu a desfăcut-o. A băgat-o într-o cutie mică de metal, pe care o ținea sub geacă. Înăuntru am văzut, pentru o clipă, multe alte hârtii îngălbenite.
Zeci.
Poate sute.
Toate împăturite la fel.
— Nu a fost prima? am întrebat.
El a închis cutia.
— Nu.
— Și le-a citit vreodată?
Bărbatul a zâmbit trist.
— În fiecare noapte.
— Atunci de ce continuă?
Bătrânul s-a uitat la fereastra de sus.
Pentru o clipă, am crezut că văd acolo o siluetă. Un bărbat în negru, cu mâna ridicată, pregătit să bată din palme.
— Pentru că durerea nu uită doar pentru că i-ai spus adevărul, a zis paznicul.
Am plecat din Câmpina în dimineața aceea fără să mai filmez intro, outro sau concluzii.
Când am ajuns acasă, am descărcat materialul.
Primele cadre erau normale. Castelul. Curtea. Ușa. Vocea mea.
Apoi, din momentul în care am intrat, imaginea s-a umplut de zgomot. Nu se vedea aproape nimic.
Dar sunetul era clar.
Prea clar.
Se auzea pianul.
Se auzeau pașii mei.
Se auzeau aplauzele bărbatului.
Se auzea vocea Iuliei.
Și, la final, exact înainte să fug din castel, se mai auzea ceva ce eu nu îmi aminteam.
Vocea mea.
Șoptind, foarte aproape de microfon:
— Mai cântă o dată.
Am șters fișierul.
Apoi l-am șters și din coș.
Apoi am scos hardul extern și l-am aruncat.
Trei nopți nu s-a întâmplat nimic.
În a patra, la ora două și treisprezece minute, m-am trezit din somn auzind o notă de pian în sufragerie.
Una singură.
Subțire.
Curată.
M-am ridicat din pat fără să aprind lumina.
Pe birou, lângă laptop, era o hârtie împăturită.
Veche.
Îngălbenită.
Cu marginile arse.
Nu am vrut să o ating.
Dar de jos, din bloc, sau poate din pereți, sau poate din mine, s-au auzit trei aplauze lente.
Pac.
Pac.
Pac.
Am desfăcut hârtia.
Pe ea scria doar atât:
Dacă o auzi cântând, nu aplauda.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.