Am descărcat aplicația la 03:17 dimineața, după ce lumina din baie s-a aprins singură pentru a treia oară.
Nu era prima noapte în care garsoniera mea făcea zgomote. Țevile trosneau, parchetul pocnea, frigiderul huruia ca un animal bătrân și bolnav. Blocul era din ’78, cu pereți subțiri, vecini care tușeau prin somn și lift care mirosea constant a fier încins și detergent ieftin.
Dar în noaptea aia nu fusese frigiderul.
Stăteam în pat, cu telefonul în mână, încercând să adorm cu un video banal pe fundal, când am auzit clar cum cineva a tras perdeaua de la cadă.
Hârșșș.
Un sunet lent. Material ud pe bară metalică.
Am înghețat.
Baia era la doi pași de pat, ușa întredeschisă, o dungă neagră tăind lumina slabă de la veioză. Aerul mirosea a umezeală stătută, ca în subsolurile unde rămân cârpe ude uitate luni întregi.
Am ridicat capul.
— Alo?
Am spus-o încet, cu vocea aia proastă pe care o ai când știi că nu vrei să primești răspuns.
Nimic.
Apoi becul din baie s-a aprins.
Nu s-a auzit întrerupătorul. Nu s-a auzit clicul. Doar lumina s-a revărsat pe gresia rece, galbenă, bolnavă, și a făcut ușa să pară mai deschisă decât era.
Mi-am ținut respirația.
Din baie a venit un miros brusc de păr ars.
M-am ridicat din pat atât de repede încât mi-a alunecat telefonul pe jos.
— Nu, nu, nu…
Am aprins lumina mare din cameră. Garsoniera mea părea normală, dezordonată, mică, penibil de reală: haine pe scaun, o cană cu cafea uscată pe birou, laptopul încă pornit, cu ecranul în modul sleep.
Am intrat în baie cu mâna pe perete.
Perdeaua de la cadă era trasă.
Eu o lăsasem strânsă într-o parte.
Am prins marginea ei cu două degete și am tras-o.
Cada era goală.
Doar că în scurgere era un smoc subțire de păr negru.
Nu era al meu. Eu eram tuns scurt. Și nu avusesem pe nimeni la mine de săptămâni bune.
Am făcut atunci ce face orice om normal care e pe jumătate speriat și pe jumătate prost: am ieșit din baie, am luat telefonul și am căutat pe net „cum îți dai seama dacă ai fantome în casă”.
Printre articole idioate, forumuri vechi și clipuri cu voci sintetice, mi-a apărut o reclamă.
Fundal negru. O siluetă blurată în spatele unei femei care zâmbea forțat.
VEZI CINE TE BÂNTUIE.
Sub text era numele aplicației:
MORȚII APROAPE
Am râs nervos.
— Foarte subtil, bravo.
Am vrut să închid pagina, dar reclama nu dispărea. Nu avea X. Nu avea „skip”. Doar butonul roșu:
SCANEAZĂ CAMERA.
Nu știu de ce am apăsat.
Poate pentru că eram obosit. Poate pentru că voiam să-mi demonstrez că era o prostie. Poate pentru că, atunci când ești singur în miezul nopții și auzi lucruri în casă, orice explicație e mai bună decât liniștea.
Aplicația s-a instalat în câteva secunde.
Prea repede.
Nici măcar nu am văzut magazinul de aplicații. Nici permisiuni obișnuite. Doar o pictogramă neagră cu un ochi alb, crăpat pe mijloc.
Când am deschis-o, ecranul s-a făcut complet întunecat.
Apoi a apărut o propoziție:
NU ÎȚI ARĂTĂM FANTOME. ÎȚI ARĂTĂM CE A RĂMAS LÂNGĂ TINE.
Am simțit cum mi se strânge pielea pe ceafă.
— Ce poetic, mă…
Ecranul a clipit.
ACCEPTĂ ACCESUL LA CAMERA TA.
Am acceptat.
ACCEPTĂ ACCESUL LA MICROFON.
Am ezitat.
Din baie s-a auzit un sunet scurt.
Pic.
O picătură căzută în cadă.
Apoi încă una.
Pic.
Am acceptat.
Camera s-a deschis.
Imaginea era normală la început. Camera mea, lumina prea albă, hainele de pe scaun, biroul, ușa băii. În colțul de sus, aplicația afișa un procent:
SCANARE PREZENȚE: 4%
Sub el, o linie subțire pulsa în roșu.
Am îndreptat telefonul spre baie.
Procentul a urcat.
17%
Pe ecran, ușa băii părea mai întunecată decât era în realitate. Umbra din prag tremura, de parcă telefonul filma prin apă.
— Hai, arată-mi demonul, că n-am somn.
Vocea mi-a ieșit fals veselă.
31%
Un sunet a început în difuzorul telefonului. Nu era din cameră. Era din aplicație. Un bâzâit jos, aproape imperceptibil, ca un frigider îngropat într-un perete.
Am apropiat telefonul de ușa băii.
Bâzâitul s-a transformat într-un murmur.
Nu înțelegeam cuvintele, dar păreau multe voci vorbind una peste alta, foarte departe.
49%
Pe ecran a apărut un cerc alb, ca un indicator de față.
Nu era pe oglindă.
Nu era pe cadă.
Era lângă mine.
În stânga mea.
Am întors telefonul brusc.
Nimic.
Doar peretele alb, raftul cu cărți și geaca mea agățată.
Dar pe ecran, lângă geacă, cercul alb rămânea acolo, fixat pe un gol de aer.
PREZENȚĂ DETECTATĂ
Am simțit un miros puternic de parfum dulce, ieftin, ca florile artificiale din cimitir încălzite la soare.
Mi s-a făcut greață.
Pe ecran a apărut un contur.
La început era doar o pată gri. Apoi s-a lungit, s-a îngustat, s-a așezat în forma unui om care stătea lipit de perete.
Nu avea față. Doar capul puțin înclinat spre mine.
Sub contur, aplicația a scris:
BÂNTUITOR PRINCIPAL: NECUNOSCUT
Am făcut un pas înapoi și m-am lovit cu spatele de tocul ușii.
— Ce naiba…
Conturul de pe ecran a ridicat încet o mână.
În realitate nu vedeam nimic.
Dar telefonul vedea.
Mâna lui s-a apropiat de umărul meu.
În aceeași clipă, ceva rece mi-a atins pielea prin tricou.
Am scăpat telefonul.
A căzut cu ecranul în sus pe parchet.
Camera încă filma tavanul, dar aplicația continua scanarea.
63%
Am auzit un șuierat în baie.
Ca o respirație trasă printre dinți stricați.
Mi-am luat telefonul cu mâna tremurândă și am ieșit din garsonieră desculț, direct pe holul blocului.
Ușa s-a izbit în spatele meu.
Pocnetul a răsunat pe casa scării ca o palmă.
Pe hol mirosea a var vechi, praf și mâncare reîncălzită. Luminile cu senzor s-au aprins pe rând, una după alta, până la lift. Mi-am dat seama că eram în pantaloni scurți și tricou, ținând telefonul în față ca pe o armă.
De la apartamentul 21 s-a deschis ușa.
Vecina mea, doamna Sanda, a scos capul afară. Avea părul prins în bigudiuri și o lumânare mică aprinsă în mână.
— Iar ai auzit-o?
Am înlemnit.
— Pe cine?
Femeia s-a uitat peste umărul meu, spre ușa mea.
Flacăra lumânării i-a tremurat în mână.
— Lasă. Intră înapoi și nu răspunde dacă bate.
— Dacă bate cine?
Doamna Sanda a înghițit în sec.
— Tu ești băiat bun. Nu te băga în prostii. Șterge aplicația aia.
M-am uitat la telefon.
— De unde știți de aplicație?
Fața i s-a schimbat. Nu speriată. Mai rău. Vinovată.
— Când începe să te arate, deja te-a văzut și ea.
— Cine e „ea”?
În garsoniera mea, dincolo de ușa închisă, cineva a ciocănit de trei ori.
Din interior.
Boc.
Boc.
Boc.
Doamna Sanda și-a făcut cruce repede.
— Nu vorbi cu ea pe nume.
— Dar nu știu niciun nume!
Telefonul a vibrat.
Pe ecran, aplicația era deschisă singură. Camera filma holul. În spatele meu, acolo unde holul era gol, apărea același contur gri.
Mai aproape.
Sub el, textul se schimbase:
BÂNTUITOR PRINCIPAL: ELENA M.
— Elena? am șoptit.
Doamna Sanda a tresărit atât de tare încât era să scape lumânarea.
— Taci!
Prea târziu.
Din garsoniera mea s-a auzit râsul unei femei.
Nu tare.
Nu dramatic.
Un râs mic, gâfâit, de parcă cineva râdea cu gura plină de apă.
Am simțit mirosul acela de păr ars iar, amestecat acum cu ceva mai greu. Carne stricată. Canal. Flori vechi.
— Cine a fost Elena? am întrebat.
Doamna Sanda a deschis ușa mai mult și m-a tras în apartamentul ei.
Înăuntru era cald sufocant. Avea mileuri pe televizor, icoane pe perete și o oală cu ceva fiert lăsată pe aragaz. Mirosea a ceapă prăjită, busuioc și ceară.
A încuiat ușa cu două chei.
— Nu trebuia să închiriezi acolo, mi-a zis ea. Dar proprietarul nu spune nimic. Niciodată nu spune.
— Ce s-a întâmplat acolo?
S-a dus la fereastră și a tras perdeaua.
— Înaintea ta a stat o fată. Elena. Studentă. Frumoasă, liniștită. Nu vorbea cu nimeni. Într-o noapte s-au auzit certuri. Apoi țipete. Apoi apă curgând ore întregi.
Mi s-a uscat gura.
— A murit în baie?
Doamna Sanda nu m-a privit.
— Au găsit-o în cadă. Dar nu asta e problema.
— Cum adică nu asta e problema?
Telefonul a vibrat din nou.
SCANARE FINALIZATĂ: 100%
Sub mesaj a apărut o opțiune nouă:
ASCULTĂ ULTIMELE 30 DE SECUNDE
M-am uitat la doamna Sanda.
— Ce înseamnă asta?
— Nu apăsa.
— Poate îmi arată ce s-a întâmplat.
— Nu vrei să știi ce s-a întâmplat. Vrei să pleci.
Am apăsat.
Difuzorul telefonului a trosnit.
La început s-a auzit doar apă. Robinet deschis, tare, lovind cada. Apoi o respirație grăbită. O femeie plângând.
— Te rog… nu…
Apoi o voce de bărbat.
Joasă.
Aproape lipită de microfon.
— Uită-te la mine.
Mi s-a făcut pielea rece.
Vocea nu era dintr-o înregistrare veche.
Era vocea mea.
Telefonul mi-a alunecat din palmă pe covorul doamnei Sanda.
Ea a dus mâna la gură.
În difuzor, vocea mea a repetat:
— Uită-te la mine, Elena.
Apoi s-a auzit o lovitură. Un corp izbind faianța. Apa continuând să curgă.
Femeia a început să horcăie.
Am apăsat disperat pe ecran ca să opresc sunetul, dar aplicația nu răspundea.
— Nu sunt eu, am zis. Nu sunt eu. Nu am cunoscut-o. Nici măcar nu locuiam aici atunci!
Doamna Sanda s-a dat înapoi de lângă mine.
— Aplicația nu arată doar morții.
— Ce vrei să spui?
Pe ecran a apărut alt text:
BÂNTUITORUL NU ESTE ÎNTOTDEAUNA CEL MORT.
Mi s-a tăiat respirația.
Dincolo de ușa apartamentului doamnei Sanda, pe hol, cineva a început să zgârie lemnul.
Încet.
Scrijel.
Scrijel.
Scrijel.
— Nu deschide, a șoptit femeia.
— Nu aveam de gând.
Zgâriatul s-a oprit.
Apoi s-a auzit vocea mea de pe hol.
— Doamnă Sanda?
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Aceeași voce. Aceeași respirație. Aceeași intonație.
— Deschideți puțin. Mi-am uitat telefonul.
Doamna Sanda plângea fără sunet.
Eu stăteam la doi metri de ușă, cu telefonul în mână.
— Ce e afară? am întrebat.
— Nu știu, a spus ea. Dar de câteva zile poartă fețele celor care locuiesc acolo.
Vocea mea de pe hol a râs încet.
— Hai, nu fiți copii. E frig aici.
Clanța s-a mișcat.
O dată.
De două ori.
Apoi s-a oprit.
Sub ușă, pe prag, a început să intre apă.
Nu multă la început. O linie subțire, neagră în lumina galbenă a holului. Apoi tot mai multă, întinzându-se pe gresia femeii, ducând cu ea fire lungi de păr.
Doamna Sanda a țipat.
Am prins-o de braț și am tras-o spre bucătărie.
— Aveți altă ieșire?
— Suntem la etajul patru!
— Chemați poliția!
— Am chemat, băiete! Au venit și au zis că sunt nebună!
Telefonul meu a vibrat iar.
Aplicația deschisese camera frontală.
Pe ecran eram eu, palid, transpirat, cu ochii măriți. În spatele meu, bucătăria doamnei Sanda. În colțul din dreapta, lângă frigider, conturul Elenei stătea nemișcat.
Dar acum avea față.
Nu complet.
Doar o gură umflată, vânătă, și păr lipit de obraji, ca niște alge negre.
Sub ea scria:
NU EA TE BÂNTUIE. EA TE ȚINE MINTE.
Am auzit o șoaptă chiar lângă ureche:
— Tu ai venit înapoi.
M-am întors brusc.
Nu era nimeni.
— Nu te cunosc! am strigat. Nu știu cine ești!
În telefon, Elena a deschis gura.
Vocea ei a ieșit din difuzor, udă, ruptă:
— Încă nu.
Apoi toate luminile din apartament s-au stins.
Doamna Sanda a început să se roage în întuneric. Șoptea repede, încurcat, cuvintele se loveau unele de altele. Eu am aprins lanterna telefonului.
Fasciculul a prins abur în aer.
Era frig brusc.
Atât de frig încât respirația mea ieșea albă.
Din hol, vocea mea a început să cânte încet.
Nu o melodie. Mai degrabă un refren repetat, fără sens.
— Elena, Elena, apa e rece…
Doamna Sanda și-a acoperit urechile.
— Nu mai asculta!
Dar nu aveam cum să nu ascult. Vocea venea prin pereți, prin podea, prin țevi.
Din chiuveta bucătăriei s-a auzit un glugurit.
M-am uitat.
Din scurgere ieșea păr.
La început câteva fire. Apoi un smoc gros, ud, care se ridica încet, ca și cum cineva îl împingea de dedesubt. Mirosul de canal a umplut bucătăria.
— Fereastra, am zis.
Am deschis geamul. Aerul nopții a intrat tăios, cu miros de ploaie și asfalt ud. Jos, parcarea era goală. Un câine lătra undeva între blocuri.
— Trebuie să ieșim pe casa scării.
— Nu putem, e la ușă!
— Atunci trecem prin balcon la vecinul.
— Nu am balcon.
Apa ajunsese până la covor. Îmi atingea tălpile, rece ca din frigider.
Telefonul a afișat o hartă a apartamentului. Nu știu de unde o avea. Conturul camerelor era exact. Două puncte albastre: eu și doamna Sanda. Un punct roșu: pe hol, în fața ușii.
Apoi a apărut încă un punct roșu.
În baie.
Apoi încă unul.
În dormitor.
Apoi încă unul.
În spatele meu.
M-am întors cu lanterna.
Elena stătea în bucătărie.
Nu era transparentă. Nu era ca în filme. Era prea reală. Udă, desculță, cu o cămașă de noapte lipită de corp, cu pielea albăstruie și buzele crăpate. Apa curgea de pe ea pe gresie.
Mirosea a cadă veche, a sânge spălat și a șampon ieftin de urzică.
Doamna Sanda s-a prăbușit pe un scaun.
Eu nu am putut să mă mișc.
Elena m-a privit. Ochii ei erau umflați, roșii, dar nu goi. Erau furioși. Umiliți. Plini de o durere veche care nu se mai termina în lacrimi.
— Eu n-am făcut nimic, am spus.
Gura ei s-a mișcat greu.
— Încă nu.
— Nu înțeleg!
Din hol, cel cu vocea mea a bătut din nou.
Boc.
Boc.
Boc.
Elena a ridicat mâna spre mine. Degetele îi tremurau.
— Telefonul.
— Ce?
— Dă-mi telefonul.
I l-am întins fără să gândesc.
Degetele ei au trecut prin carcasă și, în același timp, telefonul s-a acoperit de condens. Ecranul a pâlpâit.
A apărut o filmare.
Eu eram în baia mea.
Dar nu eu de acum.
Păream mai bătrân. Cu cearcăne adânci, barba crescută, ochii tulburi. Purtam hanoracul negru pe care îl cumpărasem chiar săptămâna trecută.
În cadă era Elena, vie, plângând, încercând să se ridice.
Eu — cel din filmare — stăteam deasupra ei.
— Nu mă mai urmări, spunea el.
Elena plângea.
— Eu nu te urmăresc. Tu ai venit la mine.
— Minți.
— Te rog, pleacă.
Celălalt eu a prins-o de păr.
Am simțit durerea în propria scalp, de parcă cineva mă trăgea pe mine.
— Oprește! am urlat.
Filmarea nu s-a oprit.
Celălalt eu a împins-o sub apă.
Sunetul a fost groaznic.
Nu ca în filme. Nu spectaculos. Doar apă împroșcată, unghiile ei zgâriind cada, genunchii lovind pereții, un horcăit înecat care a devenit bule.
M-am aplecat și am vomitat pe gresie.
Când m-am ridicat, Elena era la un pas de mine.
— Asta nu s-a întâmplat încă, a șoptit ea.
Am clipit.
— Cum adică?
— Pentru tine.
Doamna Sanda respira sacadat.
— Nu… nu iar…
Elena s-a întors spre ea.
— Tu ai tăcut.
Femeia a început să plângă.
— Mi-a fost frică.
— Și mie.
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice țipăt.
Am înțeles atunci, într-un fel care mi-a întors stomacul pe dos, că nu descărcasem o aplicație care îmi arăta cine mă bântuie.
Descărcasem una care îmi arăta cine avea să fie bântuit de mine.
Din hol, vocea mea a devenit nervoasă.
— Deschide ușa.
Clanța s-a smucit violent.
— DESCHIDE UȘA!
Ușa apartamentului s-a crăpat în jurul yalei.
Doamna Sanda a țipat.
Elena s-a apropiat de mine și mi-a pus palma udă pe piept. Frigul ei mi-a intrat printre coaste.
— Fugi, a spus.
— Unde?
— Oriunde nu ajungi să fii el.
Ușa a cedat.
Nu complet. Doar suficient cât să se deschidă o palmă.
Prin crăpătură am văzut un ochi.
Ochiul meu.
Roșu, umflat, plin de vase sparte.
Apoi gura mea a zâmbit.
— Te-ai speriat de tine?
Am apucat primul lucru de pe masă, un cuțit mic de curățat cartofi. Patetic. Mâner albastru, lama scurtă.
Doamna Sanda m-a prins de tricou.
— Nu te apropia!
Dar ușa s-a izbit iar.
Lemnul s-a crăpat.
Celălalt eu împingea din hol.
Elena a deschis gura și din ea a ieșit apa. Nu un țipăt. Apă neagră, care s-a revărsat pe gresie, spre ușă, ca și cum cada întreagă se golise prin ea.
Apa a lovit pragul.
Celălalt eu a urlat.
Nu de durere.
De furie.
— NU EȘTI A TA! a răcnit el. M-AI CHEMAT!
Elena s-a uitat la mine.
— Nu eu.
Telefonul a căzut din mâna mea în apă.
Ecranul s-a aprins pentru ultima dată.
UTILIZATOR CONFIRMAT: ADRIAN M.
Sub numele meu, o propoziție:
BÂNTUITOR ÎN FORMARE
Am simțit ceva schimbându-se în mine.
Nu ca o posesie. Nu ca un demon intrând în corp.
Mai rău.
Ca o amintire pe care n-o trăisem încă.
Un hol întunecat. O fată plângând. Mâna mea strângându-i încheietura. Miros de șampon. Abur pe oglindă. Vocea mea spunând: „Taci.”
M-am lovit singur cu palma peste față.
— Nu.
Imaginea a dispărut o clipă.
Apoi a revenit mai clar.
Eu peste ea.
Ea sub apă.
M-am lovit din nou.
— Nu!
Celălalt eu a băgat mâna prin crăpătura ușii. Degetele lui zgâriau aerul, căutând yala, lungi, palide, cu unghiile rupte.
Elena a șoptit:
— Alege.
Am privit cuțitul.
Am privit mâna de la ușă.
Am privit-o pe doamna Sanda, care se ruga și plângea, prea bătrână să mai fugă de ceva ce locuia în blocul ăla de ani de zile.
Apoi mi-am privit propria mână.
Cea care, într-un viitor imposibil, urma să țină capul unei fete sub apă.
Am alergat spre ușă.
Doamna Sanda a urlat după mine.
M-am oprit chiar lângă crăpătură și, înainte ca degetele celuilalt să prindă yala, am înfipt cuțitul în mâna lui.
A urlat cu vocea mea.
Sângele care a țâșnit era negru.
Mâna s-a retras.
Am împins ușa cu umărul, am deschis-o brusc și am ieșit pe hol.
El stătea acolo.
Eu.
Dar greșit.
Mai înalt cu câțiva centimetri, cu pielea întinsă prea tare pe față, cu zâmbetul meu dus până aproape de urechi. Purta hanoracul meu. Avea părul meu. Avea cicatricea mică de sub bărbie, de când căzusem cu bicicleta la doisprezece ani.
Doar ochii nu erau ai mei.
Erau prea vechi.
— Nu poți să mă omori, a spus el. Eu sunt ce rămâne din tine când încetezi să te mai opui.
Am fugit.
Pe scări.
Desculț, prin lumina care pâlpâia. În spatele meu, pașii lui coborau fără grabă.
Pac.
Pac.
Pac.
Nu alerga.
Știa că obosesc.
La etajul trei, ușa liftului s-a deschis singură.
Înăuntru era întuneric.
Din cabină venea miros de cadă plină și păr ars.
Am coborât mai departe.
La etajul doi, am auzit printr-o ușă un copil plângând.
— Mami, cine e domnul ud?
Nu m-am oprit.
La etajul unu, luminile s-au stins.
Am coborât ultimele trepte pe pipăite, cu palma pe peretele rece. Sub degete simțeam zugrăveala scorojită, umedă, ca pielea unui fruct stricat.
Când am ajuns la parter, ușa de la intrare era încuiată.
Blocul meu nu se încuia niciodată noaptea.
Am tras.
Nimic.
Am lovit cu umărul.
Nimic.
În spatele meu, de pe scară, vocea lui a spus:
— Adrian.
M-am întors.
Stătea cu trei trepte mai sus.
Zâmbea.
În mâna lui era telefonul meu.
Nu știu când îl luase.
Pe ecran, aplicația filma direct spre mine.
— Vrei să vezi cine te bântuie?
A întors telefonul.
Camera m-a prins.
Pe ecran, în spatele meu, stătea Elena.
Nu mă mai privea cu ură.
Mă privea cu milă.
Asta m-a speriat cel mai tare.
Celălalt eu a coborât o treaptă.
— O să obosești. O să cedezi. O să faci exact ce trebuie. Așa se închid lucrurile.
— Nu.
— Ba da. Toată lumea ajunge să fie cineva de care se teme.
Am simțit în buzunar cheile. Le-am scos cu mâna tremurândă și am lovit geamul ușii de la intrare cu capătul metalic.
O dată.
De două ori.
Geamul s-a crăpat.
Celălalt eu a sărit spre mine.
Am lovit din nou.
Geamul s-a spart.
Mi-am tăiat brațul când am băgat mâna prin cioburi, dar am prins clanța de afară și am deschis.
Aerul nopții m-a izbit în față.
Am ieșit desculț pe alee, cu sângele curgându-mi pe mână, cu respirația ruptă, cu ploaia măruntă lipindu-mi tricoul de piele. În spate, blocul stătea întunecat, cu câteva ferestre aprinse ca niște ochi bolnavi.
La etajul patru, în garsoniera mea, lumina din baie s-a aprins.
Apoi s-a stins.
Apoi s-a aprins din nou.
Am alergat până în stația de autobuz și am rămas acolo până dimineață.
Nu m-a urmărit afară.
Sau poate nu avea nevoie.
Poliția a venit după ce doamna Sanda a sunat iar. Le-am spus că cineva intrase în apartament, că era un bărbat care semăna cu mine. Au notat ceva. Au privit tăieturile de pe brațul meu. Au privit picioarele mele murdare de sânge și apă.
Unul dintre ei m-a întrebat dacă am consumat ceva.
Am râs.
Nu mult.
Doar suficient cât să par nebun.
M-am mutat în aceeași zi. Am lăsat haine, laptop, cărți, tot. Proprietarul mi-a scris nervos că am distrus ușa de la intrare și că baia era inundată. Nu i-am răspuns.
Telefonul dispăruse.
Am cumpărat altul.
Trei săptămâni n-am dormit mai mult de două ore legate. Mă spălam doar cu ușa deschisă. Nu umpleam niciodată cada. Nu stăteam lângă oglinzi după miezul nopții.
Apoi, într-o seară, pe la 03:17, noul telefon a vibrat pe noptieră.
Nu aveam nicio aplicație deschisă.
Ecranul era negru.
În mijloc, un ochi alb crăpat.
Sub el, un mesaj:
ELENA M. NU TE MAI BÂNTUIE.
Am rămas nemișcat.
Apoi a apărut al doilea mesaj.
AI SCHIMBAT ORDINEA.
Și al treilea.
URMĂTOAREA PERSOANĂ CARE TE BÂNTUIE VREA SĂ ȘTIE DE CE AI FUGIT.
Camera s-a deschis singură.
Nu filma camera mea.
Filma o baie pe care n-o cunoșteam.
Faianță verde. O oglindă aburită. O cadă pe jumătate plină.
În cadă stătea un bărbat.
Nu mort.
Încă nu.
Mă privea prin ecran și plângea.
În spatele lui, foarte aproape, stăteam eu.
Mai bătrân.
Cu mâinile ude.
Iar din difuzor s-a auzit vocea mea, calmă, obosită:
— Uită-te la mine.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.