Ecranul s-a aprins singur: „Nu mai posta. Te-a văzut.”
Lumina telefonului mi-a tăiat camera în două.
O jumătate a rămas în întuneric, lipită de pereții umezi, de dulapul vechi și de perdeaua care se mișca încet, deși geamul era închis. Cealaltă jumătate a devenit albastră, rece, bolnavă, ca lumina dintr-un frigider uitat deschis într-o casă goală.
Am rămas cu degetele deasupra ecranului, fără să ating nimic.
În cameră mirosea a cafea arsă, a cabluri încălzite și a praf umed. Aveam laptopul deschis pe birou, microfonul pornit, ring light-ul stins și o cană cu zaț pe fund, lăsată acolo de dimineață. Afară ploua mărunt, o ploaie rece de noiembrie care bătea în pervaz cu un sunet de unghii subțiri.
Notificarea nu venea de la nicio aplicație cunoscută.
Nu avea iconiță. Nu avea nume. Doar textul.
Nu mai posta. Te-a văzut.
Am râs scurt, prost, mai mult ca să aud ceva omenesc în cameră.
— Ce naiba…
Am apăsat pe notificare.
Ecranul s-a făcut negru.
Pentru o secundă, am văzut reflexia mea în sticla telefonului. Ochii obosiți, barba nerasă, tricoul negru, camera în spatele meu. Și ceva lângă ușă.
Nu o siluetă întreagă. Nu un om. Doar impresia că întunericul de acolo avea umeri.
Am întors capul imediat.
Ușa era închisă.
Mânerul, rece și lucios, stătea nemișcat.
Am înghițit în sec. Gâtul mi se lipise de parcă băusem cenușă.
Telefonul a vibrat din nou.
De data asta a apărut o notificare de la TikTok.
Comentariu nou la ultimul tău video.
Clipul îl postasem cu douăzeci de minute înainte. Un video simplu, făcut pentru seria mea de povești horror moderne. Titlul era: „Ai grijă ce postezi noaptea.” Mă filmasem în cameră, cu lumina stinsă, povestind despre un cont anonim care urmărea oameni până când aceștia dispăreau din online.
O prostie bună de internet. Genul de poveste care prindea la ora două noaptea, când oamenii nu dorm, dar nici nu vor să fie singuri.
Am deschis comentariul.
Userul se numea @nu_te_uita_acum.
Comentariul era scurt:
E în cadrul tău.
Am simțit cum mi se strânge pielea pe ceafă.
Am apăsat pe video.
M-am văzut pe mine înregistrat cu zece minute înainte, stând la birou, vorbind cu voce joasă. Fundalul era camera mea: rafturile cu cărți, peretele cu izolația puțin umflată de umezeală, ușa albă, dulapul, perdeaua. La prima vedere nu era nimic.
Am dat luminozitatea mai sus.
Am apropiat telefonul de față.
În clip, în timp ce eu spuneam „uneori algoritmul nu îți arată ce vrei să vezi, ci ce te vede pe tine”, perdeaua din spatele meu se mișca.
Nu tare.
Doar o pulsație mică, ca și cum cineva ar fi respirat în spatele ei.
Am oprit video-ul.
M-am uitat la perdeaua reală.
Stătea lipită de geam.
Ploaia curgea pe partea cealaltă, în dâre lungi, tremurate de lumina unui stâlp din parcare. Din când în când, o mașină trecea prin bălți și sunetul cauciucurilor se auzea gros, ud, ca o cârpă stoarsă.
Mi-am spus că e curent. Bloc vechi. Tâmplărie proastă. Nimic mai mult.
Apoi a venit al doilea comentariu.
Tot de la @nu_te_uita_acum.
Nu la perdea. La ușă.
Mi s-au înmuiat genunchii înainte să apuc să respir.
Am dat video-ul înapoi. L-am pus pe pauză exact când fața mea era întoarsă spre cameră, iar ușa se vedea în spate.
La început n-am observat nimic.
Apoi am văzut.
În crăpătura foarte subțire de sub ușă era o umbră.
Nu o umbră statică. O linie întunecată care se lățea încet, ca și cum cineva stătea pe partea cealaltă, lipit de ușă, blocând lumina de pe hol.
Numai că pe hol nu era lumină.
Locuiam singur.
Am lăsat telefonul pe birou cu ecranul în sus, de parcă m-ar fi ars în palmă.
Mi-am ținut respirația.
Dincolo de ușă, ceva a scârțâit.
Nu tare.
Un scârțâit mic, de podea veche apăsată încet.
Problema era că holul meu avea gresie.
Am rămas nemișcat, cu mâinile în aer. Îmi auzeam inima în urechi. Bătea rar și greu, ca un pumn învelit într-o pătură udă.
— Cine e? am întrebat.
Vocea mi-a ieșit joasă, uscată.
Nimeni nu a răspuns.
Am ridicat telefonul și am deschis aplicația de cameră. Nu știu de ce. Poate pentru că lumea mea devenise mai suportabilă prin ecran. Poate pentru că, dacă vedeam ceva filmat, exista. Dacă nu vedeam, puteam să-mi spun că sunt doar obosit.
Am îndreptat camera spre ușă.
Pe ecran, ușa era mai întunecată decât în realitate.
Telefonul a încercat să focalizeze. Imaginea s-a umflat, s-a strâns, s-a clarificat.
Un pătrat galben de recunoaștere facială a apărut în mijlocul ușii.
Exact la înălțimea unui cap.
Am simțit un gust metalic în gură.
Pătratul a rămas acolo, tremurând ușor.
Nu era nicio față.
Doar ușa.
Apoi, din telefon, s-a auzit un sunet scurt de captură.
Făcuse poză singur.
Ecranul s-a întunecat.
A apărut galeria.
Fotografia era acolo.
Ușa. Camera. Biroul prins într-un colț. Și în reflexia mânerului, mică, strâmbă, imposibil de clară, se vedea o față.
Nu era în spatele ușii.
Era în spatele meu.
Am scăpat telefonul.
A lovit podeaua cu un pocnet sec și a alunecat sub birou. În același timp, am sărit de pe scaun și m-am întors cu spatele lipit de perete.
Camera era goală.
Dulapul închis.
Perdeaua nemișcată.
Patul neatins.
Mi se făcuse frig. Nu frigul normal, de cameră neaerisită, ci un frig care venea din interiorul oaselor. De parcă cineva îmi pusese mâinile ude pe coloană și trăgea încet.
M-am aplecat după telefon fără să-mi iau ochii de la cameră. L-am scos de sub birou. Ecranul era crăpat într-un colț. O linie subțire mergea peste sticlă ca o venă neagră.
Aveam o notificare nouă.
Ai primit un mesaj.
Fără aplicație.
Fără nume.
Doar mesajul.
Nu îl filma.
Am apăsat pe butonul lateral să sting ecranul.
Ecranul s-a aprins la loc.
Nu îl filma.
Am apăsat din nou.
La fel.
Nu îl filma.
Am ținut butonul apăsat ca să închid telefonul. A apărut meniul de oprire, dar înainte să ating ceva, ecranul a clipit.
Mesaj nou.
Nu îi place când îl vezi prin sticlă.
Atunci s-a auzit prima bătaie.
Nu în ușă.
În geam.
Un singur poc.
M-am întors încet.
Eram la etajul șase.
Dincolo de perdea era noapte, ploaie și parcarea blocului. Niciun balcon. Nicio scară. Niciun om.
Poc.
A doua bătaie a fost mai clară.
A venit din geam, de jos, ca și cum cineva lovise cu unghia în sticlă.
Perdeaua s-a umflat spre mine.
Nu mult.
Doar cât să pară că cineva stătea între ea și geam și respira.
Am simțit miros de pământ ud.
Nu de ploaie. Ploaia miroase a asfalt, a frunze strivite, a aer spălat. Ăsta era altceva. Pământ rece, întors cu lopata. Rădăcini rupte. Lemn vechi. Flori putrezite într-o vază uitată.
Telefonul mi-a vibrat în palmă.
Comentariu nou.
Nu voiam să mă uit.
M-am uitat.
@nu_te_uita_acum:
Acum știe că l-ai văzut.
Apoi încă unul.
Șterge clipul.
Am intrat tremurând pe video și am apăsat pe cele trei puncte. Degetul îmi aluneca pe ecran. Mâna îmi era umedă de transpirație.
Ștergere.
Confirmare.
Clipul a dispărut.
Pentru o clipă, camera s-a liniștit.
Ploaia. Frigiderul din bucătărie. Bâzâitul slab al laptopului. Respirația mea.
Apoi telefonul a primit o notificare.
Videoclipul tău a fost publicat.
Mi s-a oprit sângele.
Am deschis profilul.
Clipul era acolo din nou.
Dar thumbnail-ul nu mai era cu mine.
Era cu ușa camerei.
Ușa era deschisă.
În video-ul original, ușa fusese închisă.
Am apăsat.
Imaginea a pornit.
Pe ecran eram eu, la birou, vorbind. Dar nu mai era exact același clip. Sunetul era ușor întârziat, ca o casetă veche. Vocea mea părea mai groasă, mai obosită, ca și cum aș fi vorbit dintr-o cameră plină cu apă.
În spatele meu, ușa se deschidea încet.
Eu din video nu observam.
Am simțit stomacul întorcându-se.
Din întunericul holului intra ceva.
Nu se vedea corpul. Doar marginea lui. O absență în formă de om. Un contur care făcea imaginea să piardă detalii în jur, ca o pată de cerneală turnată pe hârtie udă.
În comentarii, oamenii scriau în timp real.
E fake?
Bro, ce efect e ăsta?
Nu mai respira așa aproape de microfon că e creepy.
Dar eu nu respiram aproape de microfon.
Sunetul din clip s-a schimbat.
Sub vocea mea se auzea altă respirație.
Lentă.
Umedă.
Prea aproape.
Apoi vocea mea din video s-a oprit, deși buzele mele continuau să se miște.
Și o altă voce a șoptit:
— Nu mai posta.
Am aruncat telefonul pe pat.
Nu tare, dar destul cât să sară pe pătură și să rămână cu ecranul în sus.
Clipul mergea încă.
Imaginea din video arăta camera mea.
Dar nu camera filmată atunci.
Camera de acum.
Eu stăteam lângă perete, exact cum stăteam în realitate, cu fața palidă și gura întredeschisă.
Telefonul transmitea live.
Fără să pornesc eu nimic.
Pe ecran, numărul de spectatori creștea.
Comentariile curgeau.
Ce tare e regia.
Mamă, ce atmosferă.
Uită-te în spate.
Uită-te în spate.
Uită-te în spate.
Nu m-am uitat.
Nici când am simțit aerul schimbându-se lângă ureche.
Nici când am auzit materialul perdelei frecându-se încet de podea.
Nici când lumina laptopului s-a stins, deși bateria era conectată.
Am mers spre pat cu pași mici. Picioarele parcă nu erau ale mele. Podeaua era rece prin șosete. Am întins mâna spre telefon.
Înainte să-l ating, ecranul a clipit.
Live-ul m-a arătat de sus.
Ca și cum camera era lipită de tavan.
În imagine, eu eram aplecat spre pat.
Și în spatele meu, la mai puțin de o palmă, stătea o siluetă înaltă.
Nu avea față.
Nu avea ochi.
Dar capul îi era înclinat spre telefon, ca și cum citea comentariile.
Am înghețat.
Nu în sensul că m-am speriat. Corpul chiar a refuzat să mai miște. Degetele au rămas întinse în aer. Spatele mi s-a blocat. Respirația mi-a devenit atât de subțire încât m-a durut pieptul.
Din telefon s-a auzit un comentariu citit automat de vocea aplicației:
— „Ce e în spatele lui?”
Silueta din live și-a ridicat încet capul.
În realitate, am simțit o umbră atingându-mi ceafa.
Nu ca o mână.
Ca o gură rece care nu știe să respire.
Ecranul a afișat o notificare peste live:
Te-a văzut.
Atunci am fugit.
Am smuls telefonul de pe pat și am ieșit din cameră fără să aprind lumina. M-am izbit cu umărul de tocul ușii, am simțit o durere ascuțită, dar n-am oprit. Holul mirosea a mucegai și a mâncare veche de la vecini. De undeva, de sus sau de jos, se auzea un televizor dat încet, o voce de prezentator amestecată cu ploaia.
Am ajuns la intrare și am tras de clanță.
Ușa nu s-a deschis.
Am descuiat o dată.
De două ori.
De trei ori.
Lanțul nu era pus. Cheia s-a rotit normal.
Ușa tot nu s-a deschis.
Am tras cu ambele mâini.
Lemnul a trosnit în toc, dar n-a cedat.
Telefonul vibra continuu în palma mea.
Live-ul încă mergea.
Numărul spectatorilor trecuse de 3.000.
Comentariile zburau pe ecran.
Nu e regizat, se vede pe fața lui.
Sună la poliție.
Deschide ușa!
Nu deschide ușa!
E în hol cu tine.
Am simțit mirosul acela din nou.
Pământ ud.
Flori moarte.
Și ceva dulceag, greu, ca respirația stricată a unei pivnițe închise.
Dinspre camera mea s-a auzit scaunul mișcându-se.
Încet.
Trâââș.
Pe podea.
Apoi un clic.
Mouse-ul.
Cineva stătea la biroul meu.
Am rămas cu fruntea lipită de ușa de la intrare. Vopseaua era rece și mirosea a fier vechi. Am început să bat în ea cu pumnul.
— Ajutor! am strigat. Ajutor!
Vocea mi s-a lovit de casa scării și s-a întors moale.
Nimeni n-a răspuns.
Am lovit iar.
— E cineva? Deschideți!
Din apartamentul vecin s-a auzit un zgomot de pași. Am prins speranță ca pe o gură de aer.
Vizorul de la ușa vecină s-a întunecat.
Cineva se uita.
— Vă rog! am spus. Nu pot să ies! Chemați poliția!
Liniște.
Apoi, prin ușa vecină, o voce de femeie a șoptit:
— Nu mai postați noaptea.
Am făcut un pas înapoi.
— Ce?
Vizorul s-a luminat din nou.
Pașii vecinei s-au îndepărtat.
Telefonul a vibrat.
Comentariu nou de la @nu_te_uita_acum:
Nu te poate lua dacă nu îl arăți.
Am înțeles atunci. Nu complet, nu logic, dar cu partea aceea veche a creierului care știe când focul arde și când un animal te pândește.
Nu era venit pentru mine pentru că eram eu.
Venise pentru că îl filmasem.
Pentru că îl scosesem din colțul lui și îl pusesem în fața oamenilor.
Pentru că mii de ochi se uitau acum la el prin ecran.
Din camera mea s-a auzit un sunet nou.
Tastatură.
Taste apăsate una câte una.
Clac.
Clac.
Clac.
Am intrat pe live cu mâinile tremurând.
Camera arăta biroul meu.
Scaunul era tras.
Laptopul se aprinsese.
Pe ecran se scria singur un mesaj.
Litere albe pe fundal negru.
Nu mă mai ascunde.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
Comentariile explodaseră.
NUUU
FUGI
E la laptop
Cine scrie?
ÎNCHIDE LIVE-UL
Am apăsat disperat pe ecran să opresc transmisiunea.
Butonul nu reacționa.
Am apăsat iar.
Nimic.
Am ținut degetul pe aplicație. Am încercat să închid telefonul. Nu se închidea.
Atunci am făcut singurul lucru care mi-a venit.
Am aruncat telefonul pe gresie.
S-a lovit cu ecranul în jos. Sunetul a fost scurt, aspru. L-am ridicat și l-am izbit din nou, mai tare. Sticla s-a spart în mai multe linii. Încă mergea. Lumina ieșea prin crăpături ca prin gheață ruptă.
L-am lovit cu călcâiul.
O dată.
De două ori.
A treia oară, ecranul s-a făcut negru.
În apartament s-a lăsat o liniște groasă.
Prea groasă.
Fără frigider.
Fără ploaie.
Fără televizorul vecinilor.
Fără respirația mea.
Apoi toate luminile din casă s-au aprins.
Holul a devenit alb, crud, orbitor. Bucătăria. Baia. Camera. Toate becurile pâlpâiau ușor, ca și cum tensiunea era instabilă.
Am văzut telefonul spart pe jos.
În sticla lui neagră se reflecta holul.
Și, în spatele meu, ușa camerei deschisă.
M-am întors.
Nu era nimeni.
Dar pe podea, din camera mea până în hol, se vedeau urme ude.
Urme lungi, negre, ca de tălpi murdare de pământ.
Veneau spre mine.
Se opreau la un metru.
Am făcut un pas în spate și am simțit ușa de la intrare în spatele meu.
De data asta s-a deschis singură.
Nu larg.
Doar cât să intre aerul rece de pe casa scării.
Am ieșit fără să mă uit înapoi.
Am coborât șase etaje pe scări, desculț în papuci, cu umărul amorțit și mâna zgâriată de la cioburile telefonului. Blocul mirosea a var vechi, a detergent ieftin și a umezeală. La etajul patru, un bec pâlpâia. La trei, o ușă s-a întredeschis și cineva s-a uitat prin crăpătură. La doi, am auzit clar un copil râzând, deși nu era niciun copil pe palier.
Când am ajuns afară, ploaia m-a lovit în față.
Rece. Reală. Vie.
Am traversat parcarea fără să știu unde merg. Picioarele îmi intrau în bălți. Hainele mi se lipeau de piele. Mă uitam la ferestrele blocului meu și încercam să-mi găsesc apartamentul.
Etajul șase.
A treia fereastră de la stânga.
Lumina era aprinsă.
La geam stătea cineva.
Înalt.
Nemişcat.
Fără față.
Am clipit și nu mai era.
În schimb, pe geamul aburit din interior, au apărut litere.
Scrise încet, una câte una, de o mână pe care nu o vedeam.
POSTEAZĂ-MĂ.
Am fugit până la benzinăria de la colț. Vânzătorul m-a privit ca pe un nebun când am intrat ud, desculț, tremurând, cu respirația ruptă.
— Telefon… am spus. Vă rog. Sunați la poliție.
El s-a uitat la mâinile mele. La haine. La față.
— Ce s-a întâmplat?
Am deschis gura.
Și atunci ecranul televizorului mic de deasupra casei s-a schimbat.
Era pus pe un canal de știri, fără sonor. Imaginea a pâlpâit, s-a distorsionat, apoi a apărut interfața unui live.
Live-ul meu.
Camera mea.
Goală.
Scaunul de la birou se mișca singur.
Comentariile curgeau în dreapta ecranului.
Numărul spectatorilor era peste 18.000.
Vânzătorul s-a întors încet spre televizor.
— Ăsta ești tu?
Pe ecran, ușa camerei mele s-a deschis mai mult.
Întunericul din hol a intrat în cameră ca un fum gros.
Apoi, foarte aproape de cameră, a apărut o mână.
Nu avea piele. Nu avea carne. Era doar o formă întunecată, cu degete lungi, ca niște crengi ude.
A atins obiectivul.
Imaginea s-a umplut de negru.
Din difuzoarele televizorului, care cu o secundă înainte fuseseră mute, s-a auzit vocea mea.
Dar nu eram eu.
Vocea mea, răgușită, șoptită, zâmbind fără gură.
— Nu mai posta. Te-a văzut.
Vânzătorul a făcut un pas înapoi.
Eu am rămas nemișcat, cu apa curgând de pe mine pe gresia benzinăriei.
Pe tejghea, lângă casa de marcat, telefonul vânzătorului s-a aprins singur.
Apoi al doilea, al unui bărbat care intra să plătească.
Apoi un telefon uitat lângă aparatul de cafea.
Trei ecrane albastre în noapte.
Trei notificări identice.
Transmisiune nouă disponibilă.
Pe fiecare thumbnail era camera mea.
Dar acum, în mijlocul ei, pe scaunul de la birou, stăteam eu.
Ud.
Palid.
Cu ochii deschiși.
Privind fix spre cameră.
M-am uitat la mâinile mele.
Eram încă acolo.
Respiram.
Tremuram.
Dar pe ecrane, celălalt eu a ridicat încet capul.
Și a zâmbit.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.