Aveam doisprezece ani când s-a întâmplat și, dacă mă întrebi acum ce mă sperie cel mai tare, nu o să-ți spun pădurea, nici cimitirele, nici drumurile pustii.

O să-ți spun un palier de bloc.

Pentru că pădurea, cimitirul sau noaptea îți spun dinainte că ceva poate fi în neregulă. Dar palierul blocului tău... palierul ar trebui să fie un loc mort de banal. Două uși. Un bec prost. Miros de mâncare, detergent și lift vechi. Nimic mai mult.

Noi stăteam în blocul C3, pe strada Mureșului, într-un cartier vechi din oraș. Eu la etajul zece. Cea mai bună prietenă a mea, Bianca, la doi. Cum eram mereu singure după școală, ne întâlneam pe palierul meu sau pe al ei și ne jucam acolo cu orice apucam. În ziua aia jucam Monopoly pe jos, pe un prosop pus direct pe gresia rece, între ușa noastră și ghena de gunoi.

Era toamnă târzie. Se însera repede. Din lift venea mereu un huruit metalic și pe casa scării se auzea ecoul pașilor mult mai tare decât ar fi trebuit. În rest, nimic deosebit. Mama mea era la muncă. Taică-miu era plecat din oraș. Eram singură acasă, dar nu mi se părea mare lucru. La vârsta aia, singurătatea nu te sperie până când nu vine cineva și o atinge.

Bianca era genul de fată care nu se speria aproape de nimic. Avea gura mare, râdea tare și, dacă se certa cineva cu ea, mai bine schimba scara decât să încerce s-o pună la punct. Eu eram invers. Eu eram aia care auzea un zgomot și deja își imagina trei variante proaste.

Pe palierul nostru mai stătea o bătrână la apartamentul 10B. Doamna Preda. Toți îi spuneau „baba Preda”, chiar și adulții, doar că ei o spuneau pe șoptite. Era foarte slabă, cu un gât lung și uscat, ochi albăstrui, tulburi, și un fel de a merge care mă făcea să mă gândesc mereu la o găină bolnavă. Avea zile în care stătea în ușă și saluta pe toată lumea cu o politețe exagerată, aproape dulce. Și avea alte zile în care trecea pe lângă tine fără să clipească, ca și cum n-ai fi existat.

Mai era ceva la ea.

Pe palier, în dreptul ușii ei, mirosea mereu altfel. Nu urât, neapărat. Dar stătut. Ca într-o cameră închisă prea mult timp, unde cineva a fiert cândva ceai și apoi a uitat să mai deschidă geamul ani de zile. Uneori, când treceam pe lângă ușa ei, aveam senzația că din apartament se aude un radio foarte vechi, dat încet, dar când mă opream, nu se mai auzea nimic.

În după-amiaza aia, pe la șase fără ceva, liftul a urcat până la zece și s-a oprit. Noi nici nu ne-am uitat din prima. Eram ocupați să ne certăm dacă Bianca poate sau nu să cumpere două străzi la prețul ăla. Apoi s-a deschis ușa liftului și eu am simțit, fără motiv clar, un fior pe ceafă.

M-am uitat.

Era baba Preda.

Ținea o sacoșă mică, maro, în mână. Avea pe ea un cardigan gri și basmaua ei maro închis legată strâmb sub bărbie. Nimic ieșit din comun. Numai că stătea complet nemișcată în uşa liftului, uitându-se direct la mine.

Nu la joc.

Nu la noi două.

La mine.

— Fetițo, a spus ea. Vino puțin jos cu mine.

Tonul ei era liniștit. Prea liniștit.

— De ce? am întrebat.

A făcut un pas afară din lift.

— Să-mi iei ceva.

Bianca a ridicat ochii peste cartonul jocului.

— Ce să-i ia?

Baba Preda nici măcar n-a privit spre ea.

— Ceva de jos, a repetat. Vino.

Mi s-a strâns stomacul.

— Nu pot, am zis. Sunt singură acasă și n-am cheia decât pe dinăuntru.

Asta era adevărat. Aveam yala trasă și cheia înfiptă pe interior, iar mama îmi spusese clar să nu umblu aiurea. Dar, chiar dacă aș fi avut cheie, tot n-aș fi vrut să mă duc. Era ceva în felul în care stătea acolo, în holul liftului, cu lumina rece căzându-i pe față, care îmi spunea că dacă fac un pas spre ea o să regret.

A rămas tăcută două secunde.

Apoi s-a repezit.

Nu am alt cuvânt.

N-a venit încet. N-a făcut scandal. N-a ridicat glasul. Pur și simplu s-a mișcat dintr-odată atât de repede, încât mintea mea nici acum nu poate lipi imaginea bătrânei uscate de felul în care mi-a apucat gâtul.

Degetele ei erau reci. Mult prea reci.

M-a prins cu ambele mâini și m-a împins în perete lângă ușa noastră. Nici n-am apucat să țip în prima secundă. Respirația mi s-a tăiat instant. Îi vedeam fața foarte aproape și, pentru o fracțiune de clipă, am avut senzația că nu e ea. Nu știu cum să explic. Pielea era tot a ei, ochii erau tot ai ei, dar privirea... privirea era a altcuiva. Mai tânără și mai plină de ură. Ca și cum cineva se uita la mine prin ea.

— Cobori, a șoptit. Cobori acum.

Bianca a reacționat înaintea mea. S-a ridicat și a împins-o cu toată forța. Nu a țipat „lăsa-o”, nu a făcut din astea. A înjurat-o direct și a împins-o în umăr atât de tare, încât bătrâna s-a dezechilibrat și s-a lovit de uşa liftului.

Atunci baba Preda și-a întors capul spre ea și a spus, cu o voce groasă, joasă, care nu semăna cu vocea ei de femeie bătrână:

— Nu te băga, copil nenorocit.

Când spun că vocea aia nu era a ei, nu exagerez. Parcă vorbea un bărbat obosit din pieptul unei femei.

Eu am împins imediat yala, am băgat cheia, am deschis uşa noastră și am tras-o pe Bianca după mine. Am trântit uşa și am încuiat de două ori. Apoi am fugit amândouă în camera mea și am încuiat și acolo.

Nu mi-aduc aminte exact primele secunde de după. Știu doar că mă durea gâtul și că mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia am format 112. Bianca vorbea mai clar decât mine. Le-a spus ce s-a întâmplat. Le-a spus că vecina de la 10B m-a atacat, că m-a strâns de gât, că trebuie să vină cineva.

Dincolo de uşa apartamentului nostru se făcuse liniște.

O liniște aproape mai rea decât orice zgomot.

La un moment dat, prin perete, am auzit liftul plecând. Sau poate doar mi s-a părut. În camera mea era semiîntuneric. Afară deja se lăsa seara. Pe geam se vedeau lumini de la blocurile din jur. Niciunul dintre lucrurile alea normale nu mă mai ajuta.

Poliția a venit după vreo jumătate de oră.

Când am ieșit cu ei pe palier, baba Preda stătea în ușa apartamentului ei, în halat, cu un pahar cu apă în mână și cu o expresie atât de obosită și de rătăcită, încât pentru o secundă m-am întrebat dacă nu cumva eu înnebunisem.

Aveau și paramedici cu ei, chemați probabil de un vecin care auzise ceva. Unul dintre polițiști a întrebat-o dacă ne cunoaște. Ea a clipit de câteva ori, s-a uitat ba la mine, ba la Bianca și a spus, foarte slab:

— Pe fete? Le știu din vedere.

— Ați avut vreun conflict cu ele?

— Doamne ferește. Sunt copii.

Nu-mi venea să cred. Bianca a început să ridice vocea, să spună exact ce se întâmplase. Eu abia puteam vorbi, dar am arătat spre gât. Aveam urme roșii, dar nu destul de puternice cât să impresioneze pe cineva. Paramedicii s-au uitat la mine, au zis că poate fi de la sperietură, de la presiune, de la orice.

Baba Preda a început să tremure ușor.

— Eu n-am ieșit din casă de o oră, a spus. M-am simțit rău. Mi-a fost rău și m-am întins. Dacă am ieșit, nu-mi amintesc.

Polițistul mai în vârstă s-a uitat la ea cum se uită cineva la o bătrână senilă, nu la un agresor. A întrebat-o ce medicație ia, dacă are probleme de memorie, dacă are pe cineva în familie. A aflat că are. O nepoată care vine rar. Tensiune mare. Probleme cu inima. Episoade de confuzie.

Și gata.

Asta a fost tot.

Nu ne-au zis în față că mințim, dar exact asta au crezut. Că două fete s-au speriat, că o bătrână bolnavă a ieșit pe palier și s-a creat panică. Tipul mai tânăr chiar ne-a spus, cu un zâmbet din ăla prost de om mare care crede că liniștește lucrurile:

— Mai bine intrați în casă și nu mai stați pe hol la ora asta.

După ce au plecat, m-am uitat la baba Preda.

Se uita la mine și zâmbea.

Foarte puțin.

Atât cât să nu observe nimeni altcineva.

Dar eu am văzut.

Și în zâmbetul ăla nu era nimic pierdut, nimic bătrân, nimic bolnav.

Era luciditate.

În următoarele zile, femeia s-a purtat de parcă nu se întâmplase nimic. Mă saluta pe palier. Îmi spunea „ce faci, mamă?”. Odată chiar m-a întrebat dacă mai vin cu prietena mea „aia curajoasă” pe la mine. Când a spus asta, mi s-au înmuiat genunchii.

N-am mai stat niciodată pe hol după ora cinci.

N-am mai urcat singură cu liftul dacă știam că ea e în bloc.

Și, pentru o vreme, m-am convins că poate chiar e bolnavă și nu știe ce face. Că poate a fost un episod. Că poate mintea ei se strică și trupul o ia înainte.

Până într-o noapte.

Se făcuse aproape miezul nopții. Mama dormea. Eu stăteam în pat, cu veioza aprinsă și cu televizorul pe minim, când am auzit ceva pe holul blocului.

Nu pași.

Ceva mai târșâit. Ca un scaun tras încet pe gresie.

Am oprit sunetul televizorului și am ascultat.

Zgomotul s-a apropiat de ușa noastră. S-a oprit. Apoi am auzit trei lovituri ușoare în lemn.

Toc. Toc. Toc.

Am încremenit.

După câteva secunde, foarte aproape de ușă, s-a auzit vocea babei Preda.

Doar că nu era vocea pe care o știam din timpul zilei.

Era aceeași voce groasă, obosită, de bărbat.

— Deschide.

Nu m-am mișcat.

— Știu că ești trează.

Am simțit cum mi se răcește tot corpul.

— Spune-i mamei tale să deschidă.

Nu știu cât am stat așa, fără să respir aproape. Știu doar că, la un moment dat, dincolo de ușă, vocea a râs foarte încet. Apoi pașii târșiți s-au depărtat spre lift.

A doua zi, când am văzut-o pe palier, baba Preda părea și mai slabă decât de obicei. M-a privit nedumerită și m-a întrebat de ce sunt atât de albă la față.

N-am răspuns.

Atunci mi-am dat seama că sunt două variante și ambele sunt rele.

Ori chiar nu-și amintea nimic.

Ori își amintea perfect și juca teatru.

Au mai trecut două luni până am aflat ceva care a făcut totul și mai rău.

Administratorul blocului, un om care vorbea prea mult când bea, i-a spus mamei mele la un parastas că în apartamentul 10B murise, cu mulți ani înainte, soțul babei Preda. Nu de boală. Nu de bătrânețe. Ci după o ceartă violentă pe palier. Căzuse pe scări. Sau îl împinsese cineva. Nimeni n-a știut exact. Au fost poliție, scandal, martori care s-au răzgândit, și până la urmă nimic clar. Oficial, accident.

Numai că omul ăla, spunea administratorul, avea un fel de a vorbi care-i făcea pe toți să tacă când îl auzeau. O voce joasă, grea, răgușită.

Exact genul de voce pe care o auzisem eu în seara aia.

După aceea n-am mai încercat să găsesc explicații.

Am început doar să evit.

Liftul, palierul, uşa ei, toate.

Și, după un an, mama a reușit să ne mutăm.

În seara în care plecam definitiv, eu am ieșit ultima din apartament. Mama era deja jos, cu muncitorii. M-am uitat încă o dată pe palierul ăla lung, gălbui, cu becul obosit și cu mirosul lui de bloc vechi.

Ușa de la 10B era închisă.

Când am trecut pe lângă ea, s-a auzit ceva înăuntru.

Trei lovituri, de partea cealaltă a lemnului.

Toc. Toc. Toc.

Am mers mai departe.

Apoi am auzit foarte clar, chiar înainte să ajung la lift, vocea. Nu lângă mine. Nu în spatele meu. Prin uşa ei.

— Bine că pleci.

Nu m-am întors.

Niciodată n-am mai urcat în blocul ăla.

Dar acum trei ani, la aproape cincisprezece ani după tot ce s-a întâmplat, am aflat că baba Preda murise.

Și, în noaptea în care am aflat, pe la unu și ceva, m-am trezit brusc din somn.

În apartamentul meu era liniște.

Soțul meu dormea. Fiul meu dormea. Totul era în regulă.

Apoi, din hol, s-au auzit trei lovituri ușoare în uşa de la intrare.

Toc. Toc. Toc.

M-am ridicat în capul oaselor și am rămas așa, cu sângele făcut apă rece.

N-am deschis.

Nu o să deschid niciodată.

Pentru că uneori oamenii mor și iau cu ei tot ce a fost rău.

Dar alteori...

alteori rămâne ceva în urmă.

Și în unele nopți, când blocul e prea liniștit și liftul pare că se oprește singur la etajul meu, încă aud vocea aia joasă, răgușită, șoptind prin lemn:

— Acum nu mai are cine să mă oprească.