Nu fugi

Aveam zece ani când s-a întâmplat, iar soră-mea, Ilinca, avea șase.

Și știu că lumea spune mereu că la vârsta aia exagerezi. Că întunericul pare mai mare, câinii par mai răi, iar o ușă trântită poate să pară sfârșitul lumii. Poate că așa e uneori.

Numai că eu îmi amintesc perfect după câtă ploaie mirosea aerul în seara aia.

Îmi amintesc cum s-a făcut cerul.

Îmi amintesc vocea.

Și îmi amintesc foarte clar că bunica, atunci când s-a întors în curte și a văzut ce văzusem noi, a ales să mintă.

Stăteam la bunici, într-un sat mic de lângă pădure, într-o gospodărie veche, cu două corpuri de casă. Casa mare, unde se dormea, și bucătăria de vară, ridicată peste drum de curte, lângă coteț și șopron, cum aveau multe case bătrânești. Între ele era o alee de pământ bătut, o poartă mică de lemn și un nuc bătrân care trosnea iarna de parcă ar fi avut oase.

În după-amiaza aia, eu și Ilinca stăteam pe prispă și ne jucam cu niște capace de borcane și cu păpușile ei, iar bunica era prin curte. Sau, cel puțin, așa credeam. Țin minte că lumina era ciudată încă de pe la patru. Nu se întunecase de tot, dar cerul se făcuse greu și verzui, de parcă se strângea o furtună pe care nu voia nimeni s-o numească.

Vântul venea în rafale scurte. Tăcea două minute, apoi lovea dintr-odată gardul, frunzele, acoperișul de tablă. Câinele, Azor, nu stătea locului. Se muta dintr-un colț în altul al curții, cu botul sus, mirosind ceva ce noi nu simțeam.

— Vine ploaia, i-am spus eu Ilincăi.

Ea s-a uitat la mine și a ridicat din umeri, apoi și-a așezat păpușa mai bine în poală.

— Știu.

Pe urmă s-a întâmplat ceva ce n-am mai văzut niciodată la țară.

N-a început direct cu ploaie.

A început cu un vârtej de praf și frunze uscate care s-a ridicat chiar din mijlocul curții, de parcă pământul oftase brusc și scosese tot aerul din el. Apoi cerul a trosnit undeva departe, și în mai puțin de un minut s-a pornit un viscol de apă. Nu știu alt cuvânt. Nu era doar ploaie. Era o perdea groasă, albă, împinsă de vânt din toate părțile. Nu se mai vedea gardul din fundul curții.

— În casă! am strigat.

Am luat-o pe Ilinca de mână și am fugit înăuntru.

Am intrat în camera din față, am închis uşa și am pornit televizorul doar ca să nu mai auzim cum lovea ploaia geamurile. Ilinca s-a urcat pe pat. Eu m-am așezat pe covor. Pentru câteva minute aproape că ne-am liniștit. Televizorul mergea prost, ca de obicei, cu purici pe unele posturi, dar măcar făcea zgomot.

Apoi totul s-a stins.

Nu treptat.

Nu ca atunci când se ia curentul și mai clipesc o dată becurile.

Pur și simplu, deodată.

Televizorul s-a făcut negru. Becul din tavan s-a stins. Și în aceeași secundă am rămas doar noi, ploaia și casa.

E ciudat cât de mare poate părea o casă cunoscută când rămâne fără lumină.

— Vreau lumânare, a spus Ilinca imediat.

Vocea ei tremura deja.

— Stai aici, i-am zis. Mă duc la bunica.

Am strigat-o de două ori din tindă.

N-a răspuns.

Am trecut prin camera din spate, pe lângă patul mare și dulapul de nuc, apoi în cămară, apoi iar în hol. Nimic. Nici în odaia ei nu era. Patul era nefăcut. Baticul ei, de obicei atârnat în cui, nu era acolo. Mi s-a părut ciudat, dar nu suficient cât să mă sperii. Încă nu.

Am căutat lumânări singură și am găsit două, într-un sertar din bufet. Numai că n-aveam chibrituri.

Știam unde ținea bunica o cutie nouă: în bucătăria de vară, de peste curte.

Acolo mi s-a strâns prima dată stomacul cu adevărat.

Nu voiam s-o las pe Ilinca singură. Dar nici nu puteam să stăm în beznă completă.

— Vin imediat, i-am spus. Să nu deschizi uşa și să nu ieși după mine.

Ea a coborât din pat.

— Vin și eu.

— Nu. Rămâi aici.

M-am dus spre ușă, am deschis-o și, exact când am pus piciorul în tindă, am auzit-o în spate.

— Nu mă lăsa singură.

M-am întors.

În întunericul camerei îi vedeam doar ochii. Atât. Două pete palide în beznă.

— Vin imediat, am repetat.

A dat să vină după mine, dar atunci uşa de la camera mare s-a trântit singură între noi.

Atât de tare, încât a zguduit tocul.

Ilinca a țipat.

Am încercat imediat s-o deschid, dar ceva o ținea dinăuntru. Sau se blocase. Sau... nu știu nici acum. Știu doar că am tras cu ambele mâini și n-a cedat niciun centimetru.

— Deschide! am strigat.

De partea cealaltă o auzeam plângând și lovind cu pumnii în lemn.

— Nu pot! Nu pot!

Ploaia urla pe acoperiș. Undeva în curte s-a izbit poarta. O dată. Încă o dată. Și exact atunci, de afară, s-a auzit un mârâit scurt și gros.

Azor.

Apoi zgomot de lanț întins.

Și după el, nimic.

Eu m-am speriat mai tare de liniștea aia decât de mârâit.

Am lăsat uşa și am fugit spre ieșire. M-am gândit doar că trebuie să iau chibriturile, să mă întorc repede și să aprind lumina. Atât. Că după aceea o să fie bine. Asta făceam mereu când eram copil: credeam că frica se oprește dacă aprinzi ceva.

Am ieșit în curte și ploaia m-a lovit în față ca o palmă. În câteva secunde eram udă până la piele. Am alergat spre poartă și atunci am văzut că era larg deschisă.

Azor nu mai era legat.

L-am simțit înainte să-l văd.

Un tropot greu prin apă, din stânga mea, apoi un lătrat spart, aproape răgușit.

M-am întors și câinele venea spre mine.

Numai că nu alerga cum aleargă un câine când se bucură sau când vrea să te sperie. Alerga haotic, cu capul jos și cu coada rigidă, de parcă ceva din spatele meu îl împingea. Avea ochii mari, albiți de spaimă. Și lătra nu la mine, ci prin mine. Spre ceva ce eu nu vedeam.

Am fugit.

Știu că suna ridicol. Știu că era câinele nostru, crescut în curtea aia. Dar în clipa aia n-am mai văzut în el nimic cunoscut. Doar o masă udă de blană și dinți, alergând spre mine prin ploaie.

Și atunci am auzit vocea.

Foarte aproape.

Foarte clar.

— Nu fugi.

M-am împiedicat aproape de treapta bucătăriei de vară.

M-am întors, crezând că bunica era în spatele meu.

Nu era nimeni.

Doar curtea albă de apă, gardul, poarta izbindu-se încet și Azor, care sărise pe lângă mine și se oprise brusc, cu blana zbârlită, privind fix spre locul în care fusesem cu o secundă înainte.

— Nu fugi, a spus vocea din nou.

Nu venea de sus. Nici din casă. Nici de pe drum.

Venea de foarte aproape de pământ.

Atunci am intrat în cămăruța de lângă bucătărie, un fel de magazie îngustă unde bunica ținea saci, lemne și borcane goale. Am trântit uşa și am pus spatele în ea. Azor s-a izbit imediat din afară. O dată. Încă o dată. Mârâia și scâncea în același timp.

Din magazie pornea o scară îngustă spre pod.

M-am urcat fără să mă mai gândesc.

Podul mirosea a lemn ud, praf, păianjeni și mere vechi. M-am târât până aproape de capăt, unde acoperișul cobora atât de jos încât trebuia să stai ghemuită. Sub mine, uşa magaziei tremura din loviturile câinelui. Iar printre ele auzeam, din când în când, vocea.

Nu tare.

Nu furioasă.

— Nu fugi.

În tot timpul ăsta, Ilinca rămăsese blocată în casă.

Mai târziu mi-a povestit ce se întâmplase cu ea în minutele alea și, sincer, cred că a trecut prin ceva mai rău decât mine.

După ce uşa se trântise între noi, a tras de clanță până i-au durut palmele. N-a reușit s-o deschidă. A strigat după mine. A strigat după bunica. N-a răspuns nimeni. Apoi a început să audă lovituri în uşa de la intrare.

La început rare.

Apoi mai puternice.

Cineva lovea uşa din afară.

Nu bătea.

Lovea.

Cu ceva greu sau cu tot corpul.

Patul ei era lângă geam. Geamul dădea spre curte. Și, după ce loviturile din ușă s-au oprit o secundă, același lucru a început și în geam.

Pac.

Pac.

Pac.

Nu zgârieturi. Nu ploaia.

Lovituri scurte, exacte, de parcă cineva ar fi bătut cu degetul sau cu un os în sticlă.

Ilinca s-a băgat sub plapumă și și-a tras-o peste cap. A rămas așa, cu ochii închiși, până i s-au umplut urechile de propriul ei plâns. Spunea că, într-o clipă, s-a făcut liniște deplină. Atât de deplină, încât a crezut că totul se terminase.

Și exact atunci a auzit pași în cameră.

Nu mulți.

Unul.

Apoi altul.

Foarte încet.

Și oprindu-se chiar lângă pat.

Eu, în pod, simțeam cum îmi amorțesc picioarele de frică și frig. Mâinile îmi alunecau pe lemnul umed. Sub mine Azor nu mai lovea uşa. Nu-l mai auzeam deloc. Și tocmai când tăcerea aia a devenit mai rea decât orice zgomot, s-a auzit poarta trântindu-se tare.

Apoi vocea bunicii.

Nu cuvintele. Numai tonul ei. Urcat. Nervos. Hotărât.

Am coborât din pod atât de repede, încât aproape am căzut. Am deschis uşa magaziei și am ieșit în ploaie.

Bunica era în mijlocul curții, cu basmaua udă lipită de cap și cu o sacoșă într-o mână. Azor se repezise la ea, o lovise cu pieptul și o aproape dărâmase, dar acum nu mai mârâia. Dimpotrivă. O mirosea, se freca de ea și dădea din coadă ca și cum nimic nu se întâmplase.

Am rămas în loc, udă leoarcă, tremurând.

M-a văzut și s-a repezit spre mine.

— Ce faci aici?!

N-am apucat să răspund.

Ușa casei s-a deschis și Ilinca a ieșit afară plângând, cu plapuma încă strânsă pe umeri. S-a agățat de bunica și a început să-i spună totul odată, printre sughițuri.

Despre uşa care nu se deschidea.

Despre bătăi.

Despre geam.

Despre pașii de lângă pat.

Bunica a ascultat-o fără s-o întrerupă. Apoi s-a uitat la mine.

Eu n-am spus nimic.

Nu știu de ce.

Poate pentru că vocea spusese „nu fugi” exact ca și cum știa că o aud. Poate pentru că mi-era teamă că, dacă spun tot, îl chem iar.

Bunica ne-a dus în casă, a aprins lumânările și ne-a pus pe amândouă la masă. A spus simplu că am fost speriate de furtună, că uşa s-a blocat de la umezeală, că Azor a scăpat fiindcă se rupsese lanțul și că, atunci când e beznă și tună tare, omul aude tot felul de prostii.

A spus-o calm.

Prea calm.

Apoi s-a dus în tindă și a rămas acolo câteva secunde, singură.

Mie mi s-a părut că vorbește cu cineva foarte încet.

Poate mi s-a părut.

Poate nu.

După ce ploaia s-a mai domolit, m-am dus până la geam. Curtea era udă toată, lucioasă, iar lumânarea din spatele meu se reflecta tremurat în sticlă. M-am uitat spre locul pe unde alergasem și atunci am văzut.

De pe pământ, din dreptul urmelor lăsate de câine, se ridica ceva alb.

Nu fum.

Nu abur.

Nu ceață.

O dâră subțire, lăptoasă, care se ridica încet de la nivelul noroiului până sus, aproape de streașină. Nu avea formă omenească. Nu semăna cu nimic exact. Dar era acolo. Și se mișca împotriva vântului.

Am înțepenit.

Bunica a apărut lângă mine atât de repede, încât m-a făcut să tresar. S-a uitat și ea.

O singură clipă.

Apoi a tras perdeaua.

— La culcare, a spus.

Nu a doua zi.

Nu săptămâna următoare.

Niciodată.

Nimic asemănător nu s-a mai întâmplat în casa aia cât am mai fost copil.

Dar există un motiv pentru care nu pot uita.

Ani mai târziu, după ce a murit bunica, am găsit într-un sertar din odaia ei o cutie mică de metal. Înăuntru erau trei lucruri: o fotografie veche cu curtea, un șnur roșu și o hârtie împăturită de multe ori.

Pe hârtie scria, cu scrisul ei:

Când vine pe furtună, să nu fugi. Dacă fugi, te ia drept a lui. Dacă te oprești, trece. Dacă ești copil, te strigă mai întâi frumos.

N-am arătat hârtia nimănui.

Nici Ilincăi.

Dar, de atunci, de fiecare dată când începe o furtună bruscă, cu vânt alb și ploaie deasă, simt în piept exact aceeași frică de atunci.

Și în unele nopți, când tună tare și se oprește curentul, înainte să se stingă tot, aud dinspre hol sau dinspre geam, foarte aproape, foarte răbdător, aceeași voce:

— Nu fugi.