La 6:45 dimineața, Mara s-a trezit cu senzația că nu dormise deloc.

Nu era doar oboseală.

Era ceva mai rău.

Genul ăla de greutate care îți rămâne în piept după un vis urât, când deschizi ochii și camera e aceeași, pereții sunt la locul lor, lumina intră normal pe geam, dar tu știi că ceva din vis a rămas lipit de tine.

A stat câteva secunde întinsă, uitându-se în tavan.

Încerca să-și pună ordine în gânduri.

Nu reușea.

Îi rămăseseră în cap doar bucăți.

O încăpere întunecată.

Un zgomot de animale rănite.

Nu le vedea, dar le auzea.

Și sânge.

Mult sânge.

Nu-l vedea clar, dar îl simțea. Cald. Gros. Prelingându-se pe brațe, pe gât, pe obraji.

A închis ochii o clipă.

Și imediat a auzit din nou vocea.

Subțire.

De copil.

Foarte aproape.

— Mara...

A deschis ochii brusc și s-a ridicat în capul oaselor.

În cameră nu era nimeni.

Numai ea, lumina slabă de dimineață și liniștea apartamentului.

A tras aer în piept și s-a dat jos din pat.

Pe hol era rece. În bucătărie o aștepta același mic dejun lăsat pe masă încă de la cinci dimineața. Două felii de pâine, un ceai deja răcit și un bilețel scurt de la tatăl ei. Plecase împreună cu noua lui soție pentru câteva zile. Luna de miere. Casa rămânea a ei, dar nu în felul bun. În felul în care o casă e doar mai mare și mai goală când n-ai cu cine să vorbești.

Mara a mâncat fără poftă, cu mintea tot la vis.

Fetița.

Asta nu putea să uite.

Avea o rochiță albă. Părul blond, pieptănat perfect. Stătea la câțiva pași de ea, cu o mână întinsă. Dar fața... fața nu i-o văzuse niciun moment. De parcă întunericul refuza să o lase.

Și vocea ei.

Aia o tulburase cel mai tare.

Nu pentru că era ciudată.

Pentru că era familiară.

Ca și cum fetița aia o cunoștea de ani întregi.

Când a ridicat privirea spre ceas, era deja 7:15.

A înjurat în șoaptă, s-a îmbrăcat în grabă, și-a luat ghiozdanul și a ieșit din casă. Telefonul i-a rămas pe birou, lângă pat. N-a observat.

În stație s-a întâlnit cu cea mai bună prietenă a ei, Daria.

Daria și-a dat seama din prima că ceva nu e în regulă.

— Ce ai?

— Nimic.

— Nu merge la mine asta. Ce ai?

Au urcat în autobuz, s-au așezat în spate, iar Mara i-a povestit.

La început, încet. Cu pauze. De parcă simplul fapt că spunea visul cu voce tare îl făcea mai real.

— Eram într-un loc întunecat... dar nu era genul ăla de întuneric normal. Înțelegi? Parcă avea greutate. Și se auzeau niște sunete... nu știu... ca și cum cineva chinuia animale. Sau oameni. Nu vedeam nimic clar. Doar că era sânge peste tot. Și eu fugeam. Pur și simplu fugeam.

Daria o asculta fără să mai zâmbească.

— Și după aia am auzit-o. O voce de copil. Mă striga. Pe nume. „Mara... Mara...” Și eu fugeam și mai tare. Și la un moment dat mi-a spus: „Nu fugi. Nu de mine.” Și atunci a apărut în fața mea.

— Fetița?

Mara a dat din cap.

— Blondă. Rochie albă. Foarte curată. Prea curată pentru locul ăla. Dar nu-i vedeam fața. Deloc. Parcă nu voia întunericul să mi-o lase. Și ea tot întindea mâna spre mine și îmi spunea...

S-a oprit.

I se uscase gura.

— Ce? a întrebat Daria mai încet.

Mara s-a uitat pe geam.

— Îmi spunea să o ajut.

Daria a tăcut.

— Și mai zicea ceva, a continuat Mara. „Nu mă lăsa aici.” Așa spunea. „Nu mă lăsa aici.” Și după aia... asta e partea care nu-mi place deloc... a spus: „Du-te la poliție și spune-le că mă omoară.” Exact așa. Nu „m-au omorât”. Nu „m-au omorât deja”. „Mă omoară.”

Daria a încercat să râdă.

I-a ieșit prost.

— E doar un vis ciudat.

— Știu.

— Probabil ai văzut ceva, ai auzit ceva, s-a amestecat totul în capul tău și...

— Și de ce știa cum mă cheamă?

Daria n-a mai spus nimic.

Ziua a trecut greu.

Mara a rămas cu aceeași senzație până la ultima oră. Că ceva o privește. Că zgomotul din vis nu dispăruse cu adevărat. Că, dacă se concentra prea mult, încă îl putea auzi undeva în fundal. Un sunet umed, spart, amestecat cu un plâns mic de copil.

Când a ajuns acasă, a văzut telefonul unde îl uitase.

Pe ecran avea mai multe apeluri ratate și câteva mesaje vocale. De la tatăl ei. De la Daria. Și încă unul, fără număr. Număr ascuns.

Mara a crezut exact ce ai crede și tu.

Că Daria vrea să-i facă o farsă.

S-a aruncat pe pat, și-a scos pantofii și a apăsat play.

În prima secundă n-a auzit nimic.

Apoi a venit zgomotul.

Același din vis.

Același.

Ca niște animale vii, sfâșiate încet undeva foarte aproape de microfon. Peste el, un plâns. Și, după câteva secunde, o voce de copil. Frântă. Tremurată. Răgușită de plâns.

— De ce... de ce i-ai spus?

Mara a simțit cum îi îngheață tot corpul.

Vocea a continuat.

— O să plătească...

Mesajul s-a oprit.

Atât.

Mara s-a ridicat atât de repede, încât a lovit cu genunchiul marginea patului. I-a sunat imediat Dariei. O dată. De două ori. De zece ori.

Nimic.

A fugit până la apartamentul ei. A deschis mama Dariei. Femeia era deja agitată.

— N-a ajuns acasă de la școală.

Mara a simțit cum îi fuge tot sângele din față.

— Nu... nu se poate. Am plecat împreună.

Fix atunci a sunat telefonul ei.

Daria.

Mara a răspuns atât de repede, încât aproape a scăpat aparatul.

N-a auzit „alo”.

N-a auzit respirație.

Doar zgomotul acela.

Macabru.

Apoi plânsul.

Și, peste el, vocea Dariei, foarte slabă, de parcă vorbea cu gura plină de sânge sau de pământ.

— De ce, Mara... de ce eu...?

Apelul s-a întrerupt.

Mama Dariei a început să tremure atât de tare, încât Mara a fost sigură că o să cadă. Au sunat la poliție. Au urmat ore de întrebări, telefoane, căutări, pași pe scări, vecini ieșiți pe la uși, polițiști care promiteau calm lucruri pe care nu le puteau controla.

N-au găsit nimic.

Nu în seara aia.

Nici a doua zi.

Nici a treia.

Au trecut șase zile.

În a șasea zi, mama Dariei a fost chemată la morgă.

Poliția i-a spus de la telefon că trebuie să se pregătească. Că nu va fi ușor. Că, deși sunt obligați să arate cadavrul, ar fi mai bine să nu insiste să privească mult.

Mara n-a fost lăsată să intre.

Dar a auzit.

A auzit primul țipăt al femeii, prin uşa întredeschisă.

Apoi al doilea, și mai rău.

Mai târziu a aflat de ce.

Trupul Dariei fusese găsit într-o hală abandonată de la marginea orașului. Fără mâini. Fără picioare. Tăiată curat. Ca și cum cineva lucrase cu grijă, nu cu furie. Iar pe trunchi, direct în carne, fusese scris cu un obiect ascuțit:

TU URMEZI

După ziua aia, Mara s-a schimbat.

N-a mai vorbit aproape deloc.

N-a mai dormit.

Ținea lumina aprinsă și ziua.

Nu mai suporta să fie atinsă.

Nu mai suporta să audă copii plângând. Nu mai suporta să audă apă curgând. Nu mai suporta liniștea.

În fiecare noapte visa din nou fetița.

Nu întotdeauna în același loc.

Uneori într-o cameră plină de cârlige.

Alteori într-un subsol cu pereți umezi.

Uneori pe o masă de metal.

Dar mereu cu aceeași rochie albă. Mereu cu aceeași mână întinsă. Mereu fără chip.

Și mereu spunând același lucru.

— Ajută-mă.

Apoi, după o vreme, cuvintele s-au schimbat.

— Acum e prea târziu.

Două luni după moartea Dariei, mama ei a primit un apel.

Era de la Mara.

Sau, mai bine spus, de la telefonul Marei.

Femeia a răspuns disperată.

N-a auzit decât zgomotul.

Același.

Și, undeva dedesubt, ceva greu tras pe podea.

A fugit imediat la casa fetei.

Poarta era încuiată. Ușa la fel. Vecinii spuneau că n-au mai văzut-o de zile bune. Că nici nu știau dacă e acasă. Că noaptea se mai auzeau uneori sunete ciudate, dar nimeni nu voia să se bage.

Au forțat ușa.

În sufragerie era sânge.

Mult.

Pe pereți. Pe covor. Pe canapea. Pe tavan, în stropi subțiri, aproape negri la margine.

Maria a ieșit imediat afară și a vărsat pe trepte.

Poliția a venit în câteva minute.

Când au intrat în dormitor, au găsit-o.

Mara era atârnată de tavan.

Fără ochi.

Fără urechi.

Fără maxilar.

Fără mâini și fără picioare.

Trupul îi fusese golit de aproape tot ce o făcuse recognoscibilă. Rămăsese doar suficient cât să știi cine fusese și să-ți dorești, pentru restul vieții, să n-o fi știut niciodată.

Pe peretele din spatele ei, scris mare, cu sânge îngroșat deja la margini, era mesajul:

CINE VREA SĂ TRĂIASCĂ ÎN PACE... AUDE, VEDE ȘI TACE

După noaptea aia, Maria n-a mai povestit aproape nimănui ce s-a întâmplat.

Nici nu mai era nevoie.

Orașul aflase oricum, pe jumătate, pe bucăți, în versiuni strâmbe. Dar nimeni nu știa tot. Nici poliția. Nici presa. Nici vecinii.

Și poate că asta a salvat pentru o vreme câțiva oameni.

Poate.

Numai că Maria nu s-a putut opri din gândit. Și, când te gândești prea mult la ceva de genul ăsta, începi să vorbești. Chiar și numai cu tine. Chiar și numai în șoaptă. Chiar și numai o singură dată.

A murit la puțin timp după.

Nu la fel.

Dar destul de rău încât nimeni din bloc să nu uite.

Au găsit-o în bucătărie, cu gâtul rupt într-un unghi care nu avea voie să existe și cu ochii larg deschiși, de parcă ultimul lucru pe care îl văzuse fusese exact lucrul pe care nu trebuia să-l vadă.

Lângă ea era un bilețel.

Împăturit o singură dată.

Pe el scria:

PROSTIA ESTE, UNEORI, PODOABA FRUMUSEȚII. DAR TĂCEREA E SINGURUL LUCRU CARE ȚINE CARNEA ÎNTREAGĂ.

Când cazul s-a închis, poliția a trecut totul în sertarul cu lucruri pe care nu le poate explica.

Dispariție.

Omor.

Autor necunoscut.

Legături imposibil de dovedit.

Dar în oraș, între cei care au auzit povestea până la capăt, a rămas altceva.

O regulă.

Una simplă.

Dacă visezi o fată în alb care îți cere ajutorul...

dacă o auzi plângând...

dacă te strigă pe nume...

și dacă, după ce te trezești, primești un apel de la un număr ascuns...

nu spune nimănui.

Nu prietenilor.

Nu poliției.

Nu familiei.

Nu repeta visul.

Nu descrie vocea.

Nu spune ce ți-a cerut.

Pentru că ea nu te roagă să o salvezi.

Te învață, de fapt, cum începe.

Și, dacă ai aflat deja prea multe până aici...

dacă ai citit tot...

și dacă la noapte visezi o încăpere întunecată, plină de zgomote umede și cu o fetiță blondă care stă la câțiva pași de tine, cu mâna întinsă...

să nu faci greșeala Marei.

Să nu-i răspunzi.

Mai ales dacă te întreabă, foarte încet, foarte speriată:

— Tu... o să taci, nu?