Marea știe să adune

Aveam doisprezece ani în vara aia, sora mea Nina avea opt, verișoara mea Mira avea cincisprezece, iar Sonia, cea mai mare dintre noi, urma să împlinească optsprezece la sfârșitul lui august.

Țin minte perfect locul.

O pensiune mică, cu trei niveluri, la marginea stațiunii Corbu de Sud, undeva unde asfaltul se termina prost și începea nisipul. Se chema Casa Farului Vechi, deși far nu mai era nimic prin zonă de ani buni. Avea pereți văruiți în alb, balcoane înguste, două camere libere și un miros constant de sare, umezeală și lemn încins de soare.

Părinții mei luaseră două camere pentru că era sfârșit de iulie și nu mai găsiseră nimic altceva. Ei dormeau într-una, noi patru în cealaltă. Camera noastră era mai mare, cu trei paturi și o saltea pusă pe jos, lângă uşa balconului. Sonia dormea mereu acolo, pentru că ei îi plăcea să lase uşa puțin deschisă noaptea și să audă marea.

În seara în care s-a întâmplat totul, afară era foarte cald, dar aerul avea ceva greu în el. Nu furtună. Nu vânt. Doar senzația aia că noaptea se va strica după ce se lasă de tot întunericul.

Eu stăteam pe pat cu laptopul în brațe. Nina ieșise pe balcon și număra bărcile mici care se vedeau departe, ca niște puncte galbene pe apă. Mira zăcea pe un pat și se uita la televizor, fără să urmărească nimic cu adevărat. Sonia scria mesaje pe telefon și, din când în când, zâmbea ciudat.

Nu fericit.

Doar absent.

Pe la unsprezece fără douăzeci, Sonia s-a ridicat brusc.

Asta a fost primul lucru care mi-a rămas în cap: cât de brusc s-a ridicat. Fără să spună nimic. Fără să ne anunțe unde merge. A lăsat telefonul pe cearșaf și a mers spre ușă ca o persoană care aude pe cineva strigând-o din altă cameră.

— Unde te duci? a întrebat Mira.

Sonia nu s-a întors.

A deschis uşa și a ieșit.

Am rămas toate trei uitându-ne una la alta.

— S-a certat cu cineva? am întrebat.

— Poate vorbește la telefon, a zis Mira, deși telefonul Soniei era încă pe pat.

Nina a intrat de pe balcon și s-a uitat spre uşa închisă.

— A plecat desculță.

M-am uitat și eu.

Avea dreptate.

Papucii ei erau sub salteaua de lângă balcon.

Au trecut cinci minute. Apoi zece. Apoi cincisprezece.

Mira a zis prima ce ne trecea tuturor prin cap.

— Ceva nu e în regulă.

N-am vrut s-o recunosc, dar și eu simțeam deja asta. Nu pentru că Sonia plecase. Ci pentru felul în care plecase. Fără grabă, fără țintă, fără să pară că alege ea drumul.

La douăzeci și ceva de minute după ce ieșise, m-am ridicat să o caut.

Mira m-a prins de încheietură.

— Nu pleca singură.

— Mă duc doar pe hol.

— Nu, a zis ea. Nu-mi place deloc.

Nina începuse să se foiească. Se vedea că e pe punctul de a plânge, dar încă se ținea tare.

Am ieșit toate trei pe coridor. Era întuneric pe jumătate, doar cu becurile mici de veghe aprinse. Se auzea ventilatorul de la recepție și televizorul slab de jos, de unde proprietarii și ai mei încă stăteau la un pahar de vin, convinși că vacanța e liniștită și normală.

Am coborât scările. Am ieșit în curte. Am mers până la poartă.

Nicăieri.

Nici pe alee. Nici la recepție. Nici în curtea mică din spate, unde erau șezlongurile.

Mi se făcuse pielea de găină, deși afară era cald.

Când m-am întors în cameră și am spus că nu o găsisem, Nina a început să plângă.

— Hai la mama.

Și aici e partea care mă apasă și acum.

Aici e punctul în care, dacă aș fi fost mai puțin proastă, poate că totul s-ar fi oprit altfel.

Am oprit-o.

— Nu, i-am zis. Poate ne face o farsă. Poate e undeva pe plajă și râde de noi.

Nu știu de ce am spus asta. Poate pentru că mi-era frică să nu cobor la adulți și să par o copilă panicată. Poate pentru că voiam o explicație simplă. Poate pentru că încă aveam impresia că lucrurile rele anunță înainte că sunt rele.

Am rămas în cameră.

La 23:15, telefonul Soniei, uitat pe pat, s-a aprins.

Toate trei am tresărit de parcă ar fi explodat ceva.

Pe ecran era un mesaj.

De la un număr ascuns.

ASTĂZI EA. MÂINE TU.

Nina a început să plângă mai tare.

Mira s-a albit la față. Eu am simțit cum mi se usucă gura instant.

Am luat telefonul și am deschis conversația. Nimic altceva. Numai mesajul ăla. Fără număr. Fără apelant. Fără istoric.

La mai puțin de un minut a venit altul.

3

Atât.

O singură cifră.

Nina s-a agățat de mine.

— Ce înseamnă?

N-am răspuns. Nu pentru că nu voiam. Pentru că mintea mea găsise deja varianta cea mai proastă și nu voiam s-o spun cu voce tare.

Mai aveam încă trei nopți la mare.

Al treilea mesaj a venit aproape imediat.

NU VEȚI SCĂPA DE MINE NICIODATĂ. NU ÎNCERCAȚI.

Atunci am coborât la părinți.

Doar că adulții, puși în fața groazei copiilor, fac uneori cel mai enervant lucru posibil: aleg explicația care îi liniștește pe ei, nu pe tine.

Tata a luat telefonul, a citit mesajele și a zis că probabil cineva din stațiune se ține de glume. Proprietarul pensiunii a întrebat dacă Sonia are vreun băiat. Maică-mea a urcat cu noi în cameră, a verificat balconul, baia, dulapul — ca și cum Sonia s-ar fi putut ascunde în dulap la șaptesprezece ani — apoi ne-a spus să ne liniștim, că o găsim imediat.

N-am găsit-o.

A trecut 23:30.

Atunci am găsit cartea.

Nu sub pat, cum se întâmplă în poveștile proaste. Sub salteaua Soniei. Ascunsă între placaj și husă, ca și cum cineva o pusese acolo exact pentru noaptea aia.

Era mică. Cu copertă bleumarin, scorojită pe margini, umflată de umezeală și sărată la colțuri. Nu semăna cu o carte de hotel sau cu o Biblie uitată de vreun turist. Era mai degrabă un caiet vechi, scris de mână, plin de pagini îngălbenite și litere diferite, de parcă mai mulți oameni adăugaseră ceva în el de-a lungul anilor.

Pe prima pagină scria doar atât:

Dacă una dintre fete pleacă spre apă înainte de miezul nopții, e prea târziu pentru prima, dar nu încă pentru celelalte.

Mi s-au înmuiat picioarele.

Mira a citit peste umărul meu.

— Ce naiba e asta?

Am dat pagina.

Pe următoarele era o poveste.

Despre pensiunea noastră. Numai că atunci nu se numea Casa Farului Vechi. Se numea Vila Dintre Vânturi. Și, cu patru ani înainte, acolo murise o femeie pe nume Isadora Melnic.

Frumoasă. Tânără. Venită la mare singură, cu valize multe și cu bani despre care nimeni nu știa de unde sunt.

Pe măsură ce citeam, simțeam din nou senzația aia de rău rece. Pentru că totul suna mai puțin a legendă și mai mult a ceva ce fusese scris în grabă de cineva care voia ca altcineva să afle înainte să fie prea târziu.

Ultimele pagini explicau restul.

Isadora nu murise singură.

Murise în apă.

Și nu oricum.

Fusese ținută sub valuri de patru fete. Cele patru fiice ale vechilor proprietari. Patru surori. Una de optsprezece. Una de cincisprezece. Una de doisprezece. Una de opt.

Am ridicat ochii spre Mira.

Ea se uita la mine de parcă citeam amândouă același coșmar.

— Astea sunt vârstele noastre.

Am dat pagina următoare.

Dacă se întoarce, se întoarce pentru patru. Întotdeauna pentru patru. Întotdeauna la aceleași vârste. Prima o ia în apă. Pe celelalte le numără.

Sub asta, în alt scris, era trecut:

Dacă alege una înainte de miezul nopții, mai rămân trei.

Nina a început să țipe.

A trebuit să-i acopăr gura cu palma ca să nu ne audă toată pensiunea și să pierdem timp prețios cu întrebări.

— Unde e? a șoptit Mira. Unde ne ducem?

Am întors cartea la ultima pagină.

Acolo, într-un scris tremurat, erau trei lucruri: un nume, patru alte nume, și o propoziție.

ISADORA MELNIC
CRINA / ELIZA / DORA / LIGIA
Dacă o vezi în apă, rostește-i numele de trei ori și spune-i numele celor care au înecat-o. Când își amintește cine au fost, pierde ce ține.

Nu știam dacă e o rugăciune, o prostie sau un delir scris de un om care băuse prea mult acum patru ani.

Dar era singurul lucru pe care îl aveam.

La 23:44 am fugit pe plajă.

Părinții noștri au încercat să ne oprească, dar când au văzut fața mea și cartea în mâna Mirei, probabil au înțeles că nu mai eram într-o zonă unde funcționează explicațiile de om mare. Au venit și ei după noi, dar mai lent. Noi am luat-o înainte.

Plaja era aproape goală.

Doar două umbre de turiști departe și niște umbrele strânse. Marea era neagră. Nu albastră, nu gri. Neagră, cu creste palide de spumă. Se auzea altfel decât ziua. Mai aproape. Mai hotărât.

Și acolo, aproape de marginea apei, stătea Sonia.

Desculță.

Cu rochia de casă fluturându-i ușor în vânt.

Avea mâinile lăsate pe lângă corp și se uita drept înainte, spre apă, de parcă cineva îi vorbea de acolo. Nu părea beată. Nu părea adormită. Părea... chemată.

— Sonia! am strigat.

N-a răspuns.

Mira a fugit spre ea. Eu după ea, trăgând-o pe Nina.

Când am ajuns aproape, Sonia a ridicat mâna fără să se întoarcă.

— Plecați.

Vocea ei era a ei. Dar spartă. Străină. Ca și cum vorbise de mult timp cu cineva și acum gâtul nu o mai ajuta.

— Pleacă de acolo! a strigat Mira.

Sonia a clătinat din cap foarte puțin.

— Nu pot.

Am apucat-o de braț.

Era înghețată.

Mira a încercat să o tragă înapoi. N-a mișcat-o nici un centimetru. Nu știu cum poate un corp de fată atât de slab să devină atât de greu când ceva dinăuntrul lui nu vrea să plece. Parcă trăgeam de o statuie băgată în nisip.

Am ridicat privirea spre mare.

Și atunci am văzut-o.

La început doar o pată albă, puțin mai în larg. Apoi forma ei.

O femeie.

Ieșea din apă foarte încet.

Nu fugea spre noi. Nu venea furioasă. Venea ca și cum știa sigur că are timp. Rochia albă i se lipea de corp. Părul lung, ud, îi cădea pe umeri ca niște funii negre. Și, deși era încă departe, am văzut ranjetul.

Nu un zâmbet.

Un ranjet.

Larg și liniștit, ca și cum tot ce se întâmpla acolo era ceva repetat de prea multe ori ca să o mai emoționeze.

Nina a început să urle.

Mira m-a apucat de încheietură.

— Spune! Spune!

Am deschis cartea cu mâini care nu mai erau ale mele. Vântul îmi întorcea paginile. Nisipul se lipea de degete. Am găsit ultima foaie și am început să citesc, dar gura nu mă asculta. Mi se uscase complet.

— Spune! a țipat Mira încă o dată.

Era 23:58.

Femeia ajunsese până la genunchi din apă. Sonia tremura toată, dar nu se întorcea.

Am strâns cartea cu ambele mâini și am spus primul nume.

— Isadora.

Nimic.

Am spus mai tare.

— Isadora Melnic.

Femeia s-a oprit.

Atât.

Doar s-a oprit.

Am simțit că încă mai avem o șansă.

— Isadora Melnic!

Vântul a lovit plaja atât de tare, încât Nina a căzut în genunchi. Mira o ținea și pe ea, și pe Sonia.

Femeia din apă și-a înclinat capul puțin într-o parte.

Parcă asculta.

Am întors pagina și am început să rostesc celelalte nume, unul după altul.

— Crina... Eliza... Dora... Ligia...

Nu știam cine au fost. Nu știam dacă au trăit. Nu știam dacă muriseră. Știam doar că, pe măsură ce le spuneam, femeia din apă începea să se schimbe.

Ranjetul i s-a șters.

Fața i s-a strâns.

Umerii i s-au dus puțin înainte, ca și cum ceva invizibil ar fi apăsat-o.

Am repetat.

Mai tare.

— Crina! Eliza! Dora! Ligia!

Sonia a scos un sunet scurt și a dus o mână la tâmplă. Apoi încă una. Ca și cum se trezea dintr-un vis prea gros.

— Ce... ce se întâmplă? a murmurat.

Mai aveam mai puțin de un minut până la miezul nopții.

Am strigat din nou numele.

Toate.

Și, în clipa în care am rostit-o iar pe Isadora, femeia din apă a deschis gura. M-am așteptat să țipe. N-a făcut-o. A scos doar un zgomot adânc, umed, ca valul care intră într-o cameră goală.

Apoi a început să se lase înapoi.

Nu ca o persoană care cade.

Ca ceva pe care marea îl trage înapoi și care nu mai vrea, dar știe că trebuie.

Sonia s-a prăbușit în genunchi în nisip.

Mira a apucat-o imediat.

Când m-am uitat din nou spre apă, femeia nu mai era.

Doar valurile.

Doar noaptea.

Doar miezul nopții, care a venit cu o bătaie surdă de clopot dinspre orașul de sus.

Părinții noștri au ajuns la noi exact atunci. Suflau greu, năuci, speriați, și n-au mai pus întrebări când au văzut în ce stare era Sonia. Ne-au luat înapoi la pensiune, ne-au încuiat în camere și n-a dormit nimeni până dimineață.

Sonia n-a putut spune nimic coerent ore întregi. Repeta doar că a auzit pe cineva chemând-o pe nume de pe holul pensiunii și că vocea era foarte frumoasă. Că i-a spus că cineva plânge pe plajă și că, dacă nu se duce imediat, va fi prea târziu.

Dimineața, părinții au vrut să plecăm.

Numai că, înainte să încărcăm bagajele, proprietarii pensiunii ne-au cerut să intrăm puțin în biroul lor.

Erau doi oameni trecuți de cincizeci de ani, cu fețe de oameni care au stat prea mult timp lângă un secret. Nu păreau mirați. Nici măcar nu păreau că n-au înțeles ce se întâmplase.

Când le-am arătat cartea, femeia a început să plângă înainte să-i spunem nimic.

Bărbatul a luat caietul în mâini de parcă ar fi ridicat un os.

— De unde l-ați găsit? a întrebat.

— Sub saltea, am spus eu.

A închis ochii o clipă.

— Trebuia aruncat.

Nu l-a aruncat nimeni.

În următoarea oră am aflat povestea pe jumătate. Sau, poate, cât au vrut ei să aflăm.

Cu patru ani înainte, pensiunea lor se chema altfel și o femeie pe nume Isadora stătuse acolo aproape toată vara. Venise singură, frumoasă, fermecătoare, foarte bună la a câștiga încrederea oamenilor. La început, toți o iubiseră. Apoi, pe rând, au început să se întâmple lucruri. O cameră luase foc fără motiv. Un turist dispăruse o noapte și fusese găsit pe dig, aproape înecat. Fiica cea mică a proprietarilor fusese găsită pe plajă, în genunchi, cu apa până la gât și cu ochii deschiși, fără să poată spune cine o chemase acolo.

Cele patru fiice ale proprietarilor avuseseră exact vârstele noastre.

Și într-o noapte, când Isadora le-a dus pe toate patru spre apă, ele s-au întors împotriva ei.

Atât ne-au spus.

Nu ne-au explicat cum. Nu ne-au spus dacă au omorât-o ca să se apere sau din panică sau pentru că ceva din femeia aia nu mai era omenesc.

Doar că marea a luat-o.

Și că, de atunci, o dată la patru ani, se întoarce.

Pentru patru fete.

La aceleași vârste.

Înainte să plecăm, femeia ne-a spus un ultim lucru:

— Dacă ați fi ajuns cu un minut mai târziu, n-ar mai fi fost a voastră.

N-am întrebat despre cine vorbește.

Știam.

În drum spre casă, Sonia a dormit aproape tot timpul. Nina nu s-a desprins de mama nici la benzinării. Mira nu s-a mai atins niciodată de carte. Iar eu... eu am ținut-o pe genunchi tot drumul și, deși îmi venea s-o arunc pe primul pod, n-am făcut-o.

Am făcut altceva.

Am deschis-o acasă, singură.

Pe ultima pagină, sub numele acelea pe care le rostisem noaptea pe plajă, apăruse un rând nou.

Un rând care nu fusese acolo înainte.

Scris cu cerneală diluată, ca și cum hârtia fusese udată cu apă de mare.

Una s-a întors. Trei au rămas.

N-am spus nimănui.

Au trecut cinci veri de atunci.

N-am mai mers niciodată la Casa Farului Vechi.

Nici Sonia. Nici Mira. Nici Nina.

Dar în fiecare an, în noaptea în care am văzut-o ieșind din apă, la 23:58 fix, telefonul meu vibrează o singură dată.

De fiecare dată de pe număr ascuns.

Și de fiecare dată mesajul e altul.

Anul trecut a fost:

Mai am răbdare.

Anul ăsta a fost:

Voi nu mai sunteți patru. Dar marea știe să adune.

N-am șters niciun mesaj.

Și nici n-am mai deschis vreodată cartea.

Pentru că uneori ai un singur noroc într-o viață.

Iar eu am senzația tot mai clară că, în noaptea aia, pe plajă, n-am oprit ceva.

Doar am amânat.

În vara următoare n-am mai rezistat.

Mi-am spus tot anul că n-o să mă mai întorc niciodată acolo. Că nu există plajă, pensiune sau adevăr care să merite să-i dai voie unui lucru ca ăla să te privească din nou. Numai că spaima are un fel ciudat de a crește atunci când o ții încuiată prea mult. Nu se stinge. Se organizează.

Sonia a fost cea care m-a sunat prima, la începutul lui iulie.

Nu mai vorbeam des. Niciuna dintre noi nu mai vorbea prea des cu celelalte despre noaptea aia. Dar vocea ei, când am răspuns, m-a făcut să mă așez pe marginea patului fără să-mi dau seama.

— L-am primit și eu, a spus.

— Ce?

Știam foarte bine ce.

— Mesajul.

Am închis ochii.

— Ce scria?

A tăcut o secundă.

— Nu doar text. Mi-a trimis și o poză.

Am simțit cum îmi fuge căldura din palme.

— Ce poză?

— Plaja. Noaptea. Și pe nisip... urme.

— Urme de pași?

— Nu. Urme de patru oameni care au fost târâți spre apă.

N-am răspuns nimic.

Nici nu era nevoie.

După câteva clipe, Sonia a vorbit din nou, mai încet.

— Trebuie să ne întoarcem.

— Nu.

— Nadia...

— Nu.

— Dacă nu mergem, vine ea unde suntem noi.

Aici n-a mai avut nevoie să spună altceva.

Fiindcă exact asta credeam și eu.

Mira a cedat greu. Nina, care acum nu mai era copil, ci avea aproape paisprezece ani, a cedat cel mai rău. A plâns. S-a închis în baie. A spus că mai bine moare decât să vadă iar apa aia noaptea. Dar când, în aceeași seară, a primit și ea un mesaj de pe număr ascuns, doar un singur rând — Pe tine te-am lăsat mică. Acum te văd mai bine. — n-a mai trebuit s-o convingă nimeni.

Ne-am întors toate patru la sfârșitul lui iulie.

Casa Farului Vechi nu se mai chema așa. Se închisese. Porțile erau legate cu lanț. Balcoanele aveau vopseaua scorojită. Plasa de țânțari de la camera noastră flutura ruptă. Și, cu toate astea, în curte mirosea a aceeași sare caldă, a lemn umed și a ceva pe care nu l-am recunoscut din prima.

Abia după câteva secunde mi-am dat seama.

Miros de alge putrezite.

Ca și cum marea se târâse până acolo în lipsa noastră și se ascunsese prin camere.

Proprietarii nu mai stăteau la pensiune. Se mutaseră în oraș. Ne-au așteptat într-o casă mică de la capătul străzii, amândoi mai bătrâni decât îi țineam minte, mai stinși. Femeia s-a ridicat în picioare când ne-a văzut. Nu cu bucurie. Cu groază.

— Ați venit toate.

Nimeni n-a spus „bine v-am găsit”.

Bărbatul ne-a făcut semn să intrăm și a încuiat uşa după noi. Pe masă era aceeași carte. Numai că acum nu mai era umflată de umezeală. Era uscată, rigidă, de parcă cineva o ținuse prea aproape de foc.

— De ce ne-ați chemat? a întrebat Sonia direct.

Femeia a răspuns fără să clipească.

— Pentru că anul ăsta nu mai e vorba doar de una dintre voi.

A deschis cartea la jumătate și a împins-o spre noi. Între pagini erau mai multe foi introduse ulterior, scrise cu altă cerneală. Una dintre ele avea sus o dată. Cu patru ani înainte de noaptea noastră.

Sub dată scria:

Când una este luată și se întoarce, marea nu închide cercul. Îl mută. Data viitoare nu mai cheamă una. Le cheamă pe toate.

Am ridicat privirea spre femeie.

— Ce înseamnă „se întoarce”?

De data asta n-a răspuns ea. A răspuns bărbatul.

— În noaptea aia ați luat-o înapoi pe Sonia... dar nu întreagă.

Nimeni n-a respirat o secundă.

Sonia s-a ridicat atât de brusc, încât scaunul i-a lovit podeaua.

— Ce ai spus?

El nu și-a mutat privirea.

— A ieșit din apă cu voi. Dar ceva din ea a rămas acolo și ceva de acolo a venit cu ea.

Mi-am întors capul spre Sonia fără să vreau.

Ea arăta normal.

Mai obosită, mai slabă poate, dar normală.

Numai că, în clipa aia, mi-am amintit. De toate lucrurile mici pe care le observasem în anii ăia și le alungasem singură: felul în care evita marea, dar stătea uneori nemișcată în fața chiuvetei pline cu apă, cu mâinile scufundate până la încheieturi. Faptul că, din când în când, dispărea câteva secunde cu privirea goală și revenea fără să știe că lipsise. Gustul ciudat pe care spunea că-l simte uneori dimineața, „ca și cum aș fi înghițit sare în somn”.

Sonia s-a uitat la mine și a văzut exact ce mi-a trecut prin minte.

— Nu, a spus imediat. Nu. Nu mă privi așa.

Nina a început să tremure.

— Eu nu mai vreau să stăm aici.

— Nici n-o să stați, a zis femeia. La miezul nopții mergeți pe plajă. Unde a început totul.

— Și facem ce? a întrebat Mira, aproape șoptit.

Femeia s-a aplecat spre carte.

— De data asta nu-i mai spuneți numele ei. Îl știe deja. Îi spuneți numele celei care s-a întors.

Mi s-a făcut frig până în maxilar.

Sonia a făcut un pas înapoi.

— Nu.

— Dacă nu, răspunse bărbatul, una dintre voi va intra în apă înainte de ora douăsprezece și nu se va mai întoarce deloc.

Sonia și-a dus mâna la gură. Pentru prima dată de când o știam, am văzut în ochii ei nu frică, ci recunoaștere. Ca și cum o parte din ea așteptase de mult propoziția aia.

Am plecat de acolo înainte de apus. Niciuna nu voia să vorbească. Ne-am plimbat prin stațiune fără țintă, patru umbre care încercau să întârzie noaptea. Pe faleză lumea râdea, mânca porumb fiert, făcea poze, cumpăra jucării luminoase pentru copii. Mi se părea obscen cât de normal poate să arate lumea lângă lucruri care ar trebui s-o rupă în două.

Pe la unsprezece și jumătate am coborât pe plajă.

Marea era aproape neagră. Nu bătea vântul, dar apa avea o mișcare grea, de parcă respira. Nisipul era rece. Luminile stațiunii rămâneau în spate, prea departe ca să ajute cu ceva.

Am mers până la locul unde o găsiserăm pe Sonia în prima noapte. Sau unde credeam noi că fusese. Noaptea schimbă distanțele de la mare. Te face să crezi că locul e același doar pentru că valurile sună la fel.

Nina plângea în tăcere. Mira o ținea de mână. Eu aveam cartea. Sonia mergea în fața noastră, prea dreaptă, prea tăcută.

La 23:52 s-a oprit.

Nu s-a întors spre noi.

Doar a spus:

— Ați fi putut să nu veniți.

Vocea ei era a ei. Dar dedesubt era altceva. Un fel de ecou umed, aproape muzical.

— Sonia, am spus. Întoarce-te.

A râs foarte puțin.

— Eu sunt întoarsă de ani întregi.

Nina a făcut un sunet stins, ca și cum i s-ar fi frânt ceva în piept.

Sonia s-a întors atunci.

Și ceea ce am văzut pe chipul ei n-am putut uita nici dacă aș fi vrut. Nu se schimbase complet. Nu devenise monstru. Tocmai asta o făcea îngrozitoare. Era încă ea, dar expresia îi aluneca uneori, ca apa pe sticlă, și sub ea se vedea pentru o clipă altceva. O răbdare rece. Un dispreț vechi. O frumusețe stricată de multă vreme sub apă.

— M-ați tras prea devreme, a spus. Și m-a durut.

— Tu nu ești ea, a șoptit Mira.

— Ba sunt, a răspuns Sonia. Și nu sunt.

La 23:56 apa a început să lumineze slab la margine.

Nu ca bioluminiscența frumoasă din pozele de vacanță. Mai degrabă ca niște vene sub piele, albăstrui, reci, mișcându-se odată cu valurile.

Și, din apă, s-a ridicat cealaltă.

Isadora.

Nu întreagă.

Nu omenește.

Mai întâi părul, lipit de umeri, apoi chipul alb, apoi rochia udă. Mergea spre noi fără să ridice picioarele cum trebuie, de parcă nisipul n-ar fi fost pentru ea decât o altă formă de apă.

Sonia a zâmbit când a văzut-o.

Am simțit atunci ceva ce nu mai simțisem în prima noapte: nu voiau doar s-o ia pe una dintre noi. Voiau să se întâlnească.

Ca două jumătăți care se găsiseră prea târziu.

— Spune-i, a șoptit Mira, uitându-se la mine.

Mi-au trebuit câteva secunde să înțeleg.

Numele Soniei.

Trebuia să-l rostim.

Nu pentru noi.

Împotriva ei.

Mi s-a făcut greață.

— Nu pot.

— Poți, a spus Nina, și nu știu de unde a găsit vocea aia. Dacă nu, ne ia pe toate.

Apa ajunsese deja până la gleznele Soniei. Deși valurile nu băteau așa sus, în jurul ei marea se ridica separat, ca și cum o recunoștea.

Am strâns cartea cu degetele amorțite.

— Sonia.

Ea a ridicat capul.

— Nu.

— Sonia.

Zâmbetul i s-a rupt puțin într-o parte.

Isadora s-a oprit la câțiva pași în apă, suficient de aproape cât să-i vedem ochii. Nu erau goi. Erau plini de ceva mult mai rău: recunoștință rece.

— Sonia.

A treia oară a spus-o Nina, cu voce subțire, plângând.

Și ceva s-a întâmplat.

Sonia s-a îndoit din mijloc, de parcă o lovise cineva în stomac. A scos un sunet scurt. Nu un țipăt. Un fel de tuse plină de apă. A căzut în genunchi în nisip, iar din gura ei a început să curgă apă sărată. Mult prea multă pentru un corp viu.

Mira a alergat spre ea. Am prins-o la timp de braț.

— Nu!

În secunda următoare, Isadora a deschis gura și a început să țipe.

Acel țipăt nu semăna cu nimic omenesc. Nu era doar puternic. Era ca și cum toată marea din fața noastră ar fi intrat într-un singur gât. Valurile s-au ridicat brusc. Nisipul a fugit de sub picioarele noastre. Nina a căzut. Eu am scăpat cartea. Sonia s-a prăbușit într-o parte, iar pentru o fracțiune de secundă cele două femei — una din apă, una de pe nisip — au avut aceeași față.

Fix aceeași.

Apoi Sonia a ridicat ochii spre mine și am știut că e ea.

Era iar ea.

Nu pentru că părea speriată.

Ci pentru că, pentru prima dată după ani, privirea îi era a unei fete care nu înțelege nimic și se teme.

— Nadia...

Atât a apucat să spună.

Am smuls cartea din nisip, am deschis-o la întâmplare și, fără să știu de ce, am rupt ultima pagină. Foaia pe care erau numele. Când am rupt-o, vântul s-a pornit dintr-odată. Un vânt atât de tare, încât m-a orbit cu nisip. Foaia mi-a scăpat și a zburat direct spre apă.

Isadora s-a repezit după ea.

Nu alergând.

S-a desprins. Ca o bucată de ceață densă, albă, împinsă de val.

A ajuns foaia din aer chiar când aceasta atingea spuma.

Și în clipa în care a atins-o, hârtia a luat foc.

Nu galben.

Alb.

Un foc alb, orbitor, care a ars în tăcere.

Isadora a scos un sunet atât de jos, atât de adânc, încât l-am simțit în picioare, nu în urechi. Marea s-a retras brusc cu ea, trăgând spuma, lumina și tot zgomotul după.

În două secunde nu mai era nimic.

Doar plaja.

Doar noaptea.

Doar Sonia pe nisip, tremurând și vomitând apă până nu mai avea ce scoate.

Am dus-o înapoi la pensiune aproape pe brațe. Părinții noștri au crezut că i s-a făcut rău, că a intrat în apă pe ascuns, că a înghițit multă mare. Le-am lăsat explicația asta. Nu mai aveam nimic de câștigat din adevăr.

A doua zi am plecat.

Proprietarii nu ne-au mai oprit. Femeia ne-a privit doar de la poartă, cu ochii roșii și mâinile strânse în față.

— Acum e ori liberă, ori furioasă, a spus.

N-am întrebat ce înseamnă.

Au trecut trei veri de atunci.

Sonia s-a schimbat din nou. În bine, aș vrea să spun. Și, în mare parte, așa e. Nu mai are golurile alea de memorie. Nu mai stă cu mâinile în apă minute întregi. Nu mai visează valuri negre. Sau cel puțin nu ne spune.

Numai că în fiecare an, exact în noaptea în care am mers a doua oară pe plajă, una dintre noi primește un mesaj.

Anul trecut l-am primit eu.

Te-am pierdut de două ori. A treia oară aleg eu.

Anul acesta l-a primit Nina.

Nu text.

O fotografie.

Făcută noaptea, de aproape, la nivelul nisipului.

În ea se văd patru perechi de urme care merg spre apă.

Și doar trei care se întorc.

De atunci, Nina nu mai intră niciodată în mare după apus.

Și niciuna dintre noi nu mai spune cu voce tare că totul s-a terminat.

Fiindcă unele lucruri, când le scoți din locul lor, nu mor.

Se mută.

Și, uneori, în nopțile foarte liniștite, când îmi țiuie telefonul exact la 23:58, înainte să am curajul să mă uit la ecran, aud valurile.

Deși locuiesc la sute de kilometri de mare.

Nina n-a vrut să ne arate fotografia în prima zi.

A ținut telefonul blocat, cu ecranul în jos, de parcă imaginea aia ar fi putut ieși din el dacă stătea prea mult deschis. A plâns. A spus că nu mai merge nicăieri. Că dacă noi am avut chef să ne jucăm de două ori cu moartea, ea nu mai are nimic de demonstrat nimănui.

Avea dreptate.

Și tocmai de-aia m-am speriat când, în noaptea următoare, m-a sunat la 00:11 și mi-a șoptit direct în ureche, fără „alo”, fără nimic:

— E în baie.

Am ieșit din pat atât de repede, încât mi-am lovit genunchiul de marginea mesei.

— Cine?

De partea cealaltă se auzea apă.

Nu robinet. Nu duș. Un sunet mai gros, mai greu, ca și cum cineva ar fi trecut cu palmele printr-un lighean mare, plin până sus.

— Nina?

A început să plângă.

— În oglindă nu sunt singură.

Am rămas cu telefonul lipit de ureche și cu gura uscată, în timp ce ea respira sacadat. Apoi a spus ceva care m-a făcut să mă așez iar, deși corpul meu voia să fugă undeva fără sens.

— Nu e Isadora.

Câteva secunde n-am înțeles.

— Cum adică?

— Nu e ea. E alta. Una dintre fete.

În fundal s-a auzit un pocnet de sticlă. Apoi un țipăt. Nu al Ninei. Al maică-sii, de pe hol, când a auzit-o urlând și a intrat peste ea. Telefonul s-a lovit de ceva. Apelul s-a întrerupt.

Până dimineață eram deja la ea acasă.

Baia mirosea a sare.

Atât de tare, încât ți se lipea pe limbă. Oglinda de deasupra chiuvetei era spartă în colțul din dreapta, iar pe gresie erau cioburi și apă. Nu multă, nu ca după o țeavă spartă. Doar cât să lase urme de pași umezi până în prag.

Mama ei încerca să spună că Nina a avut un atac de panică, că e obosită, că tot ce s-a întâmplat la mare a lăsat urme. Nina stătea pe pat, învelită până sub bărbie, și nu părea că mai aude ce se spune lângă ea.

M-am așezat lângă ea și am întrebat-o ce văzuse.

Mi-a răspuns după câteva secunde.

— O fată.

— Cum arăta?

— Avea părul ud și lung. Nu foarte lung, până pe umeri. Nu era bătrână. Nu era nici frumoasă, nici urâtă. Doar... normală. Numai că nu se uita la mine. Se uita prin mine. Și când am întors capul, în baie eram singură. Dar în oglindă ea era tot acolo.

Mi-am amintit instant de rândul din carte.

Una s-a întors. Trei au rămas.

Atunci am înțeles pentru prima oară că poate noi citisem totul greșit. Poate nu Isadora era singura care se întorcea. Poate, odată cu ea, se ridicaseră și celelalte.

Și dacă era așa, atunci nu scăpaserăm de nimic. Deschiseserăm doar o poartă mai mare.

În aceeași seară ne-am întâlnit toate patru la mine. Mira a venit ultima. Avea cearcăne adânci și o pungă de plastic în mână.

— N-am vrut să-l păstrez, a spus.

Din pungă a scos cartea.

Credeam că o aruncase.

— N-am putut.

A pus-o pe masă.

Nimeni n-a vrut s-o atingă prima.

Până la urmă am deschis-o eu. Mă așteptam să văd aceleași pagini, aceleași nume, aceeași cerneală întinsă. Dar între paginile de la mijloc era ceva nou.

O fotografie.

Veche. Mată. Cu colțurile mâncate.

Patru fete pe o plajă, ziua, cu marea în spate. Una de optsprezece, una de cincisprezece, una de doisprezece, una de opt. Toate îmbrăcate în rochii simple de vară, toate cu ochii strânși din cauza soarelui.

Și între ele, în picioare, foarte aproape, o femeie.

Isadora.

Numai că în fotografie nu părea amenințătoare. Nu avea ranjetul ăla. Nu avea nimic inuman. Avea mâna pusă pe umărul celei mici și zâmbea.

— Nu înțeleg, a spus Mira.

Nici eu nu înțelegeam.

Pe spatele fotografiei, cu același scris tremurat ca din restul cărții, erau câteva cuvinte:

Nu pe ea trebuia s-o oprească. Dar când și-au dat seama, era deja prea târziu.

Am ridicat ochii spre celelalte.

— Proprietarii au mințit.

Nina și-a dus palma la gură.

— Atunci cine era monstru?

Nu i-am răspuns.

Pentru că exact atunci s-a auzit primul sunet.

Telefonul lui Sonia.

O vibrație scurtă, pe masă.

Apoi al meu.

Apoi al Mirei.

Apoi al Ninei.

Toate patru deodată.

Nu mesaje.

Apeluri video.

De la număr ascuns.

N-a vrut nimeni să răspundă. Și totuși, după două secunde de ezitare, Sonia a apăsat.

Imaginea s-a deschis imediat.

Nu era negru.

Nu era o farsă cu cineva care respiră în cameră.

Era plaja.

Filmată de aproape, de jos, exact de la nivelul nisipului. La început se vedeau doar valurile și spuma. Apoi camera s-a ridicat foarte încet.

Patru siluete stăteau în apă până la genunchi.

Cu spatele.

Părul ud lipit de ceafă.

Rochii deschise la culoare.

Toate de înălțimi diferite.

Cea mai mică și-a întors capul prima.

Fața ei era cea pe care Nina o văzuse în oglindă.

Normală. Prea normală.

Apoi și celelalte trei s-au întors încet spre cameră.

Ultima a fost Isadora.

Și toate patru au vorbit în același timp, cu vocile lor suprapuse, groase de apă:

— Veniți să aflăm adevărul.

Apelul s-a închis singur.

Nimeni n-a vorbit câteva secunde.

Apoi Sonia a spus, foarte încet:

— Ne-au spus doar ce le convenea.

Și avea dreptate.

Ne-am întors la Corbu de Sud în aceeași săptămână.

Nu pentru că voiam.

Pentru că după apelul ăla am început să ne trezim noaptea toate cu nisip în paturi. Nisip umed. Cu scoici sparte pe pervaz. Cu miros de apă sărată ieșind din prize. Iar Nina, în a treia noapte, a început să vorbească în somn și să spună nume pe care nu le știa.

Nu mai era o alegere.

Casa Farului Vechi era goală acum de tot. Geamurile bătute în scânduri. Poarta ruginită. Curtea plină de iarbă înaltă. Numai că, ajunse acolo, am văzut imediat ceva ce nu fusese în anii trecuți.

În mijlocul curții era o fântână veche.

Nu funcțională. Mai degrabă un puț acoperit cu lespezi și lemn putrezit, pe care nu-l observasem niciodată înainte. Sau poate fusese acoperit de buruieni, nu știu. Pe marginea lui era prins un lanț gros, iar una dintre lespezi avea o crăpătură exact în mijloc.

Mira s-a apropiat prima.

— Aici.

— De unde știi? am întrebat.

S-a uitat la mine fără expresie.

— Pentru că asta am visat azi-noapte. Toate patru erau în apă, dar nu în mare. Aici.

Atunci am știut că nu veniserăm degeaba.

Am forțat capacul împreună. Lemnul a cedat greu. Când s-a ridicat, dinăuntru a ieșit un miros atât de puternic, încât Nina a vărsat pe loc. Nu miros de cadavru, așa cum te-ai aștepta. Mai rău. Miros de apă stătută cu ceva viu ținut prea mult dedesubt.

În fundul puțului, la câțiva metri sub noi, plutea o lumină palidă.

Nu venea de la soare.

Venea dintr-un obiect.

Am coborât lanterna legată de o curea de geantă și atunci am văzut.

Nu erau oase. Nu era trup.

Era o cutie metalică, prinsă între două bârne vechi, iar în jurul ei pluteau părul și cârpele putrezite ale unor haine.

Am chemat poliția.

Nu locală. Direct de la județ, printr-o cunoștință de-a tatălui meu care nu punea întrebări imediat. A durat ore. Noi am stat acolo, pe marginea puțului, cu stomacurile strânse, în timp ce se lăsa seara.

Când au scos cutia, înăuntru au găsit jurnalul uneia dintre fiicele vechilor proprietari.

A celei mai mari.

Crina.

Și abia acolo s-a rupt tot.

Nu Isadora vrusese să le omoare.

Nu ea voia hotelul.

Nu ea le chemase prima în apă.

În jurnal scria că tatăl lor, proprietarul, înnebunise încet după ce aflase că Isadora voia să plece și să ia cu ea pe cea mai mică dintre fete, Ligia, pe care încercase s-o protejeze. Scria că omul le ținea încuiate în camere, că bătea în uși noaptea, că le cerea să mintă și să spună că femeia le fură banii, le vrăjește, le ia mințile.

În ultima noapte, Isadora încercase să fugă cu Ligia spre plajă.

Celelalte trei surori le-au ajuns din urmă.

Nu ca s-o omoare.

Ca s-o oprească pe cea mică să plece.

Dar tatăl lor ajunsese și el.

Și atunci... atunci, pe întuneric, în panică, în apă, nimeni n-a mai știut cine pe cine apucă și cine pe cine ține sub valuri.

Isadora s-a înecat.

Ligia a dispărut.

Iar celelalte trei au mințit după aceea.

Nu fiindcă erau crude.

Fiindcă tatăl lor le-a obligat.

Și, ani mai târziu, tot el a ascuns jurnalul și tot el a făcut din Isadora monstrul poveștii.

Când am terminat de citit, Nina plângea fără zgomot.

Sonia stătea albă la față, cu mâinile încrucișate pe piept.

— Ligia, a spus ea deodată.

M-am întors spre ea.

— Ce?

— Fata pe care a văzut-o Nina în oglindă. Cea normală. Cea care nu era Isadora. Era Ligia.

Mira s-a uitat spre mare.

Se întuneca repede.

— Și atunci cine ne-a chemat prima dată?

N-am răspuns.

Pentru că știam.

Nu Isadora voia cele patru fete.

Cineva altcineva voia să repete totul.

La 23:40 eram pe plajă.

Era ultima oară.

Știam toate asta, chiar dacă niciuna nu o spunea.

Valurile erau mai joase decât în alți ani. Dar liniștea lor era mai rea. În apă nu se vedea nimic.

Până la 23:53.

Atunci a ieșit el.

Nu femeie.

Nu Isadora.

Un bărbat.

Slab, înalt, cu cămașa udă lipită de piele și cu fața aproape mâncată de apă. Trăsăturile îi alunecau, dar ochii îi erau vii. Vii într-un mod murdar, rău, hotărât. În urma lui, din apă, se vedeau cele patru siluete de femei, dar nu veneau lângă el. Stăteau în urmă. Ca niște urme.

— În sfârșit, a spus.

Vocea lui nu era puternică, dar marea a dus-o până la noi.

Am simțit atunci de ce Sonia fusese luată prima dată și de ce se întorsese schimbată.

Nu Isadora se lipise de ea.

El.

Prin apă.

Prin frică.

Prin minciuna păstrată de atâția ani.

— Ați venit toate, a spus iar. Cum trebuie.

Nina s-a agățat de mine.

— Ce vrea?

Sonia a răspuns înaintea mea.

— Să alegem din nou pe cine dăm mării.

Și în clipa aia am înțeles tot. Că nu voia doar răzbunare. Voia repetarea. Voia ritualul. Voia să țină povestea vie până când n-o mai putea separa nimeni de adevăr.

Am făcut singurul lucru care ne mai rămăsese.

N-am rostit numele Isadorei.

N-am mai rostit niciun nume din carte.

Am rostit numele lui.

Tatăl.

Numele lui adevărat, găsit în jurnal, scris de zeci de ori cu frică.

Marin Varlam.

S-a oprit.

Valurile au făcut un pas înapoi.

Am spus iar.

Marin Varlam.

Fața i s-a strâns.

Siluetele femeilor din spatele lui s-au apropiat.

A treia oară am strigat toate patru.

MARIN VARLAM!

Atunci marea s-a ridicat.

Nu spre noi.

Peste el.

Cele patru femei au ajuns lângă el în aceeași clipă și, pentru prima dată, l-am văzut cu adevărat speriat. Nu furios. Speriat. A încercat să spună ceva, dar apa i-a intrat în gură. Mâinile lor l-au apucat de brațe, de umeri, de ceafă.

Și l-au tras.

Nu brutal.

Ireversibil.

Sub primul val.

Sub al doilea.

Sub al treilea.

La 23:59 marea era din nou goală.

Cele patru femei mai stăteau acolo, puțin mai în larg. Cea mai mică, Ligia, s-a întors spre noi și a ridicat mâna. Nu ca într-un rămas-bun. Ca și cum ar fi atins aerul dintre noi.

Apoi au dispărut și ele.

N-am mai primit niciun mesaj după noaptea aia.

Nu eu. Nu Sonia. Nu Mira. Nu Nina.

Cartea s-a înmuiat complet în dimineața următoare, deși o lăsasem uscată pe masă. Literele au început să se șteargă singure până n-a mai rămas nimic de citit. Am ars-o.

Pensiunea a fost vândută un an mai târziu. Noul proprietar a dărâmat curtea din spate, a închis puțul, a schimbat numele și a vopsit totul într-un alb atât de curat, încât ai zice că nimic rău n-a stat vreodată acolo.

Numai că eu știu ceva.

Și știu sigur.

Anul trecut, într-o seară de august, Nina mi-a trimis o poză de la mare. Era într-o stațiune complet diferită, cu prietenele ei, la sute de kilometri de Corbu de Sud. În poză se vedeau umbrelele, cocktailurile, râsul lor forțat și apa liniștită din spate.

Numai că, în colțul din dreapta, foarte mică, aproape pierdută între reflexii, se vedea o femeie în alb, până la genunchi în mare.

Nina nu o observase când a făcut poza.

Eu am văzut-o imediat.

Și n-am spus nimic.

Pentru că uneori închei o poveste doar cât să poți trăi mai departe.

Nu ca să spui că s-a terminat cu adevărat.

Mai ales când marea, chiar și liniștită, are felul ei de a păstra tot ce i se dă.

Și de a înapoia, când vrea ea,

doar o parte.