Bunica știa descântecul, dar nu voia să-l spună

Bunica nu se temea de boală, de moarte sau de Dumnezeu.

Se temea de cuvinte.

Mai exact, de un descântec pe care îl știa pe de rost, dar pe care nu voia să-l spună niciodată.

Prima dată am aflat de el când aveam doisprezece ani și am dormit la ea peste vară. Satul era mic, ascuns între dealuri, cu ulițe strâmbe și case bătrâne, unde seara mirosea a fân ud, lapte fiert și fum de lemn ars. În spatele grădinii curgea un pârâu subțire, aproape negru, acoperit de tufe de soc și urzici înalte.

Într-o noapte m-am trezit din cauza unui plâns.

Nu plâns de copil.

Nu chiar.

Era un sunet subțire, rupt, care venea din spatele casei. Parcă cineva încerca să plângă fără gură.

M-am ridicat din pat și am mers desculț până la fereastră. Luna lumina curtea cu o lumină albastră, rece. Găinile dormeau în coteț, câinele bunicii nu lătra, dar stătea lipit de perete, cu coada între picioare.

Lângă fântână era ceva mic.

Nu puteam vedea bine. Părea un copil ghemuit, cu capul prea mare și umerii prea înguști. Stătea în genunchi, cu mâinile în iarbă, și se legăna.

În fața lui, bunica stătea dreaptă, în cămașa ei albă de noapte, cu părul despletit pe umeri.

Nu o mai văzusem niciodată așa.

Părea mai înaltă. Mai veche.

Ținea în mână o lumânare aprinsă și o strachină cu sare. Buzele i se mișcau, dar nu auzeam ce spune. Doar plânsul acela se auzea, venind de lângă fântână.

Apoi bunica s-a oprit.

S-a uitat spre fereastra mea.

Direct la mine.

N-am apucat să mă ascund.

A doua zi, m-a trimis înapoi acasă.

Nu mi-a explicat nimic. Mi-a făcut bagajul, mi-a pus în pungă două mere și un borcan cu dulceață, apoi l-a sunat pe tata.

— Să nu-l mai aduci aici vara, i-a spus. Nu cât e mic.

— Mamă, ce tot vorbești?

— Știi foarte bine ce vorbesc.

Tata s-a uitat atunci la mine, apoi la ea, și n-a mai zis nimic.

Ani de zile, nimeni n-a pomenit noaptea aia.

Până când bunica a început să uite.

Nu brusc. Nu ca în filme. La început uita unde pusese cheile. Apoi numele vecinelor. Apoi zilele săptămânii. Dar erau și lucruri pe care nu le uita niciodată.

La fiecare apus, trăgea draperiile.

La fiecare furtună, presăra sare pe prag.

Și în fiecare seară de joi, punea un castron gol sub pat.

Când am întrebat-o de ce, mi-a zis:

— Să aibă unde să lase ce nu poate duce.

— Cine?

Bunica s-a uitat la mine cu ochii ei mici, adânci, încă limpezi atunci.

— Nu întreba după ceva care încă n-a întrebat după tine.

Asta era bunica.

Nu explica niciodată nimic până la capăt.

În iarna în care a murit tata, m-am întors în sat să stau câteva zile cu ea. Mama nu mai putea. Spunea că bătrâna o trezește noaptea, că vorbește cu soba, că pune farfurii pe jos și le acoperă cu prosoape.

— Nu mai e ea, mi-a zis mama la telefon. Dar nici nu pare doar boală.

Am râs atunci, obosit.

— Ce vrei să fie?

Mama a tăcut prea mult.

— Vezi să nu te roage să spui ceva.

— Ce să spun?

— O să știi.

Am ajuns într-o seară cu ninsoare măruntă. Satul era aproape pustiu. Ferestrele caselor luceau galben, dar ulițele erau goale, iar câinii nu lătrau deloc. Asta m-a făcut să încetinesc înainte de poarta bunicii.

Casa stătea joasă, îngropată în zăpadă, cu acoperișul negru și hornul fumegând slab. În curte mirosea a lemn ud și a ceva acru, ca laptele uitat la cald.

Am bătut în ușă.

— Bunico?

Dinăuntru s-a auzit un târșâit.

Pași mici, grei, de om bătrân.

Ușa s-a deschis cât un lanț.

Bunica s-a uitat la mine prin crăpătură. Era slabă, cu obrajii căzuți, cu pielea galbenă în lumina becului. Dar ochii ei…

Ochii erau ai femeii din noaptea de la fântână.

— Tu ești?

— Eu sunt. Adrian.

— Știu cum te cheamă.

A desfăcut lanțul și m-a lăsat să intru.

În casă era cald, dar nu plăcut. Căldura aceea groasă, de sobă încinsă, în care aerul stă nemișcat. Mirosea a ceai de tei, ceară arsă și haine vechi. Pe jos, lângă fiecare ușă, era câte o linie subțire de sare.

— Ai dat cu sare peste tot? am întrebat.

— Nu peste tot.

A închis ușa și a tras zăvorul.

— Unde n-ai dat?

Bunica s-a întors spre mine încet.

— Unde trebuie să intre.

Mi-am dat geaca jos fără să răspund.

În bucătărie, masa era pregătită pentru două persoane. Două farfurii, două linguri, două pahare. Dar una dintre farfurii era întoarsă cu fața în jos.

— Vine cineva? am întrebat.

— A venit deja.

M-am uitat spre hol.

— Cine?

Bunica a pus degetul la gură.

— Nu-i da formă.

Am simțit primul fior atunci.

Nu frică adevărată. Încă nu. Mai degrabă senzația aceea că ai intrat într-o cameră unde cineva a vorbit despre tine cu o secundă înainte.

Am stat cu ea la masă. A mâncat puțin, tremurând. Din când în când, ridica privirea spre farfuria întoarsă. Odată, am auzit clar un sunet sub ea.

Tic.

Ca o unghie lovind porțelanul din interior.

Am întins mâna.

Bunica m-a prins de încheietură cu o forță imposibilă pentru mâinile ei subțiri.

— Nu.

— Ce e acolo?

— O întrebare.

— Bunico, mă sperii.

A râs scurt, fără bucurie.

— Bine.

Apoi s-a aplecat spre mine.

— Frica ține ușa închisă mai bine decât cheia.

Noaptea, m-a pus să dorm în camera tatei. Camera mirosea a lână veche și mere uscate. Pe perete era încă fotografia lui din armată, tânăr, rigid, cu ochii serioși. Sub fotografie, bunica lipise o bucată de hârtie cu bandă adezivă.

Pe hârtie scria:

Nu răspunde dacă te strigă cu vocea unui om viu.

Am chemat-o din prag.

— Ce e asta?

Bunica era pe hol, cu lampa în mână.

— Să citești.

— Și dacă mă strigă cu vocea unui om mort?

S-a uitat la mine mult timp.

— Atunci e mai cinstit.

A plecat și a închis ușa.

Am rămas în întuneric cu propoziția aia în cap.

Pe la două dimineața, m-am trezit pentru că cineva șoptea în cameră.

Nu era o voce clară. Era mai mult o frecare de cuvinte, ca atunci când cineva vorbește cu gura lipită de pernă.

Am aprins veioza.

Camera era goală.

În sobă, jarul scăzuse și arunca pe pereți o lumină roșiatică, slabă. Afară ningea, iar zăpada lovea geamul în particule fine, ca nisipul.

Șoapta s-a auzit iar.

De sub pat.

M-am ridicat încet, cu tot corpul încordat.

Sub pat era castronul gol pe care îl punea bunica în fiecare joi.

Doar că nu mai era gol.

În el era apă.

Neagră.

Nu reflecta lumina. Nu tremura. Stătea acolo ca o bucată de noapte turnată în ceramică.

M-am aplecat.

În apă, pentru o secundă, mi-am văzut fața.

Apoi fața tatei.

Nu fotografia lui. Nu cum îl văzusem în sicriu.

Ci tata viu, cu ochii larg deschiși, ud, palid, lipit parcă de suprafața apei din interior.

Gura i s-a mișcat.

— Spune-i.

Am căzut pe spate și m-am lovit cu capul de marginea patului.

— Nu.

Apa din castron a clipocit.

Vocea tatei s-a auzit iar, mai clară.

— Spune-i să zică descântecul.

Ușa s-a deschis brusc.

Bunica a intrat cu lumânarea aprinsă și cu o mână de sare.

— Nu vorbi cu el!

— E tata!

— Nu e tot.

A aruncat sarea în castron.

Apa a început să fiarbă pe loc.

Nu cu aburi. Cu bule negre, groase, care se spărgeau fără zgomot. Din castron a ieșit un miros îngrozitor de nămol, păr ud și carne stricată.

Vocea tatei a țipat:

— Mamă!

Bunica a închis ochii.

Pentru o clipă am văzut-o cum se frânge. Cum toate oasele din ea voiau să cedeze. Cum femeia aceea încăpățânată, aspră, care nu plângea niciodată, era pe punctul să răspundă.

Dar n-a răspuns.

A luat castronul cu ambele mâini și l-a dus afară, în curte.

Am urmat-o desculț, fără să simt zăpada.

Bunica a aruncat apa la rădăcina nucului.

Zăpada s-a înnegrit imediat.

Din pământ s-a auzit un suspin.

Nu al tatei.

Al mai multor oameni.

M-am uitat la bunica.

— Ce e descântecul?

Ea a rămas cu spatele la mine.

— Nu.

— Ce e?

— Dacă ți-l spun, îl ții minte. Dacă îl ții minte, îl poate cere și de la tine.

— Cine?

Bunica s-a întors.

Lumânarea îi lumina fața de jos în sus.

— Cel care mănâncă numele morților.

Am simțit cum îmi amorțește gura.

— Asta nu înseamnă nimic.

— Ba înseamnă. Doar că nu vrei să însemne.

A intrat în casă, iar eu am rămas în curte, cu tălpile goale în zăpadă și cu mirosul acela negru urcând din pământ.

A doua zi dimineața, bunica părea mai bătrână cu zece ani.

Stătea pe scaunul de lângă sobă, cu basmaua legată strâns, privind flacăra. Pe masă era un caiet vechi, legat cu sfoară. De fiecare dată când încercam să mă apropii, îl acoperea cu palma.

— Bunico, trebuie să-mi spui ce se întâmplă.

— Nu trebuie.

— Ba da. L-am văzut pe tata.

A clipit încet.

— Așa începe.

— Ce începe?

— Îți arată pe cine ai iubit. După aia pe cine ai urât. După aia pe cine ai fi putut salva.

Mi s-a strâns stomacul.

— Și descântecul pentru ce e?

A rămas tăcută mult timp.

Apoi a spus:

— Pentru a-i da înapoi mortului numele.

Am așteptat să continue.

Nu a continuat.

— Și de ce nu-l spui?

Bunica a ridicat ochii spre mine.

— Pentru că nu toate numele trebuie întoarse.

În aceeași clipă, în pod s-a auzit ceva rostogolindu-se.

Bum.

Apoi încă o dată.

Bum.

Ca un cap lovind grinzile.

Am privit spre tavan.

— E cineva acolo?

Bunica s-a ridicat încet.

— Nu urci.

— Bunico…

— Nu urci!

Sunetul s-a oprit.

Apoi, din pod, vocea tatei a spus:

— Adriane.

Nu era ca noaptea trecută, udă și spartă.

Era vocea lui normală.

Exact cum o știam.

Cu oboseala aia caldă din ea. Cu felul lui de a-mi rosti numele când voia să mă calmeze.

— Adriane, ajută-mă.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi înainte să pot gândi.

Bunica m-a prins de haină.

— Nu e el.

— De unde știi?

— Pentru că fiul meu nu te-ar chema acolo.

Din pod s-a auzit un râs mic.

Al tatei.

Dar nu cum râdea el.

Prea subțire. Prea flămând.

— Mamă, a spus vocea. Spune descântecul.

Bunica a început să tremure.

— Taci.

— Spune-l, mamă.

— Taci.

— Sau îl spun eu pe-al tău.

Bunica s-a albit.

Pentru prima dată, am văzut-o speriată cu adevărat.

Nu de pod. Nu de vocea tatei.

De ceva ce știa că urmează.

Din pod a început să curgă praf.

Nu mult. Un fir subțire la început, printre scândurile tavanului. Apoi mai mult. Praful cădea pe podea într-o grămăjoară cenușie, fină. Mirosea a pământ uscat și a haine de mort.

Bunica a șoptit:

— Nu.

În praful de pe podea, ceva a început să se scrie singur.

Litere trase încet, de un deget invizibil.

ANA

Bunica a scos un sunet scurt, ca o lovitură primită în piept.

— Cine e Ana? am întrebat.

Ea nu m-a auzit.

În praf s-a scris iar:

ANA CEA ÎNGROPATĂ FĂRĂ NUME

Bunica și-a dus mâna la gură.

Din pod, vocea tatei a devenit alta.

De copil.

O fetiță.

— Tu m-ai lăsat acolo.

Am simțit cum tot aerul din cameră se schimbă. Căldura sobei nu mai ajungea la mine. Pe pereți, umbrele s-au lungit, deși lumina nu se mișcase.

— Bunico…

Ea s-a așezat brusc pe scaun, cu genunchii moi.

— Era sora mea.

Nu știusem că avusese o soră.

— Ce s-a întâmplat?

A înghițit greu.

— S-a născut slabă. Nu plângea cum trebuie. Mama spunea că n-o să rămână. Tata zicea că nu trebuie trecută nicăieri până nu știm dacă trăiește. A murit după trei zile.

Vocea din pod a șoptit:

— N-am murit.

Bunica a închis ochii.

— Așa au spus.

— Unde au îngropat-o?

Bunica nu răspundea.

Praful de pe podea s-a mișcat din nou.

SUB PRAG

M-am uitat spre intrarea în casă.

Pragul de lemn era vechi, tocit, acoperit pe margini cu sare.

— Au îngropat un copil sub prag?

— Erau alte vremuri, a spus bunica, dar vocea ei nu mai avea putere. Oamenii făceau lucruri…

— Nu. Nu-mi spune „alte vremuri”.

Din pod s-a auzit fetița râzând.

— El știe.

— Cine știe?

Bunica a deschis ochii și s-a uitat direct la mine.

— Nu e Ana cea care cere descântecul.

Tavanul a trosnit.

Praful s-a ridicat de pe podea într-un vârtej mic, apoi s-a împrăștiat spre ușă.

Sub prag, lemnul a scos un sunet umed.

Ca o limbă lipită de dinți.

— Atunci cine? am șoptit.

Bunica a răspuns atât de încet încât abia am auzit.

— Cel pe care l-au chemat când au îngropat-o fără nume.

Sarea de la prag a început să se înnegrească.

Un miros dulceag a umplut camera. Miros de lapte acru, pământ rece și respirație de copil bolnav.

Bunica s-a ridicat cu greu și a luat caietul de pe masă.

— Asta voia de la mine.

— Ce e în caiet?

— Nume.

L-a desfăcut.

Pe pagini erau scrise zeci de nume, unele cu cerneală veche, altele cu creion, altele aproape șterse. Lângă fiecare era câte o dată. Am recunoscut nume de oameni din sat. Unii morți de mult. Alții pe care îi știam încă vii.

Pe ultima pagină era numele tatei.

Lângă el, data morții.

Sub el, cu litere mai tremurate, scria numele meu.

Fără dată.

M-am uitat la bunica.

— De ce sunt aici?

— Ca să nu te ia fără să știu.

— Cine să mă ia?

În podea, sub prag, ceva a bătut.

O dată.

Apoi de trei ori.

Boc.

Boc. Boc. Boc.

Bunica a închis caietul.

— În satul ăsta, când un copil murea nebotezat sau un om era îngropat fără nume, se spunea descântecul ca să nu rămână gol. Ca să nu audă altceva golul ăla.

— Altceva?

— Ceva care vine când un mort nu are nume. Îi ia locul. Îi poartă plânsul. Îi împrumută vocea. Și apoi începe să ceară nume vii.

Am simțit că mi se face rău.

— Și descântecul îl oprește?

Bunica a clătinat din cap.

— Nu. Îl hrănește cu numele corect și îl trimite înapoi.

— Atunci spune-l.

S-a uitat la mine cu o tristețe care mi-a tăiat furia.

— Dacă îl spun greșit, îi dau numele meu.

De sub prag, vocea fetiței a șoptit:

— Spune-l, Mario.

Bunica a tresărit la numele ei.

Apoi vocea s-a schimbat.

A devenit tata.

— Spune-l, mamă.

Apoi bunicul, mort de ani.

— Mario, nu ne lăsa aici.

Apoi o voce de femeie pe care n-o cunoșteam.

Apoi alta.

Apoi zece.

Toate ieșind de sub prag, amestecate, subțiri, umede, strigând-o pe bunica pe nume.

Casa a început să trosnească.

Geamurile vibrau. Soba scuipa scântei. Pe pereți, icoanele se legănau singure, lovind tencuiala.

Tac. Tac. Tac.

Bunica a făcut un pas spre prag.

Am prins-o de braț.

— Nu.

— Dacă nu-l spun, te cere pe tine.

— De ce pe mine?

— Pentru că i-ai răspuns deja.

Mi-am amintit noaptea din copilărie. Fereastra. Fântâna. Ființa mică din iarbă. Bunica uitându-se la mine.

— Nu i-am spus nimic.

— Te-ai uitat. Pentru unele lucruri, e destul.

Pragul s-a umflat în mijloc.

Lemnul vechi s-a curbat în sus, ca și cum de dedesubt împingea un spate. Sarea neagră s-a împrăștiat. Din crăpătură a ieșit un fir de păr ud.

Apoi încă unul.

Apoi degete.

Mici.

Subțiri.

De copil.

Dar când s-au prins de marginea pragului, unghiile erau negre și lungi, ca niște așchii.

Bunica a început să spună ceva în șoaptă.

Nu înțelegeam cuvintele. Erau vechi, strâmbe, cu sunete care nu semănau cu româna curată pe care o vorbim acum. Parcă mesteca pietre.

Degetele s-au oprit.

Din crăpătură a venit un scâncet.

— Mai tare, am spus.

Bunica s-a oprit.

— Nu pot.

— Ba poți!

— Dacă spun tot, îl aud și ceilalți.

— Care ceilalți?

Ca răspuns, din pereți au venit lovituri.

Nu una.

Zeci.

Din camera din spate. Din pod. Din spatele sobei. De sub podea. Ca și cum toată casa era plină de oameni închiși care băteau din palme, din pumni, din oase.

Bunica plângea acum. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar vocea îi rămânea uscată.

— Descântecul nu e pentru Ana. Nu mai e de mult pentru ea.

— Atunci pentru ce este?

M-a privit.

— Pentru primul mort din casă. Cel ascuns înaintea ei. Cel fără cruce. Cel căruia nimeni nu i-a spus vreodată numele, pentru că n-a fost om din familie.

— Cine?

Bunica a strâns caietul la piept.

— Un străin.

Sub prag, degetele s-au încordat.

Bunica a șoptit:

— L-au găsit pe câmp, iarna. Înghețat aproape. Străbunicul meu l-a adus în casă. A murit până dimineață. N-avea acte. N-avea nimic. În loc să cheme oamenii, l-au îngropat sub casă, că era foamete și le era frică de boală. După aia au început să moară copiii.

Mi s-a făcut frig.

— Și descântecul?

— O femeie bătrână le-a spus că trebuie să-i dea un nume, orice nume, ca să nu mai caute. Dar au mințit. I-au dat numele altuia. Al unui copil mort. Și de atunci el se întoarce după nume. Unul câte unul.

De sub prag a ieșit o față.

Nu de copil.

Asta a fost cel mai rău.

Pentru că mâinile erau mici, vocea fusese de fetiță, plânsul fusese firav.

Dar fața care s-a ridicat din crăpătura lemnului era a unui bărbat bătrân.

Pielea îi era cenușie, întinsă peste os. Ochii nu aveau alb. Doar două găuri ude, pline de ceva care se mișca. Gura îi era prea largă, plină cu dinți mici, de lapte, așezați greșit.

Mirosea a pământ înghețat și a haine purtate de altcineva.

— Nume, a spus.

Vocea nu era una singură.

Era tata, Ana, bunicul, oameni necunoscuți și ceva de dedesubtul tuturor.

Bunica s-a clătinat.

Am tras-o înapoi.

Creatura a deschis gura mai mult.

— Numele.

Icoana de pe perete a căzut și s-a spart. Geamul bucătăriei s-a crăpat în formă de cruce. Soba s-a stins brusc, ca și cum cineva ar fi tras tot aerul din cameră.

Bunica a început descântecul.

De data asta, l-a spus tare.

Cuvintele au lovit casa ca pietrele în apă. Nu le pot reproduce exact. Nici nu cred că aș vrea. Erau nume amestecate cu porunci, rugăciuni vechi și blesteme puse pe dos. Fiecare vers făcea creatura să se retragă câțiva centimetri.

Dar cu fiecare cuvânt, bunica pălea.

Nu obosea.

Se ștergea.

Parcă cineva îi lua culoarea din față, apoi din mâini, apoi din ochi.

— Oprește-te! am strigat.

Ea nu s-a oprit.

A ridicat caietul și l-a deschis la prima pagină.

— N-ai nume de om, a rostit ea. N-ai casă de om. N-ai gură de copil. N-ai sânge de neam.

Creatura a început să tremure.

Din gura ei au ieșit voci, una peste alta:

— Mario…

— Mamă…

— Adriane…

La numele meu, am simțit ceva smulgându-se din piept.

Nu durere. Mai rău.

O chemare.

Ca și cum o parte din mine recunoștea gura aceea.

Bunica a văzut. A întins mâna spre mine, fără să-și întrerupă descântecul.

— Nu-i răspunde.

— Nu pot…

— Ba poți.

Creatura a zâmbit.

Cu dinții aceia mici, de copil.

— Adrian.

Vocea tatei.

Am făcut un pas.

Bunica a aruncat caietul în focul stins al sobei.

Nu știu cum, dar hârtia a luat flacără imediat. O flacără albastră, rece, fără fum.

Creatura a urlat.

Pereții au răspuns. Casa întreagă a urlat cu ea. Din pod s-au auzit trupuri căzând. Din podea, unghii zgâriind lemnul. Afară, câinii au început în sfârșit să latre, toți odată, disperați.

Bunica a rostit ultimul vers.

Nu l-am înțeles.

Dar am auzit numele.

Nu Ana.

Nu tata.

Nu al meu.

Un nume vechi, străin, aspru, care părea scos din piatră și ger.

Creatura s-a oprit.

Ochii negri i s-au umplut pentru o clipă cu ceva omenesc.

Nu milă.

Nu pace.

Recunoaștere.

Apoi s-a retras sub prag cu un sunet umed, ca un sac tras prin noroi.

Lemnul a pocnit la loc.

Sarea s-a făcut albă iar.

În casă s-a lăsat liniște.

Bunica a căzut.

Am prins-o înainte să lovească podeaua.

Era ușoară. Prea ușoară. Ca o haină veche.

— Bunico…

A deschis ochii.

În ei nu mai era femeia aceea aspră, încăpățânată. Era doar oboseală.

— Acum îl știe, a șoptit.

— Pe cine?

M-a privit cu groază.

— Pe tine.

A murit înainte să vină ambulanța.

Doctorul a zis inimă. Vârstă. Efort. Cuvinte simple, curate, pentru ceva ce nu avea loc în ele.

Am îngropat-o lângă tata.

Mama a refuzat să intre în casa din sat. A stat la poartă, cu mâinile strânse pe geantă, și mi-a spus:

— A zis?

— Ce?

— Descântecul.

N-am răspuns.

Știa oricum.

Casa a rămas a mea.

Am vrut s-o vând, dar nimeni n-a venit s-o vadă de două ori. Unii spuneau că le miroase a lapte acru. Alții că aud copii plângând sub podea. O femeie din sat mi-a spus că, atunci când a trecut prin fața porții, cineva a strigat-o din pământ cu vocea mamei ei moarte.

Eu n-am mai dormit acolo.

Dar joi seara mă întorc mereu.

Nu știu de ce.

Poate pentru că sarea de pe prag se înnegrește iar. Poate pentru că în casă apare mereu câte o farfurie întoarsă cu fața în jos, deși eu le las pe toate în dulap.

Sau poate pentru că, de la moartea bunicii, aud uneori vocea tatei în lucruri care n-ar trebui să vorbească.

În țeava de la baie.

În radioul stricat.

În castronul gol de sub patul meu, pe care nu-mi amintesc să-l fi pus acolo.

Aseară, pe la două, m-am trezit cu un gust de pământ rece în gură.

În camera mea mirosea a zăpadă murdară și lapte acru.

Pe podea, lângă ușă, cineva presărase sare.

Iar în sare, cu litere mici, trase parcă de un deget ud, scria:

SPUNE DESCÂNTECUL.