Am văzut o femeie spălând umbre în râu

Am văzut-o prima dată într-o joi seară, pe la sfârșitul lui octombrie, când m-am întors în satul bunicului meu ca să pun în ordine casa după înmormântarea lui.

Plouase toată ziua. Pământul din curte era moale, negru, și mirosea a frunze putrede și fum ud. De pe deal cobora ceața în fâșii, iar râul din spatele grădinilor nu se vedea aproape deloc, doar se auzea — un șuierat lung și rece, ca și cum apa ar fi frecat pietrele cu dinții.

Casa bunicului era mică, joasă, cu pereții umezi și soba crăpată. Când am intrat, m-a lovit mirosul de țuică, naftalină și lemn închis de ani. Am aprins becul din tindă și pentru o clipă mi s-a părut că văd pe peretele din stânga o pată neagră, ca silueta unui om cu capul plecat. Dar când am clipit, era doar haina lui veche atârnată în cui.

Am lăsat geanta jos, mi-am făcut un ceai și m-am așezat la masa din bucătărie cu actele în față. Afară se înserase de tot. Vântul lovea obloanele rar și apăsat. Câte un câine lătra în depărtare, apoi tăcea brusc, de parcă cineva îi punea mâna pe bot.

Nu știu cât am stat aplecat peste hârtii. Poate o oră. Poate două. Știu doar că la un moment dat am auzit, de undeva din spatele casei, un sunet ritmic.

Fâșt.

Pauză.

Fâșt.

Pauză.

Ca o cârpă udă stoarsă și trântită peste piatră.

La început am crezut că e o creangă lovind gardul. Dar sunetul a continuat, egal, răbdător, aproape omenesc. M-am ridicat și am tras perdeaua de la geamul din spate.

Curtea era neagră. Dincolo de ea începea poteca spre râu, o dungă de noroi care se pierdea între sălciile plecate. Ceața stătea joasă peste pământ, iar printre trunchiurile copacilor se vedea ceva alb.

O femeie.

Era la marginea apei, aplecată deasupra unei lespezi plate. Avea o cămașă lungă, spălăcită, și părul lipit de spate ca al cuiva ieșit din ploaie. Mișca brațele încet, cu un gest pe care l-am recunoscut imediat, deși nu-l mai văzusem din copilărie: spăla la râu.

Fâșt.

Ridica ceva din apă.

Fâșt.

Lovea piatra.

M-am uitat mai bine, cu fruntea lipită de geam.

Nu erau haine.

Nu era nimic în mâinile ei și totuși apa se închidea la culoare în jurul degetelor, de parcă ar fi scos din râu bucăți de noapte și le-ar fi frecat una de alta. Când le ridica, păreau niște pete de întuneric mai dens decât ceața, lungi, moi, tremurătoare.

Umbre.

Mi-a trecut un rece prin spate atât de clar, încât am făcut un pas înapoi fără să-mi dau seama.

Am râs scurt, prostesc, cum râzi când vezi ceva pe care mintea nu vrea să-l accepte.

— Ești obosit, atât.

Am tras perdeaua la loc și m-am întors la masă. Mi-am turnat ceaiul în cană, dar mâna îmi tremura și am vărsat pe fața de masă.

Sunetul s-a auzit iar.

Fâșt.

Fâșt.

Fâșt.

Mai repede acum.

Ca și cum femeia s-ar fi grăbit.

N-am dormit mult în noaptea aia. De fiecare dată când ațipeam, visam o apă neagră și o pereche de mâini albe care întorceau umbre pe dos, ca pe niște cearșafuri pline de sânge. Mă trezeam cu gust de fier în gură și cu senzația că, dincolo de peretele din spatele patului, cineva respiră încet.

Dimineața, satul părea din nou normal. Cocoși, fum ieșind din coșuri, doi bătrâni trecând cu o căruță, o găină ieșită în drum. Totul atât de banal, încât aproape am început să mă simt ridicol.

Pe la prânz, am mers la magazinul sătesc după pâine și țigări, deși nu mai fumasem de luni bune. Înăuntru mirosea a salam tăiat, lemn ud și detergent ieftin. La tejghea era doamna Sevastița, o femeie uscată, cu buzele subțiri și ochi de om care observă tot.

— Ai rămas singur în casa lu’ moș Ilie? m-a întrebat, fără introducere.

— Pentru câteva zile.

A dat din cap încet, de parcă ar fi auzit o condamnare.

— Noaptea ai închis bine geamurile din spate?

M-am uitat la ea.

— De ce?

A tăiat pâinea cu un cuțit lung, fără să-și ia ochii de la mine.

— Așa întreb și eu.

— Am văzut pe cineva la râu, am zis. O femeie.

Cuțitul s-a oprit.

A rămas așa o secundă, cu lama în pâine, apoi și-a retras mâna.

— Când?

— Aseară.

N-a mai zis nimic câteva clipe. În magazin se auzea doar frigiderul cu băuturi și bâzâitul unei muște lovindu-se de geam.

— N-ai vorbit cu ea, nu?

— Nu.

— Bine.

— Cine e?

Femeia a oftat pe nas.

— Dacă ți-a ieșit în cale, n-ai ce să afli bun.

— Doamnă, nu-s copil. Doar spuneți-mi ce se vorbește.

S-a uitat peste umărul meu, să se asigure că nu intră nimeni, apoi s-a aplecat puțin peste tejghea.

— O cheamă, sau i-a zis cândva, Ileana lui Negru. A murit demult.

M-am încruntat.

— Am văzut o femeie vie.

— Nu.

A spus-o simplu. Fără teatru. Fără șoaptă. Tocmai de aia m-a străbătut.

— S-a înecat acum mulți ani. O găsiseră prinsă între rădăcinile de la cotul râului. Numai că până s-o găsească, în sat dispăruseră trei oameni.

— Dispăruseră cum?

— Așa. Unu’ plecase după vaci. Una după apă. Un băiat se întorsese seara de la horă. I-au căutat, n-au găsit decât umbrele.

Mi-am mușcat involuntar obrazul pe dinăuntru.

— Ce înseamnă asta?

Sevastița și-a șters mâinile de șorț.

— Umbrele lor. Pe pământ. Fără oameni.

Am zâmbit scurt, fără chef.

— Adică?

— Adică dimineața, pe mal, vedeai umbra omului ca și cum ar sta în picioare, numai că nu era nimeni acolo. Și până se ridica soarele bine, umbra se scurgea în râu.

Mi-am luat pâinea și țigările fără să mai spun nimic.

— Seara să nu te prindă pe lângă apă, a adăugat ea. Și dacă auzi pe cineva spălând, să nu te uiți a doua oară.

M-am întors acasă cu un nod prostesc în stomac, supărat mai mult pe mine decât pe ea. Mi se părea că intru într-un joc de superstiții rurale exact cum făcusem mereu mișto când eram mai tânăr. Și totuși, când am ajuns în curte, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit spre poteca din spate.

La apus, cerul s-a înroșit puțin printre nori, apoi s-a stins repede. În sat s-a lăsat iar liniștea aceea grea, în care auzi fiecare lanț de câine, fiecare ușă, fiecare roată pe drum. Eu stăteam în bucătărie cu toate luminile aprinse și cu un pahar de țuică în față, pe care nu-l atingeam.

Pe la opt și ceva, am auzit primul bocănit în geam.

Toc.

Toc.

Toc.

Nu violent. Mai mult ca niște unghii ude.

Am rămas nemișcat.

Bocănitul s-a mutat pe geamul mic din tindă.

Toc.

Toc.

Toc.

Apoi, după două secunde de liniște, s-a auzit iar sunetul de afară.

Fâșt.

Fâșt.

Fâșt.

M-am ridicat și am mers până în tindă. Geamul era aburit pe dinăuntru. Când m-am apropiat, am văzut ceva pe sticlă.

O pată neagră.

Nu reflectată. Nu afară. Lipită de suprafața geamului ca o mână făcută din fum ud. Cinci degete lungi, subțiri, care se scurgeau în jos încet, lăsând dâre întunecate.

Am făcut doi pași înapoi.

— Nu deschid.

A ieșit mai tare decât voiam.

Din curte s-a auzit o voce de femeie, joasă și obosită:

— Nici nu cer.

Mi s-a tăiat respirația.

Vocea venise de lângă fereastra bucătăriei. M-am dus acolo încet, cu capul plin de un singur gând: dacă văd ceva, plec. Las tot și plec.

Perdeaua tremura puțin de la curent. Am prins colțul ei și l-am ridicat.

Femeia era acolo.

Foarte aproape de geam.

Atât de aproape încât i-am văzut picăturile de apă de pe gene. Avea fața palidă și frumoasă într-un fel stricat, cu cearcăne adânci și buzele puțin vineții. Părul negru îi atârna ud pe umeri. Cămașa lipită de trup părea făcută din pânză veche de mort.

Și, deși stătea chiar sub becul din bucătărie, nu avea umbră.

M-a privit ca și cum m-ar fi cunoscut.

— Nu trebuia să te întorci aici, a spus.

Am simțit cum genunchii mei nu mai sunt chiar ai mei.

— Cine ești?

— M-ai văzut. Ajunge.

— Ce vrei?

Privirea i-a coborât puțin, dincolo de mine, spre podea. Atunci am înțeles ce privea.

Umbra mea.

În lumina din bucătărie, cădea lungă și neagră peste gresia din tindă.

Femeia și-a ridicat iar ochii.

— E murdară.

Mi s-a făcut pielea de găină pe brațe.

— Ce?

— Umbra ta.

Am vrut să spun ceva, orice, dar n-am apucat. Capul ei s-a întors brusc spre stânga, spre râu, ca și cum auzise pe cineva chemând-o. Fața i s-a schimbat. Nu de frică. De grabă.

— Închide luminile, a zis. Acum.

— De ce?

— Acum!

În aceeași clipă, de undeva din spatele casei s-a auzit ceva călcând prin noroi.

Nu un animal.

Pași.

Grei. Lungi. Târâiți.

Unul.

Încă unul.

Ca și cum cineva mare și ud urca panta spre curte.

Femeia de la geam a dispărut din dreptul ferestrei atât de repede, încât nici n-am văzut cum s-a mișcat. Doar că nu mai era acolo.

Am stins lumina din bucătărie. Apoi pe cea din tindă. Casa a căzut într-un întuneric spart doar de albastrul slab al nopții de afară.

Pașii s-au oprit fix sub fereastră.

M-am lipit de perete, cu respirația în gât.

Afară mirosea brusc puternic a mâl și pește stricat. Un miros greu, de apă stătută deschisă după mult timp. Sub el, ceva mai fin, mai rău: mirosul unei haine lăsate pe un mort.

Am auzit un fel de tragere pe nas, lungă, ca și cum cineva mirosea aerul.

Apoi o voce de bărbat, foarte joasă, foarte aproape de geam:

— Unde e a mea?

Nu vorbea cu mine. Vorbea cu cineva de afară. Cu ea.

N-a răspuns nimeni.

Vocea a repetat, mai răgușit:

— Dă-mi-o.

Apoi un sunet pe care n-o să-l uit cât trăiesc: ceva moale fiind târât pe peretele casei. Ca o haină udă trasă de-a lungul tencuielii.

M-am trezit uitându-mă în jos, spre podea.

Umbra mea nu mai era întreagă.

Din ea lipsea o bucată.

Pe bune.

Pe gresia din tindă, umbra mea, care cu o secundă înainte fusese completă, avea acum o margine ciuntită în dreptul umărului stâng, de parcă cineva mușcase din ea.

Mi-a venit să urlu.

Din curte s-a auzit atunci glasul femeii, de undeva departe, dinspre râu.

— Vino după ea!

Un foșnet puternic.

Pașii grei s-au depărtat în grabă, trecând prin noroi, rupând buruieni, coborând spre apă.

Abia după încă un minut am reușit să respir normal.

N-am mai aprins nicio lumină până dimineața.

Când s-a făcut ziuă, m-am uitat iar la podea. Umbra mea părea normală. Numai că eu nu mai eram. Simțeam înăuntru ceva gol, ca și cum pierdusem o piesă din mine fără să știu exact la ce folosea. Totul părea puțin mai fără gust. Pâinea era carton. Țigara mirosea a hârtie arsă și nimic altceva. Chiar și amintirile cu bunicul păreau mai spălăcite, mai departe.

Pe la zece m-am dus direct la Sevastița.

M-a privit lung de cum am intrat.

— Ai văzut-o iar.

— Ce sunt umbrele?

A tăcut o clipă.

— Ce-a luat de la tine?

— Nu știu. Cred că… o parte.

A lăsat sacoșa pe care o pregătea și a ieșit de după tejghea.

— Hai.

— Unde?

— La părintele Damian. Dacă mai trăiește.

Părintele Damian nu mai slujea de ani. Locuia singur într-o casă de la marginea cimitirului, cu găini în curte și tufe de trandafiri uscați la gard. Când ne-a deschis, am simțit imediat miros de busuioc, lumânare și ceva amar, de plante fierte.

Era foarte bătrân, aproape îndoit, dar ochii îi erau limpezi.

Sevastița i-a spus doar atât:

— L-a văzut la apă.

Preotul s-a uitat la mine și fața i s-a strâns.

— Intră.

Înăuntru era cald sufocant. Pe masă avea o Psaltire, un castron cu sare și un prosop alb.

— Spune tot, mi-a zis.

I-am spus.

Nu m-a întrerupt o singură dată. La final, a rămas cu degetele pe coperta cărții și s-a uitat la fereastră.

— Femeia spală umbrele celor pe care râul îi cere, a zis.

— Asta nu înseamnă nimic.

— Ba da. Când un om moare rău, fără liniște, rămâne legat de locul unde i s-a luat răsuflarea. Dar dacă alt rău se adună acolo ani la rând, locul învață să ceară. Râul de aici cere umbre.

— Cum adică le cere?

— Umbra e partea care rămâne lipită de tine chiar și când n-ai lumină. Ține mirosul tău, frica ta, păcatele tale, chipul pe care-l porți când nimeni nu te vede. Dacă ți-o ia cineva, te golește încet. Te uiți în oglindă și te vezi, dar nu mai ești legat bine de tine.

Mi s-a făcut greață.

— Și femeia?

Preotul și-a frecat tâmpla.

— Pe ea au dat-o la apă oamenii din sat. Nu de vie… dar nici de moartă de tot. Bărbatul ei zicea că le fură norocul. Că le îmbolnăvește copiii. Au bătut-o și au legat-o cu funie, apoi au lăsat-o în râu la cotul de sălcii. Când au găsit-o, nu mai avea umbră.

Sevastița și-a făcut cruce.

Eu mă uitam la prosopul alb de pe masă.

— Și bărbatul?

— El n-a murit atunci. Dar a început să umble noaptea pe mal, strigând după ea. Până într-o iarnă când l-au găsit cu fața în gheață. De atunci, dacă se apropie cineva de râu cu umbra slăbită, vine să și-o ceară înapoi. Nu pe a lui. Pe oricare.

M-am uitat la preot.

— Ce fac?

— Până diseară, nimic. Seara vii cu noi.

— Cu noi?

Sevastița a ridicat din umeri.

— Eu nu te las singur dacă tot ai intrat în asta.

— Stai puțin, ce vrei să spui cu „intrat în asta”?

Dar preotul deja se ridicase anevoie și căuta ceva într-un dulap.

Seara a venit prea repede. Cerul s-a făcut de plumb, apoi negru. Aerul mirosea a apă rece și iarbă zdrobită. Eu, Sevastița și părintele Damian am coborât pe poteca spre râu cu două felinare, o sticlă mică de agheasmă, sarea și prosopul alb împăturit.

Nu m-am simțit ridicol. N-aveam energia pentru asta. Mă simțeam doar obosit și nelalocul meu, de parcă propria piele stătea puțin strâmb pe mine.

Râul curgea mai mare decât cu o seară înainte. Apa era neagră și lucia foarte puțin. Ceața stătea la nivelul genunchilor. Sălciile trosneau încet deasupra noastră.

Și ea era acolo.

Aplecată la lespede.

Fâșt.

Fâșt.

Fâșt.

Când ne-a simțit, s-a oprit și s-a întors.

Fața ei în lumina felinarelor părea și mai palidă. Dar nu m-a speriat cât m-a speriat ce avea în mâini.

Ținea ceva lung, negru, moale, ca o pânză udă. Doar că pânza aceea tremura singură și, când am ridicat felinarul, am recunoscut conturul.

Era umbra mea.

Nu toată. Dar o bucată bună din ea, spălată și stoarsă, picurând apă neagră pe piatră.

— Mai am puțin, a zis femeia.

Vocea ei era la fel de obosită ca seara trecută.

— Ce faci cu ea? am întrebat.

— O curăț.

— De ce?

S-a uitat la mine într-un fel care m-a făcut să-mi doresc să nu fi întrebat.

— Ca să nu te recunoască.

Părintele Damian a ridicat crucea mică de lemn pe care o ținea în mână.

— Fă-i loc, femeie.

A zâmbit fără bucurie.

— Nu pentru mine muncesc.

Atunci apa s-a schimbat.

Până atunci doar curgea. Acum a început să se umfle încet, fără zgomot, exact în fața noastră, ca și cum de dedesubt se ridica ceva mare. Suprafața s-a rotunjit și s-a despicat.

Din râu a ieșit un bărbat.

Nu complet. Mai întâi capul și umerii, apoi pieptul. Hainele îi atârnau pe el în fâșii lucioase. Pielea îi era cenușie, umflată în unele locuri și lipită de os în altele. Părul lung și rar îi plutea pe apă ca iarba putredă.

Dar ochii…

Ochii lui erau vii.

Mici, flămânzi, plini de o ură atât de veche, încât părea că-i ține în loc.

Când a deschis gura, am simțit mirosul înainte să-i aud vocea. Mâl, pește mort, apă stricată și încă ceva dulceag, de carne veche.

— A mea, a spus.

Femeia a strâns umbra mai bine în mâini.

— Nu.

— A mea!

Vocea a lovit apa și sălciile. M-am trezit făcând un pas în spate.

Părintele a început să citească cu voce tare, rar, apăsat. Cuvintele se rostogoleau peste apă, vechi și grele. Sevastița arunca sare în semicerc pe mal, în jurul nostru, mâinile îi tremurau.

Eu stăteam ca prostul, între ei și râu, privind cum bărbatul ăla se ridică tot mai sus din apă.

Femeia s-a uitat la mine.

— Ascultă-mă bine. Când vine, să nu-l lași să te facă să intri.

— Cum adică?

— O să-ți vorbească.

Bărbatul a făcut încă un pas. Apa nu-i trecea de glezne, deși cu o secundă înainte era până la genunchi. Nu mergea prin ea. Apa se retrăgea din calea lui.

— Dă-mi-o, a spus, de data asta uitându-se direct la mine. Ți-o fac întreagă.

Vocea lui nu mai era răgușită. Era aproape blândă. Un glas de om care te îmbie.

— Nu-l asculta! a strigat femeia.

Dar eu deja îl ascultam.

Pentru că, în aceeași clipă, în capul meu s-a aprins ceva. O amintire. Bunicul stând cu mine pe prispă, când aveam șapte ani, rupând miez de pâine și dându-l găinilor. O imagine atât de clară, atât de vie, încât mi-au dat lacrimile.

Apoi imaginea s-a stins.

Gol.

Mi-am dus mâna la gură.

Bărbatul a zâmbit puțin.

— Vrei înapoi ce lipsește?

Am făcut încă un pas spre râu fără să-mi dau seama.

— Nu! a urlat Sevastița.

Părintele citea mai tare acum. Vântul se întețise. Felinarele tremurau.

— Pot să ți le dau înapoi pe toate, a continuat bărbatul. Pe el. Pe casă. Pe copilărie. Pe tot.

Femeia s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe braț. Era rece ca apa iarna.

— Minte. Îți dă numai cât să intri.

Bărbatul și-a întors capul spre ea, iar fața i s-a sucit într-o ură care nu mai avea nimic omenesc.

— Tu mi le-ai luat!

— Eu te-am oprit.

— Ale mele!

A țâșnit spre noi.

Nu prin apă.

Peste apă.

Ca și cum ar fi alunecat pe o piele întinsă.

Totul s-a rupt în zgomote. Sevastița a țipat. Părintele a ridicat agheasma și a aruncat-o spre el. Eu am sărit instinctiv în lateral, dar bărbatul nu voia trupul meu. Se întindea spre femeie și spre umbra din mâinile ei.

A prins-o de încheietură.

Ea a scos un sunet ascuțit, de durere reală, și umbra mea a căzut pe jumătate în apă. Partea atinsă de râu s-a înnegrit imediat.

Fără să mă gândesc, m-am repezit și am prins celălalt capăt.

A fost ca și cum aș fi pus mâna pe o fâșie de frig viu.

Umbra se zbătea între noi. Eu trăgeam. El trăgea. Femeia încerca să o ridice. Simțeam degetele amorțindu-mi.

Bărbatul a întors fața spre mine și atunci l-am văzut cum trebuie: buzele roase, gingii negre, un colț de maxilar gol, ochii prea luminoși în carnea aia moartă.

— Vino, a șoptit.

Și m-a tras.

Picioarele mi-au alunecat în noroi. Un pic și intram.

Femeia s-a smucit și a lovit lespedea cu umbra mea, exact cum lovise cu o seară înainte.

Fâșt!

Sunetul a trosnit peste apă.

Bărbatul a urlat.

Nu de om.

Ca o vită tăiată, dar cu cuvinte în el.

— Dă-mi-o!

A lovit iar.

Fâșt!

A treia oară.

Fâșt!

La fiecare lovitură, din mâinile lui se desprindea ceva negru, ca funinginea udă. Bucăți de umbră străină.

— Acum! a strigat femeia.

Părintele a aruncat prosopul alb peste brațele noastre, peste umbra întinsă între mine și ea. Nu știu cum să explic ce s-a întâmplat mai departe fără să sune nebunește.

Prosopul s-a înnegrit dintr-o dată, ca și cum ar fi absorbit noapte lichidă. S-a lipit de umbră și a tras-o înapoi spre mine cu o forță care m-a făcut să cad în genunchi. În aceeași clipă, bărbatul a fost smuls înapoi spre râu de ceva ce nu vedeam.

Nu femeia. Nu preotul. Altceva.

Apa.

Apa l-a tras de mijloc și de cap ca niște mâini fără formă. El s-a agățat cu unghiile de noroi, a scos brazde lungi pe mal, a deschis gura și a scuipat apă neagră.

— Nu! a răcnit. E a mea!

Femeia s-a uitat la el cu o oboseală fără margini.

— Ai spălat-o în tine destul.

Și l-a împins cu palma în frunte.

Atât.

Un gest mic.

Dar el s-a rupt ca o oglindă spartă sub apă. Nu a dispărut frumos. S-a desfăcut în pete negre, în fire de mâl și în umbre care au plutit o clipă la suprafață, apoi s-au dus în jos.

Râul s-a liniștit brusc.

Atât de brusc, încât urechile mele țiuitau.

Eu eram în genunchi pe mal, cu prosopul ud în mâini și cu femeia aplecată deasupra mea. M-a privit câteva secunde, apoi a luat prosopul, l-a desfăcut și a pus umbra la loc.

Nu o vedeam cu ochii, dar am simțit-o.

Ca atunci când îți revine într-un deget amorțit sângele, doar că în tot corpul. Un șoc cald, apoi rece. Am tras aer în piept și, pentru prima dată după două zile, mirosul râului s-a simțit complet — nămol, iarbă, lemn ud, pește, fum de departe. Tot. Până și amintirea bunicului mi-a venit înapoi atât de tare, încât m-a lovit.

Am început să plâng fără să vreau.

Nu zgomotos. Dar de parcă se rupsese ceva.

Când m-am uitat iar la femeie, stătea cu mâinile în poală și privea apa.

— Gata? am reușit să întreb.

N-a răspuns imediat.

— Pentru tine, aproape.

— Pentru mine?

S-a uitat peste umăr, spre sat.

— Râul nu cere singur. Cineva îl hrănește.

Părintele Damian tăcuse. Sevastița la fel. Îi priveam pe amândoi și vedeam pe fețele lor că știu mai mult.

— Cine? am spus.

Femeia s-a ridicat.

— Întreabă cine a început iar să dispară umbre din sat.

Apoi s-a uitat la mine încă o dată.

— Și nu mai dormi cu lumina în spate.

A făcut un pas spre apă.

— Stai! am strigat. Cine ești tu acum?

S-a întors puțin.

— Ce-a rămas din ea.

A intrat în râu până la glezne, apoi până la genunchi. Apa nu făcea niciun cerc în jurul ei. Ceața a venit până la brâu. În două secunde, nu i-am mai văzut decât fața. În trei, nimic.

Am rămas pe mal până ni s-au stins felinarele.

M-am întors în casa bunicului înainte de miezul nopții și am dormit trei ore fără să visez. Dimineața mi-am făcut bagajul. Nu mai voiam să stau. Nici să vând casa, nici să arunc ceva, nici să caut acte. Voiam doar să plec.

Când am deschis ușa să ies, cineva bătea în poartă.

Era un băiat de vreo paisprezece ani, cu obrajii trași și cu părul ud lipit de frunte. Nu-l cunoșteam.

— Dumneata ai fost la părintele aseară? m-a întrebat direct.

— Da.

— A zis mama să veniți puțin la noi.

— De ce?

Băiatul a înghițit în sec.

— Tata nu mai are umbră.

M-am uitat la el fără să răspund.

Nu glumea.

Avea ochii roșii, iar în colțul gurii îi tremura frica exact cum îmi tremurase mie.

— Și… a mai zis ceva, a adăugat.

— Ce?

A privit în jos, spre picioarele lui.

— Că azi-noapte a văzut o femeie spălând umbre în râu… și lângă ea mai era cineva. Un bărbat.

În spatele meu, în tindă, deși ușa era deschisă larg și soarele bătea direct pe podea, am văzut pentru o clipă umbra mea.

Și umbra mea nu stătea singură.