Dacă o mireasă îți face semn din Pădurea Trivale după miezul nopții, nu opri.
Nu pentru că ar putea fi o fantomă.
Ci pentru că s-ar putea să fie vie.
Și lucrurile vii, acolo, sunt cele mai greu de scos din pădure.
Aveam treizeci și patru de ani, conduceam taxi de noapte în Pitești și credeam că văzusem destule ca să nu mă mai sperie poveștile oamenilor. Luasem bețivi din fața cluburilor, femei plângând cu machiajul curs după certuri, bărbați care vorbeau singuri pe bancheta din spate, bătrâni care mă rugau să opresc la cimitir înainte să-i duc acasă, copii fugind de acasă și oameni care își uitaseră numele după prea mult alcool sau prea multă durere.
Noaptea, orașul îți arată tot ce ascunde ziua.
Dar pădurea nu ascunde.
Pădurea păstrează.
În seara aceea plouase până aproape de zece. Nu tare. O ploaie rece, măruntă, care transformase asfaltul în oglindă și făcuse luminile semafoarelor să se întindă pe străzi ca niște vene roșii și verzi. Eram la a opta oră de tură, cu cafeaua rece în suport, radioul dat încet și ochii obosiți de la farurile mașinilor care veneau din sens opus.
Tocmai lăsasem un cuplu în cartierul Trivale. Ea râdea prea tare, el încerca să pară mai treaz decât era. Amândoi aveau verighete noi și haine de nuntă pe jumătate mototolite. Înainte să coboare, fata s-a aplecat spre mine și mi-a spus:
— Șefu’, să nu mergeți spre pădure noaptea asta.
Am zâmbit în oglindă.
— De ce? E urs?
Băiatul a râs, dar ea nu.
— Nu. E mireasă.
A spus-o atât de serios încât râsul lui s-a oprit.
— Hai, mă, lasă omul, a zis el, trăgând-o de mână.
Fata a coborât, apoi s-a întors spre geamul din față.
— Pe bune. Dacă vedeți o femeie în alb, nu opriți.
— Am înțeles, am spus. Nu opresc pentru femei în alb. Doar pentru clienți cu aplicație.
Ea nu a zâmbit.
— Așa încep toate.
Apoi au intrat în bloc.
Am rămas câteva secunde cu motorul pornit, uitându-mă după ei. Blocurile din Trivale erau luminate pe ici, pe colo. Ferestre galbene, balcoane ude, copaci negri între alei. Dincolo de cartier, întunericul pădurii stătea lipit de oraș ca un animal culcat.
Dispecera a intrat pe stație.
— Dani, ești liber?
Am apăsat butonul.
— Liber.
— Ai o cursă de pe lângă parc. Intrarea spre pădure. Clientă singură.
— La ora asta?
— Așa apare.
— Destinație?
S-a auzit tastatura ei, apoi o pauză.
— Nu e trecută.
— Cum adică nu e trecută?
— A sunat direct. A zis că spune în mașină. Vocea era… nu știu. Tânără.
Am privit spre parbriz. Ștergătoarele împingeau ultimele picături de ploaie.
— Trimite-o altcuiva.
— Nu am pe nimeni aproape.
— Maria…
Ea a tăcut o clipă. Maria lucra de douăzeci de ani pe dispecerat. Știa orașul după zgomotul din fundal și clienții după felul în care respirau la telefon.
— Dani, nu vreau să te sperii, dar dacă nu-ți place ceva, pleci. Nu te certa, nu întrebi, nu faci pe eroul.
— De când îmi dai tu sfaturi de groază?
— De când am auzit-o cum a zis adresa.
— Cum a zis-o?
Maria a inspirat încet.
— Ca și cum o citea de pe o cruce.
Am oprit câteva secunde în dreptul unei farmacii închise și am notat cursa. Intrarea spre pădure. Lângă vechiul drum. Nu era departe.
Am vrut să refuz. Chiar am vrut.
Dar eram în urmă cu chiria mașinii, aveam rata la apartament și, mai ales, aveam prostia omului care, deși se simte privit din întuneric, își spune că e doar obosit.
Am întors și am luat-o spre marginea cartierului.
Cu cât mă apropiam de pădure, orașul părea să se retragă. Se terminau magazinele deschise, luminile bune, vocile oamenilor. Rămâneau garduri ude, stâlpi rari, asfalt rupt și copaci care își întindeau ramurile peste drum. Indicatorul spre Pădurea Trivale era murdar, iar sub el cineva desenase cu spray roșu o inimă tăiată în două.
Am ajuns la punctul de preluare la 00:47.
Nu era nimeni.
Am lăsat farurile aprinse și am dat un mesaj dispeceratului.
„Clienta nu e aici.”
Maria a răspuns imediat pe stație:
— A zis că vine.
— De unde vine? Din copaci?
— Dani, termină.
Am oftat și m-am uitat în oglinda retrovizoare.
Pe bancheta din spate era o femeie în rochie de mireasă.
Am lovit cu genunchiul bordul și am scăpat stația pe jos.
— Iisuse!
Femeia stătea perfect dreaptă, cu mâinile împreunate în poală. Rochia era albă, dar nu albă curată. Avea tivul murdar de noroi, iar voalul îi acoperea jumătate din față. Părul, negru și ud, îi cădea peste umeri.
Nu deschisesem nicio ușă.
N-o auzisem intrând.
— Bună seara, a spus ea.
Vocea era calmă. Prea calmă.
Am rămas cu mâna pe volan, simțind cum îmi bate inima în gât.
— De unde… de unde ați apărut?
— M-ați chemat.
— Nu v-am chemat. Am venit la comandă.
— Da.
A tăcut.
Am încercat să-mi recapăt vocea de om normal.
— Unde mergeți?
Femeia a ridicat încet capul. Prin voal i-am văzut gura. Buzele erau palide, aproape albastre.
— La casa din pădure.
Mi-am amintit de fata din cuplul pe care îl lăsasem mai devreme.
Dacă vedeți o femeie în alb, nu opriți.
Eu nu doar că oprisem.
O aveam în mașină.
— Care casă?
— Cea care nu mai e.
Am privit-o în oglindă.
— Doamnă, dacă e o glumă, nu e reușită.
— Nu sunt doamnă.
— Atunci cum vă numiți?
A părut să se gândească. Nu pentru că nu voia să spună, ci pentru că răspunsul era foarte departe.
— În noaptea asta… Elena.
În noaptea asta.
Am întins mâna după stație. Femeia a vorbit înainte să apuc s-o ridic.
— Nu chemați pe nimeni. Nu se aude bine din pădure.
Am înlemnit.
— Coborâți, vă rog.
— Nu pot.
— Ba puteți. Deschideți ușa și coborâți.
— Ușa mea nu se deschide dinăuntru.
Am verificat instinctiv butonul de blocare. Era deschis.
Femeia și-a ridicat mâna dreaptă și a pus-o pe geam. Degetele erau subțiri, albe, iar pe inelar purta o verighetă veche, îngustă, cu piatra lipsă.
— Vă rog, a spus. Duceți-mă la casă. Nu mai găsesc drumul singură.
Nu știu ce m-a făcut să pornesc.
Poate frica. Poate vocea ei. Poate faptul că în oglindă, pentru o fracțiune de secundă, nu i-am văzut capul.
Doar rochia.
Doar gâtul.
Doar golul negru deasupra umerilor.
Am clipit, și capul era din nou acolo, acoperit de voal.
Am băgat în viteză și am pornit spre pădure.
— Dacă e vreo problemă, chem poliția, am spus, mai mult ca să aud o voce omenească în mașină.
— Nu vine poliția acolo.
— Vine oriunde.
— Nu unde nu există adresă.
Drumul s-a îngustat repede. Farurile mușcau din ceață și din trunchiurile copacilor. Pe margine, ici-colo, se vedeau bănci ude, coșuri de gunoi, alei care dispăreau în întuneric. Pădurea Trivale nu era o pădure din munți, pierdută de lume. Era aproape de oraș. Tocmai asta o făcea mai rea. Știai că la câteva minute distanță erau blocuri, oameni, magazine, câini, televizoare aprinse. Și totuși, după ce intrai între copaci, orașul părea să nu mai aibă nicio putere.
— Sunteți de la nuntă? am întrebat.
— Da.
— Unde e nunta?
— S-a terminat.
— Și mirele?
Tăcere.
Am privit în oglindă. Femeia își mângâia verigheta cu degetul mare.
— Mirele nu ajunge niciodată la casă, a spus.
Mi s-a strâns stomacul.
— V-ați certat?
— Nu cu el.
— Atunci cu cine?
A întors capul spre geamul lateral. Afară, copacii treceau încet, deși eu mergeam cu aproape patruzeci la oră.
— Cu tata.
Am simțit un frig ciudat pe spate.
Povestea o știam. Toți din Pitești o știau, într-o variantă sau alta. Mireasa fără cap din Trivale. Fata bogată, îndrăgostită de un băiat sărac. Tatăl care voia s-o mărite cu un bătrân cu bani. Fuga în ziua nunții. Pădurea. Sângele. Capul.
Genul de legendă pe care o spui râzând la bere, până când cineva îți zice că are un văr care chiar a văzut-o.
— Vă numiți Elena? am întrebat.
— În noaptea asta.
— Dar înainte?
Femeia s-a aplecat ușor spre mine. Mirosul ei a ajuns până în față: flori vechi, pământ ud și ceva dulceag, stricat.
— Înainte aveam un nume pe care îl striga el.
— Cine?
— Băiatul sărac.
Mi s-au încleștat mâinile pe volan.
În față, drumul s-a bifurcat. În stânga era o alee mai largă, spre o zonă cunoscută. În dreapta, o potecă asfaltată cândva, acum ruptă, acoperită de frunze și noroi. N-aș fi intrat acolo nici cu SUV, dar taxiul a virat singur spre dreapta.
Am tras de volan.
Nu s-a mișcat.
— Ce dracu’…
— Nu pe acolo, a spus mireasa. Pe aici.
— Eu conduc.
— Nu în pădure.
Mașina mergea încet, dar constant. Frunzele se striveau sub roți. Crengile zgâriau lateralele. Farurile au prins pentru o clipă o placă ruginită: ACCES INTERZIS. Apoi altă placă, căzută într-o parte: PROPRIETATE PRIVATĂ. După câțiva metri, am văzut niște fundații vechi printre copaci.
Casa din pădure.
Sau ce mai rămăsese din ea.
Nu știu dacă fusese conac, vilă, casă mare de boier sau doar o construcție peste care oamenii puseseră prea multe povești. Acum era o rană în pământ: bucăți de zid, trepte rupte, o pivniță acoperită cu plăci de beton, stâlpi crăpați, fier beton ieșind ca oasele dintr-un trup.
Pe un zid rămas în picioare, cineva scrisese cu vopsea neagră:
MIREASA NU IARTĂ
Alături erau desene, semne, cruci întoarse, cercuri, cuvinte tăiate, lumânări arse până la capăt. Nu voiam să mă uit prea mult. Unele lucruri, chiar dacă sunt făcute de adolescenți proști sau oameni care vor să pară periculoși, capătă noaptea o viață a lor.
Mașina s-a oprit.
Motorul a murit.
— Aici, a spus femeia.
Am încercat să pornesc din nou. Nimic.
— Coborâți.
Ea nu s-a mișcat.
— Trebuie să mă așteptați.
— Nu. Coborâți și eu plec.
— Vă plătesc când mă întorc.
— Nu vreau bani.
— Atunci țineți asta.
A întins mâna printre scaune.
În palmă avea verigheta.
Am simțit o greață instantanee.
— Nu, mulțumesc.
— Trebuie să luați ceva de la mireasă. Altfel nu știe că ați fost martor.
— Martor la ce?
Ea s-a apropiat și mai mult. Voalul i s-a lipit de tetieră. Pentru o secundă, am văzut sub voal o piele vânătă și o tăietură fină, circulară, în jurul gâtului.
— La nuntă.
Verigheta a căzut pe scaunul din dreapta.
Sunetul metalului lovind tapițeria a fost mic, dar în pădure a părut să răsune ca un clopot.
— Cinci minute, a spus ea. Nu plecați.
A deschis ușa.
De data asta s-a deschis.
A coborât fără zgomot. Rochia i s-a târât prin noroi, dar nu lăsa urme. A mers spre ruine, printre lumânările stinse și pietrele sparte. Înainte să intre în întunericul pivniței, s-a oprit și s-a întors.
— Dacă mă vedeți fără cap, închideți ochii.
— Ce?
— Numai cinci secunde.
Apoi a dispărut.
Am rămas nemișcat.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să încerc motorul.
Nimic.
Al doilea a fost să ridic stația.
Doar fâșâit.
Telefonul avea o liniuță de semnal, apoi niciuna.
M-am uitat la verigheta de pe scaun. Era veche, murdară de pământ pe interior. Într-o parte avea o zgârietură adâncă, iar pe margine se vedeau litere aproape șterse. Nu le puteam citi.
Am deschis torpedoul și am împins verigheta acolo cu un șervețel.
Nu voiam s-o ating.
Apoi am așteptat.
Un minut.
Două.
Pădurea era tăcută.
Trei.
Din ruine s-a auzit un zgomot de pași.
Patru.
Apoi un râs.
Nu de femeie.
De bărbat bătrân.
Cinci.
Farurile s-au stins.
Întunericul a căzut peste mașină atât de brusc încât am scos un sunet rușinos, ca un copil. Am încercat din nou contactul. Bordul s-a aprins o clipă, apoi s-a stins. În aceeași clipă, dinspre ruine, s-a aprins o lumină roșie.
Nu era foc.
Nu era lanternă.
Era ca și cum cineva aprinsese sub pământ un ochi.
Am încuiat ușile.
Din copaci au început să apară oameni.
La început am crezut că sunt adolescenți. Siluete cu glugi, haine negre, fețe acoperite. Mergeau încet, fără să vorbească, spre ruine. Unul ținea o sacoșă. Altul avea o carte. Altul, o lumânare groasă, neagră.
Ritualuri sataniste.
Așa ziceau poveștile. Că după demolarea casei, locul devenise punct de întâlnire pentru nebuni, curioși, oameni care voiau să cheme ce nu înțelegeau și să plece înainte să fie chemați ei.
Dar siluetele acelea nu păreau oameni care veniseră pentru spectacol.
Păreau chemați.
Unul s-a oprit lângă mașina mea și a întors capul spre mine. Nu i-am văzut fața. Doar o mască albă, murdară, fără gură. În locul ochilor, două găuri negre.
A ridicat un deget la mască.
Semn să tac.
Apoi a mers mai departe.
Am apăsat claxonul.
Nu s-a auzit nimic.
Niciun sunet.
Am apăsat iar, disperat.
Nimic.
Mașina devenise o cutie fără voce.
În ruine, siluetele formaseră un cerc. Lumina roșie pulsa din pivniță. Un murmur a început să se ridice, dar nu era rugăciune, nici cântec. Era ca un grup de oameni care vorbeau toți în șoaptă, fiecare în altă limbă.
Apoi am văzut mireasa.
Stătea în mijlocul cercului.
Fără cap.
Corpul ei, în rochie albă, era drept, nemișcat. Voalul atârna gol deasupra umerilor, ca și cum ar fi acoperit ceva invizibil. În mâna stângă ținea un buchet uscat, negru. În dreapta… ceva rotund, prins de păr.
Am închis ochii.
Numai cinci secunde.
Unu.
Murmurul a crescut.
Doi.
Cineva a bătut în geamul din spate.
Trei.
O voce de bărbat a șoptit lângă urechea mea, deși eram singur în mașină:
— Dă-mi fata înapoi.
Patru.
Am simțit ceva rece atingându-mi gâtul, ca muchia unei lame.
Cinci.
Am deschis ochii.
Farurile s-au aprins singure.
În fața mașinii stătea o fată.
Nu mireasa din mașină.
Alta.
Tânără, desculță, cu părul ud și rochie albă de spital sau de mireasă, nu-mi dădeam seama. Ținea mâna pe capotă și se uita direct la mine. Avea ochii umflați de plâns.
Apoi a rostit fără sunet:
— Nu sunt prima.
Și s-a izbit cu fruntea de parbriz.
Am țipat.
Parbrizul nu s-a spart. Fata nu a căzut. A dispărut.
Motorul a pornit singur.
Nu am mai gândit.
Am băgat în marșarier, am accelerat, am lovit ceva cu bara din spate, poate o piatră, poate altceva, apoi am întors mașina cum am putut și am fugit din pădure. Ramurile loveau geamurile, noroiul sărea pe caroserie, bordul piuia, iar din torpedou se auzea un zgomot metalic.
Verigheta se rostogolea singură.
Când am ajuns la drumul mare, am răsuflat atât de tare încât m-a durut pieptul.
Am vrut să merg direct la poliție.
Dar am adormit.
La volan.
Cu mașina în mers.
Nu știu cum.
Nu mi s-a întâmplat niciodată înainte și nici după. A fost ca și cum cineva mi-a pus o palmă rece peste ochi și mi-a stins lumea.
M-am trezit dimineață.
Nu eram în pădure.
Eram în fața unui bloc din cartierul Trivale.
Motorul era oprit. Farurile stinse. Afară era lumină gri, de dimineață ploioasă. O femeie ducea gunoiul. Un bărbat fuma sub copertina scării. Totul părea normal.
Asta era cel mai rău.
M-am uitat în jur, dezorientat.
Pe bancheta din spate nu era nimeni.
Pe scaunul din dreapta nu era nimic.
Mi-am amintit de torpedou.
L-am deschis.
Verigheta era acolo.
Dar nu mai era singură.
Era pe un deget.
Un deget umflat, învinețit, cu pielea desprinsă pe alocuri, tăiat de la articulație. Verigheta stătea strânsă pe el, aproape îngropată în carne.
Am deschis ușa și am vomitat lângă bordură.
Femeia cu gunoiul a țipat.
Bărbatul cu țigara a venit spre mine.
— Bă, ești bine?
Am încercat să vorbesc, dar nu ieșea nimic.
El s-a uitat în mașină, a văzut torpedoul și s-a dat doi pași înapoi.
— Doamne ferește…
În zece minute, erau trei vecini în jurul mașinii. În douăzeci, a venit poliția. Eu stăteam pe bordură, cu o pătură pusă pe umeri de cineva, fără să știu cine, repetând întruna că o luasem din pădure.
— Pe cine? m-a întrebat un agent tânăr.
— Mireasa.
El și colegul lui au schimbat o privire.
— Ce mireasă?
— Mi-a lăsat verigheta.
Agentul s-a uitat spre torpedou, unde colegul lui fotografia degetul cu o expresie de om care încerca să nu vomite.
— Domnule, de unde aveți asta?
— Nu știu.
— Nu știți cum a ajuns un deget uman în mașina dumneavoastră?
— Nu.
— Ați consumat alcool?
Am râs. Un râs scurt, spart.
— Aș fi vrut.
O femeie bătrână s-a apropiat de noi. Avea basma neagră și un palton vechi. Stătea la intrarea blocului și se uita la mașina mea ca la un sicriu.
— Iar a venit, a spus ea.
Agentul s-a întors spre ea.
— Doamnă, vă rog să intrați în bloc.
— Aici a stat.
— Cine?
Bătrâna a arătat spre deget.
— Mireasa.
M-am ridicat brusc.
— Ce mireasă?
Bătrâna m-a privit.
Avea ochi apoși, dar lucizi.
— Nu aia veche. A doua.
Agentul a oftat.
— Doamnă…
— Acum zece ani, a plecat de aici în rochie albă, a spus bătrâna, fără să-l bage în seamă. Soțul ei murise în ziua nunții. Accident. N-a mai apucat să intre în casă cu ea. Au adus-o înapoi de la spital, dar ea n-a vrut să dea rochia jos. Toată noaptea a stat pe scară și a zis că el o așteaptă în pădure.
Am simțit cum mi se face frig.
— Cum o chema?
Bătrâna a strâns buzele.
— Elena.
În noaptea asta… Elena.
— Dimineață au găsit-o?
Bătrâna s-a uitat spre etajele blocului.
— N-au găsit-o întreagă.
Agentul a ridicat mâna.
— Ajunge.
— A sărit? am întrebat.
Bătrâna m-a privit iar.
— A plecat.
— Unde?
— La casa din pădure. Unde se duc toate miresele care nu ajung la mire.
Polițiștii mi-au luat declarație. M-au dus la secție. Au verificat mașina. Au ridicat degetul. Au pus întrebări de care eu nu aveam cum să trec fără să par nebun.
Nu m-au arestat, nu atunci. Probabil pentru că nu exista niciun cadavru, niciun martor, nimic care să mă lege de ceva concret. Doar o bucată de carne moartă în torpedoul unui taxi și un șofer care repeta că mireasa i-a lăsat verigheta drept garanție.
După prânz, m-au lăsat să plec.
Maria m-a sunat de zece ori. N-am răspuns.
Spre seară, m-am dus la ea la dispecerat.
Era singură, cu o țigară neaprinsă între degete, deși nu fuma în interior niciodată.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
I-am spus tot.
Nu m-a întrerupt. Nu m-a contrazis. Când am ajuns la deget, a închis ochii.
— Trebuia să refuzi cursa, a spus.
— Știai?
— Știam legenda.
— Nu legenda, Maria. Știai că sunase ea?
A deschis ochii.
— Dani, apelul n-a intrat în sistem.
— Cum adică?
A întors monitorul spre mine. Lista curselor de noapte. Ora 00:47. Nimic. Niciun apel. Nicio comandă.
— Dar mi-ai vorbit pe stație.
— Da. Pentru că tu ai zis că ai comandă.
— Nu. Tu m-ai trimis.
Maria a clătinat din cap.
— Tu ai spus: „Sunt la preluare, clienta nu e aici.” Eu te-am întrebat despre ce clientă vorbești.
Am simțit cum scaunul se mișcă sub mine.
— Nu.
— Ba da.
— Și după aceea?
— După aceea ai tăcut. Vreo două minute. Apoi ai spus ceva ce n-am înțeles.
— Ce?
Maria a luat un carnețel de lângă tastatură. Scrisese acolo, cu litere tremurate:
„A PATRA NU ARE MIRE.”
Nu-mi aminteam să fi spus asta.
— Ce înseamnă? am întrebat.
— Eu speram să-mi spui tu.
În noaptea aceea nu m-am dus acasă. M-am dus la Vali.
Vali era prietenul meu din copilărie, genul de om care râde primul și fuge ultimul, mai ales dacă e destul de prost încât să creadă că aventura e mai bună decât somnul. Lucra ca fotograf la evenimente și avea o cameră video bună, lanternă puternică, dronă și un curaj care venea din faptul că nu văzuse încă nimic real.
L-am găsit editând poze de la o nuntă.
— Arăți ca dracu’, mi-a zis.
— Am nevoie să vii cu mine în Trivale.
A ridicat sprâncenele.
— La ora asta?
— Da.
— Pentru ce?
— Să filmezi ceva.
A zâmbit.
— Fantome?
Nu am zâmbit.
Vali s-a uitat mai atent la mine.
— Bă, ce-ai pățit?
I-am spus și lui.
A fost mai greu a doua oară. Când povestești un coșmar, îl aduci în cameră. Îl pui pe masă între tine și celălalt. Dacă celălalt râde, poate coșmarul se micșorează. Dacă nu râde, crește.
Vali nu a râs.
— Ai luat ceva?
— Nu.
— Ai dormit?
— Puțin. La volan. Fără să vreau.
— Ai ajuns în fața blocului?
— Da.
— Cu degetul?
— Da.
A închis laptopul.
— Mergem, dar nu intrăm adânc.
— Intrăm cât trebuie.
— Nu, Dani. Eu filmez nunți și botezuri. Nu fac exorcizări.
— Nu e exorcizare.
— Atunci ce e?
M-am gândit la cuvintele scrise de Maria.
A patra nu are mire.
— Nu știu.
Am ajuns la marginea pădurii aproape de miezul nopții.
Nu am luat taxiul. Am mers cu mașina lui Vali. El a făcut glume până la intrare, apoi a tăcut. Pădurea avea felul ei de a scoate glumele din oameni. Am parcat lângă o alee luminată slab și am luat echipamentul.
— Pun camera pe night mode, a spus Vali. Dacă vedem vreun drogat cu lumânări, chemăm poliția.
— Dacă vedem o mireasă?
— Depinde dacă are cap.
Nu i-am răspuns.
Am mers pe traseul pe care îl făcusem cu o noapte înainte. Sau am încercat. Pădurea arăta altfel când mergi pe jos. Fiecare copac seamănă cu altul, fiecare potecă se desparte în trei, fiecare foșnet pare pas. Nu găseam drumul rupt, nici indicatorul de acces interzis, nici inima desenată cu spray.
— Ești sigur că aici ai intrat? m-a întrebat Vali.
— Da.
— Poate erai în altă parte.
— Eram aici.
— Dani…
— Eram aici.
Am mers încă zece minute.
Atunci am auzit clopotul.
Un singur sunet.
Adânc.
Venit de undeva din pădure.
Vali s-a oprit.
— Ai auzit?
— Da.
— E vreo biserică aici?
Nu i-am răspuns.
Al doilea sunet de clopot a venit mai aproape.
Apoi al treilea.
Nu suna ca un clopot mare, bisericesc. Era spart, gâjâit, ca și cum metalul crăpat ar fi fost lovit sub pământ.
— Nu-mi place, a spus Vali.
— Filmează.
— Normal că filmez, că dacă mor vreau măcar să iasă vertical bine.
Am înaintat spre sunet.
Ceața a început să se ridice printre copaci. Nu era deasă, dar se mișca ciudat, în fâșii lungi, ca niște voaluri trase de mâini nevăzute. Din loc în loc, am văzut panglici albe legate de ramuri. Unele vechi, murdare. Altele proaspete.
— Astea ce sunt? a întrebat Vali.
— Nu știu.
A atins una.
În clipa aceea, undeva în dreapta, o femeie a râs.
Vali și-a tras mâna ca ars.
— Nu atingem nimic. Regulă nouă.
Am ajuns la o poiană mică.
În mijlocul ei era o construcție ruinată, pe care n-o mai văzusem niciodată, deși crescusem în Pitești și fusesem de zeci de ori în Trivale. Arăta ca o biserică neterminată sau ca o capelă abandonată: pereți joși de piatră, arcadă spartă, o intrare fără ușă, ferestre înguste fără geam. Deasupra, unde ar fi trebuit să fie crucea, era doar o tijă de fier îndoită, rămasă ca un deget strâmb spre cer.
Pe una dintre pietre era zgâriat:
BISERICA DIAVOLULUI
Vali a coborât camera.
— Nu.
— Trebuie.
— Nu trebuie nimic. Ăsta e momentul din filme când publicul strigă „nu intrați acolo”, iar proștii intră.
— Tu ai venit să filmezi.
— Am venit pentru că ești prietenul meu și arătai ca unul care ori se sinucide, ori face ceva mai prost. Nu am venit să mă însor cu Satana.
Din interiorul ruinei s-a auzit o voce de femeie.
— Mirele a venit?
Vali a făcut un pas în spate.
— Ai auzit, da?
— Da.
— Perfect. Deci plecăm.
Dar picioarele mele au mers înainte.
Nu pentru că voiam. Nu complet. Era ca atunci când asculți pe cineva strigându-te dintr-o cameră întunecată și, deși știi că nu trebuie, o parte din tine vrea să vadă cine e acolo.
Am intrat în ruină.
Înăuntru era mai frig. Nu exista acoperiș, dar deasupra noastră cerul nu se vedea. Doar ceață. Pe jos erau lumânări topite, bucăți de pânză albă, flori uscate, fotografii arse pe jumătate. În capăt, unde ar fi trebuit să fie altarul, era o masă de piatră crăpată.
Pe piatră stătea o coroană de mireasă.
Veche.
Înnegrită.
Vali a intrat după mine, înjurând printre dinți.
— Filmez, dar te urăsc.
Am luminat pereții.
Erau acoperiți cu nume.
Nu graffiti moderne. Unele păreau scrijelite de mult, altele aproape proaspete. Nume de femei. Maria. Ileana. Sofia. Ana. Elena. Mara. Nume peste nume, unele tăiate cu o linie adâncă.
Pe peretele din spate era o frază:
TATĂL DĂ MIREASA. PĂDUREA IA MIRELE.
Atunci am auzit pași în afara ruinei.
Mulți.
Venind din toate direcțiile.
Vali a ridicat camera.
— Dani…
În intrarea bisericii a apărut un bărbat.
Era îmbrăcat în haine vechi, elegante, ca un boier dintr-o fotografie stricată. Haină lungă, vestă, guler înalt, mănuși. Fața îi era palidă și rigidă, iar ochii păreau prea mici pentru orbitele adânci. În mâna dreaptă ținea o lumânare neaprinsă. În stânga, un baston cu mâner de argint.
— Cine intră în biserică fără binecuvântare? a întrebat.
Vali a șoptit:
— Actor. Zi-mi că e actor.
Bărbatul a întors capul spre el.
— Fotograful se pune lângă ușă. Să prindă mireasa când cade.
Vali a încremenit.
— Nu-mi place deloc cum vorbește cu mine.
Am încercat să par stăpân pe mine.
— Cine sunteți?
Bărbatul m-a privit de parcă întrebarea era nepoliticoasă.
— Tatăl.
Cuvântul a căzut în ruină ca o secure.
Tatăl.
Al fetei vechi.
Al miresei fără cap.
Al primei legende.
— Nu aveți ce căuta aici, am spus.
Bărbatul a zâmbit.
— Eu am construit locul.
— Asta nu e biserică.
— Nici nunta aceea n-a fost nuntă.
Din ceață au apărut siluete. Oameni îmbrăcați de nuntă, dar murdari de pământ. Femei cu rochii vechi, bărbați cu pălării, copii palizi, lăutari fără instrumente. Stăteau în jurul nostru, umplând ruina, deși nu-i văzusem intrând.
Vali a început să respire sacadat.
— Dani, spune-mi că vezi și tu.
— Văd.
— Atunci fă ceva.
— Ce?
— Nu știu. Fii protagonist util.
Bărbatul cu baston a ridicat lumânarea. Fitilul s-a aprins singur cu flacără albastră.
— Fata mea avea sânge bun, a spus el. Nume bun. Casă bună. Iar ea a vrut să fugă cu un flăcău fără pământ, fără cai, fără Dumnezeu.
— Și l-ați omorât, am spus.
— L-am corectat.
În spatele lui, cineva a început să plângă.
— Ați omorât-o și pe ea.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ea m-a făcut de rușine.
— Era copilul dumneavoastră.
— Era proprietatea mea.
În clipa aceea, ceva s-a mișcat lângă altar.
Mireasa fără cap a ieșit din ceață.
Corpul ei era în rochie albă veche, cu mâneci lungi și dantelă murdară. În locul capului, deasupra gâtului tăiat, plutea un voal gol. Dar în mâini ținea o verighetă.
Nu era verigheta din taxi.
Era alta.
Mai veche.
Mai întunecată.
Bărbatul a întors capul spre ea.
— Te-ai întors.
Corpul miresei s-a oprit.
— Nu poate vorbi, a șoptit Vali. N-are cap.
Dar din toate zidurile bisericii s-a auzit o voce de fată:
— Tu m-ai lăsat fără voce.
Bărbatul a strâns bastonul.
— Eu ți-am dat nume.
— Tu mi-ai luat viața.
— Ți-am apărat onoarea.
Vocea a început să râdă. Un râs fără gură, venit din pietre, din ceață, din coroana de pe altar.
— Onoarea ta. Nu a mea.
Lumânările de pe jos s-au aprins una câte una.
Am văzut atunci că fotografiile arse de pe podea erau toate cu mirese. Femei din epoci diferite. Rochii vechi, rochii moderne, voaluri scurte, voaluri lungi. Fiecare fotografie avea chipul zgâriat sau ars.
— A patra nu are mire, am spus fără să vreau.
Bărbatul s-a întors spre mine.
— Cine ți-a spus asta?
Nu eu vorbisem. Sau nu doar eu. Vocea ieșise din gura mea, dar nu părea a mea.
Mireasa fără cap a întins mâna spre mine.
Pe degetul ei nu era carne.
Doar os.
— Ce înseamnă? am întrebat.
Din spatele altarului s-a auzit altă voce.
— Înseamnă că nu mai ajunge una.
A apărut femeia din taxi.
Elena.
Sau cea care fusese Elena în noaptea aceea.
Acum avea capul descoperit. Era frumoasă într-un mod bolnav, cu ochii adânci, gura vânătă și părul ud lipit de obraji. Pe rochia ei se vedeau urme de noroi și sticlă spartă.
— Mireasa veche nu are cap, a spus ea. Mireasa nouă nu are mire. Casa nu mai are ziduri. Biserica nu mai are cruce.
A făcut un pas spre mine.
— Iar pădurea nu mai are răbdare.
Vali a murmurat:
— Eu sigur nu mai am.
Bărbatul cu baston a lovit piatra cu vârful bastonului.
— Destul.
Toți cei din jur au tăcut.
— Fata mea se mărită în noaptea asta.
— Cu cine? am întrebat.
Bărbatul m-a privit.
Atunci am înțeles.
Nu venisem să filmez.
Nu venisem să investighez.
Fusesem adus.
— Nu, am spus.
Vali s-a uitat la mine.
— Ce nu?
— Eu sunt mirele.
— Nici n-ai costum.
— Vali…
— Nu, stai. Asta e absurd. O fantomă aristocrată nu poate să te ia de ginere fără acord, nu?
Bărbatul a ridicat bastonul spre el.
— Fotograful tace.
Vali a tăcut. Nu pentru că voia. Gura i s-a închis brusc, ca și cum i-ar fi lipit-o cineva.
Ochii i s-au mărit de panică.
Am făcut un pas spre el.
— Lasă-l!
— Nu vorbești în biserică peste tatăl miresei.
— Asta nu e biserică.
— Aici s-au făcut cele mai sincere nunți, a spus bărbatul. Mireasa nu minte când e moartă.
Elena s-a apropiat de mine.
— Nu-l asculta.
— Atunci pe cine?
— Pe cea fără cap.
— Nu poate vorbi.
— Ba da. Dar trebuie s-o privești când apare.
— Ai zis să închid ochii.
— Ca să nu te aleagă atunci. Acum trebuie să te aleagă tu pe ea.
— Ce înseamnă asta?
Elena s-a uitat spre altar.
— Sunt patru povești, dar o singură rană. Prima a fost fata ucisă de tată. A doua a fost casa, unde oamenii au venit să cheme ce nu înțelegeau. A treia am fost eu, mireasa care n-a mai ajuns la soț. A patra e biserica asta, unde nu se cunună oameni, ci se leagă morții de vii.
— Și eu ce caut aici?
— Ai luat verigheta.
— Nu am vrut.
— Nu contează. Ai fost martor. Iar martorul poate rupe nunta.
Bărbatul a început să râdă.
— Nunta nu se rupe. Nunta se consumă.
A pocnit din degete.
În ruină a început muzica.
Nu venea de nicăieri și de peste tot. Lăutari invizibili cântau o melodie veche, strâmbă, cu viori plângătoare și țambal spart. Oaspeții morți s-au așezat de o parte și de alta a altarului. Vali, cu gura încă lipită, filma fără să vrea; camera lui era ridicată, deși mâinile îi tremurau.
Mireasa fără cap a fost împinsă spre mine de două femei bătrâne cu fețe acoperite de voal negru.
Elena mi-a prins mâna.
— Când o vezi, să nu te uiți după cap. Uită-te la mâini.
— De ce?
— Pentru că mâinile spun pe cine iubește.
Mireasa fără cap s-a oprit în fața mea.
Pentru cinci secunde, am văzut-o complet.
Nu cu ochii.
Cu ceva mai adânc, mai rău.
Am văzut o fată vie, alergând prin pădure cu rochia ridicată în mâini, râzând și plângând în același timp. Lângă ea, un băiat tânăr, desculț, cu fața luminată de speranță. În spate, cai, torțe, voci de bărbați. Apoi o poiană. Băiatul legat de un copac. Tatăl cu bastonul. Lama. Fata ținută cu forța să privească. Sânge pe frunze. Pământ zgâriat cu unghiile. Un cap rostogolindu-se lângă un buchet.
Dar mâinile ei…
Mâinile ei nu cereau răzbunare.
Țineau strâns o bucată de pânză.
Cămașa băiatului.
Mireasa nu voia mire nou.
Își căuta mirele vechi.
— Nu vrea să se mărite, am spus.
Muzica s-a oprit.
Bărbatul a încremenit.
— Taci.
— Nu vrea mire.
El a venit spre mine cu bastonul ridicat.
— Nu știi ce vrea.
— Ba da. Tu ai ținut-o aici. Tu ai făcut din moartea ei o nuntă care se repetă. Tu ai lăsat oamenii să vină la ruine, să aprindă lumânări, să se joace de-a întunericul, pentru că fiecare frică o hrănea.
Fața bărbatului s-a strâmbat.
— Eu sunt tatăl.
— Nu. Ești primul blestem.
Cuvântul a lovit ruina.
Blestem.
Cei din jur au început să șoptească.
Elena s-a apropiat de altar și a pus mâna pe coroana de mireasă.
— Aici se adună toate femeile care au fost trase înapoi când voiau să plece, a spus ea. Toate promisiunile rupte. Toate nunțile care s-au terminat cu sicriu. Dar nu el le ține.
A arătat spre bărbat.
— Ele se țin una pe alta, pentru că nimeni nu le-a spus povestea întreagă.
Bărbatul a urlat.
Nu ca om.
Ca o ușă veche smulsă din balamale.
Toată biserica s-a cutremurat. Pietrele au început să crape. Lumânările s-au stins și s-au aprins iar, flăcări albastre, apoi roșii. Vali a căzut în genunchi, încă filmând.
Mireasa fără cap a ridicat mâna.
Verigheta veche a căzut pe piatră.
Apoi, din pădure, s-au auzit pași.
Un singur om.
Bărbatul cu baston s-a oprit.
Ceața din intrarea ruinei s-a desfăcut.
Acolo stătea un tânăr.
Sărac, desculț, cu cămașa ruptă și pieptul pătat de sânge vechi. Avea fața palidă, dar ochii vii, într-un fel în care morții uneori par mai vii decât noi. În mână ținea o cunună de flori de câmp, uscate de mult.
Fata fără cap s-a întors spre el.
Nu avea chip.
Nu avea ochi.
Dar tot corpul ei s-a schimbat. A devenit, pentru o clipă, ușor. Aproape viu. Rochia nu mai părea murdară, ci doar veche. Mâinile nu mai tremurau.
Tânărul a întins mâna.
Vocea fetei a venit din toate părțile:
— Ai venit.
El a zâmbit trist.
— Am fost aici mereu. Dar tatăl tău nu mă lăsa să trec de ușă.
Bărbatul a ridicat bastonul.
— Nu!
Elena a aruncat coroana de mireasă în focul albastru.
Nu știu de unde apăruse focul. Poate din altar. Poate din pământ. Când coroana a ars, toate numele de pe pereți au început să lumineze. Femeile din fotografii au ridicat capetele. Una câte una, miresele din imagini au deschis ochii.
Bărbatul a făcut un pas înapoi.
— Fără mine, nu există nuntă.
Mireasa fără cap s-a apropiat de el.
Pentru prima dată, a ridicat mâinile spre locul unde ar fi trebuit să aibă capul.
Și l-a luat.
Nu știu de unde.
Nu a apărut în aer. Nu s-a materializat. Pur și simplu, într-o clipă, îl ținea în palme: capul unei fete tinere, cu părul lung, cu ochii deschiși, cu buzele aproape zâmbind.
Și l-a pus la loc.
Sunetul a fost mic.
Un oftat.
Când și-a ridicat privirea, era întreagă.
Nu frumoasă ca în povești.
Frumoasă ca un om care, după o suferință imposibil de lungă, își amintește cine a fost.
— Tată, a spus ea.
Bărbatul a tremurat.
— Fata mea…
— Nu mai sunt a ta.
A întins mâna spre tânărul desculț.
El a venit lângă ea.
— Nu mai ai ce da, a spus fata. Nu mai ai cui lua.
Bărbatul a încercat să vorbească, dar din gură i-a ieșit praf. Hainele lui s-au înnegrit, pielea i s-a crăpat, bastonul s-a rupt în două. Pentru o clipă, am văzut ce era de fapt: nu boier, nu tată, nu fantomă nobilă, ci o umbră ținută în viață de rușine, control și frică.
Apoi pădurea l-a tras înapoi.
Rădăcini negre au ieșit din podeaua ruinei, i s-au încolăcit pe picioare, pe brațe, pe gât. El a scos un sunet gros, înecat, dar nimeni nu s-a mișcat să-l ajute. Oaspeții morți îl priveau în tăcere.
Înainte să dispară în pământ, s-a uitat la mine.
— Fiecare poveste are nevoie de alt tată, a șoptit.
Apoi nu a mai fost.
Ruina a rămas nemișcată.
Muzica se oprise. Vântul dispăruse. Pădurea părea să țină respirația.
Vali a căzut pe spate și a început să tușească. Gura i se deschisese.
— Bă… bă… bă… eu am filmat?
— Cred că da.
— Spune-mi că am filmat.
— Vali…
— Dacă n-am filmat, mă las de meserie și mă fac călugăr. Dar nu aici.
Elena stătea lângă altar, cu ochii în pământ.
— Tu nu pleci? am întrebat-o.
A zâmbit fără bucurie.
— Eu nu eram ținută de tatăl ei.
— Atunci de ce?
A ridicat mâna. Pe inelar nu mai avea verighetă.
— Eu am venit singură. Asta e mai greu.
— Soțul tău?
— M-a așteptat o vreme. Apoi a plecat unde trebuia să plece. Eu n-am putut să-l iert că m-a lăsat vie.
Nu știam ce să spun.
Elena s-a apropiat de mine și mi-a pus ceva în palmă.
Verigheta.
Curată acum. Fără sânge. Fără carne. Doar metal rece.
— Dă-i drumul în apă, a spus. Nu în pădure. Nu la bloc. În apă curgătoare.
— Și degetul?
Ea a închis ochii.
— Degetul nu era al meu.
— Atunci al cui?
Elena s-a uitat spre ieșirea ruinei.
— Al celei de-a patra.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ai spus că a patra nu are mire.
— Da.
— Cine e?
Pentru prima dată, Elena părea speriată.
— Biserica.
Am privit în jur.
Pietrele ruinei erau umede. Pe pereți, numele nu mai luminau. Mireasa veche și tânărul desculț dispăruseră. Oaspeții morți se retrăgeau încet în ceață.
— Nu înțeleg.
— Toți cred că Biserica Diavolului e un loc, a spus Elena. Dar nu e doar loc. E ce rămâne când oamenii vin aici și cer lucruri. Să li se întoarcă iubiții. Să moară rivalii. Să se lege cineva de ei. Să nu plece mirele. Să nu fugă mireasa. Fiecare dorință murdară a pus o piatră. Fiecare ritual prost a aprins o lumânare. Fiecare frică a adus-o mai aproape.
— Pe cine?
Elena a privit spre altar.
Piatra crăpată pulsa slab, ca o inimă subțire.
— Pe mireasa care nu a fost om niciodată.
În clipa aceea, din altar s-a auzit o bătaie.
Una singură.
Ca un pumn lovind piatra din interior.
Vali s-a ridicat brusc.
— Plecăm. Nu discutăm. Nu analizăm. Plecăm.
Elena a făcut un pas înapoi.
— Când o să vină, nu va avea chip. O să le poarte pe ale noastre.
— Și cum o oprim? am întrebat.
— Nu o chemați.
— Cine ar chema așa ceva?
Vali a ridicat mâna.
— Oamenii sunt proști. Confirm.
Elena m-a privit.
— Ai povestit cuiva ce ai văzut?
— Da.
— O să povestești mai departe?
Am tăcut.
— Atunci ai grijă cum o spui. Dacă o spui ca legendă, rămâne legendă. Dacă o spui ca invitație, vine.
Apoi a dispărut.
Nu dramatic. Nu cu lumină. Doar s-a făcut tot mai transparentă, până când prin rochia ei s-au văzut pietrele, ceața, altarul.
Înainte să dispară complet, a șoptit:
— Nu toate miresele vor să fie găsite.
Am ieșit din ruină aproape alergând.
Pădurea era alta. Sau poate noi eram. Potecile păreau mai scurte. Ceața se ridicase. Undeva, departe, se auzeau mașini. Orașul era din nou aproape.
Când am ajuns la mașina lui Vali, el s-a sprijinit de capotă și a început să râdă. Râs nervos, rupt, cu lacrimi.
— Am filmat, a spus.
— Ești sigur?
A scos camera și a verificat.
Ecranul s-a aprins.
Primele minute erau acolo: noi mergând prin pădure, panglicile, poiana, ruina.
Apoi, exact când intram în Biserica Diavolului, imaginea devenea neagră.
Sunetul continua.
Vocile.
Bărbatul.
Elena.
Eu.
Vali încercând să înjure cu gura lipită.
Apoi vocea fetei fără cap.
Apoi zgomotul rădăcinilor.
Apoi altarul.
La final, după ce noi ieșisem, camera continuase să înregistreze deși Vali o ținea închisă la piept.
Se auzea o voce nouă.
Nu Elena.
Nu mireasa veche.
Nu bărbatul.
O voce fără vârstă, fără gen, fără respirație.
Spunea:
— Patru povești. O singură ușă.
Apoi, foarte încet:
— Mai trimiteți miri.
Vali a scăpat camera.
— Nu urcăm asta nicăieri.
— Nu.
— Nu facem podcast.
— Nu.
— Nu scoatem teaser.
— Nu.
— Nu spui nimănui că eu am plâns.
— Ai plâns?
— Preventiv.
Am plecat din Trivale înainte să se lumineze.
La primul pod peste un fir de apă, am oprit. Nu știu dacă era destul de curgătoare, destul de curată sau destul de bună pentru ce ceruse Elena. Dar apa se mișca.
Am scos verigheta.
Pentru o clipă, mi s-a părut că e caldă.
Am aruncat-o.
Metalul a căzut în apă fără sunet.
Pe suprafața întunecată s-a format un cerc.
Apoi altul.
Apoi, pentru o secundă, în apă am văzut chipul Elenei. Nu moartă. Nu mireasă. Doar o femeie tânără, obosită, care a închis ochii.
Când am clipit, nu mai era.
Au trecut șase luni.
Poliția nu m-a mai căutat. Nu știu ce au făcut cu degetul. Nu am întrebat. Maria a refuzat să mai preia curse spre pădure după miezul nopții. Vali s-a apucat să filmeze doar botezuri și evenimente de zi, apoi a renunțat complet la nunți. Spune că nu mai suportă rochiile albe.
Eu încă mai conduc taxi.
Dar nu intru în Trivale după ora zece.
Nu pentru bani, nu pentru prieteni, nu pentru nimeni.
Uneori, clienții insistă.
— Hai, șefu’, doar până la parc.
— Nu.
— Plătesc dublu.
— Nu.
— Ce, ți-e frică?
Atunci mă uit în oglindă și le spun adevărul:
— Da.
Unii râd. Unii coboară nervoși. Unii tac.
Dar cei care sunt din Pitești înțeleg.
Într-o noapte, acum două săptămâni, am primit o comandă fără număr. Aplicația a pornit singură, deși era închisă. Pe ecran scria:
Preluare: Pădurea Trivale
Destinație: Biserica Diavolului
Client: Mireasa
Am anulat.
Comanda a reapărut.
Am anulat iar.
A treia oară, destinația s-a schimbat:
La tine acasă.
Am aruncat telefonul pe scaunul din dreapta.
Din boxele mașinii s-a auzit o melodie de nuntă, veche, stricată.
Apoi vocea Elenei, abia auzită:
— Ți-am spus să ai grijă cum o spui.
Am oprit mașina în mijlocul străzii.
În oglinda retrovizoare, pe bancheta din spate, stătea o mireasă.
Nu avea cap.
Dar mâinile ei țineau un telefon aprins.
Pe ecran era camera pornită.
Filma.
M-am întors brusc.
Bancheta era goală.
Telefonul meu a vibrat.
Un mesaj nou.
Fără expeditor.
Doar o fotografie.
Eu, la volan, văzut din spate.
Pe scaunul din dreapta, unde nu era nimeni când m-am uitat, stătea o femeie în rochie albă.
Sub fotografie scria:
Nu ai terminat povestea.
De atunci, în fiecare noapte, la aceeași oră, primesc câte o imagine.
Casa demolată.
Blocul din Trivale.
Ruina bisericii.
Panglici albe în copaci.
O verighetă pe fundul apei.
Și, ultima dată, o fotografie pe care n-am făcut-o eu.
Un altar de piatră.
Patru rochii de mireasă așezate una lângă alta.
Prima fără cap.
A doua fără verighetă.
A treia fără umbră.
A patra goală.
Iar deasupra lor, scris cu roșu pe zid:
CINE SPUNE LEGENDA DESCHIDE UȘA.
Așa că o spun cu grijă.
Dacă ajungi noaptea în Pădurea Trivale și vezi o mireasă, nu te uita la rochie.
Nu te uita după cap.
Nu te uita la verighetă.
Uită-te la picioare.
Dacă atinge pământul, fugi.
Dacă plutește, roagă-te.
Dar dacă stă nemișcată și îți face semn să vii mai aproape, nu întreba ce vrea.
Știe deja ce vrei tu.
Și pădurea are răbdare cu oamenii care mint.
Dar nu are milă de cei care promit.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.