Fata luată de ceață în dimineața de Sânziene

În satul bunicii mele, ceața nu cobora niciodată la întâmplare în dimineața de Sânziene.

Așa spuneau bătrânele, cu glasul acela obosit și sigur, de oameni care nu mai aveau nimic de demonstrat nimănui.

Ceața venea după ceva.

Sau după cineva.

Eu m-am întors acolo într-un iunie fierbinte, după aproape zece ani de oraș, de nopți albe și de uitat intenționat tot ce ținea de copilăria mea. Oficial, venisem s-o ajut pe mătușa mea să golească șura veche și să vadă dacă mai salvăm ceva din casă înainte să o vândă.

Neoficial, mă întorsesem pentru că visasem trei nopți la rând aceeași fată.

Stătea într-un lan de sânziene, cu rochia albă lipită de genunchi, de parcă ar fi ieșit din apă, și mă privea fără să clipească.

Nu vorbea.

Doar își ridica mâna încet și arăta spre pădure.

Când mă trezeam, camera mea din București mirosea a iarbă zdrobită și flori amare, exact ca poiana din spatele satului.

N-am spus nimănui de vise. Mi-era rușine până și față de mine.

În seara în care am ajuns, satul arăta aproape neschimbat: același drum de piatră, aceleași garduri strâmbe, aceleași curți adânci cu câini leneși la umbră și cu rufe întinse prea jos. Aerul mirosea a praf cald, fân proaspăt întors și lapte fiert. Dinspre câmp venea cântecul greierilor, gros și continuu, ca o țesătură vie.

Mătușa Elena m-a întâmpinat în poartă cu un șorț legat strâns peste mijloc și cu sprâncenele încruntate.

— Ai ajuns târziu.

— Am prins trafic.

— Azi nu trebuia să prinzi trafic. Azi trebuia să ajungi pe lumină.

Am râs.

— Mătușă, nu mai sunt copil.

Ea a scuipat semințe de floarea-soarelui în praf și s-a uitat în sus, spre cerul roșiatic.

— Tocmai de-aia zic.

N-am comentat. La sat, dacă începi să iei în serios fiecare avertisment, nu mai termini nici în trei vieți.

În curte, pe o masă joasă, pusese deja mămăligă, brânză și lapte prins. M-am așezat, am mâncat, am ascultat-o vorbind despre vecini, despre secetă, despre o vacă fătată strâmb și despre faptul că „fetele de azi nu mai știu nici măcar să împletească sânzienele cum trebuie”. Vorbea mult, repede, ca și cum ar fi vrut să acopere ceva.

Când s-a lăsat întunericul, am observat că nu aprinde lumina pe prispă.

— S-a ars becul?

— Nu.

— Atunci?

A strâns buzele.

— În noaptea de Sânziene nu lași lumina afară.

— De ce?

— Ca să nu creadă că-i chemi.

Am vrut s-o întreb pe cine, dar în clipa aia s-a auzit un râs subțire din uliță.

Nu râs de om mare.

Râs de fată.

Scurt, vesel aproape.

Am întors capul.

Dincolo de poartă, în lumina slabă a lunii, trecea o fată îmbrăcată în alb. Mergea desculță, cu părul lung pe spate, și ținea în mână o coroniță de flori galbene.

Mi s-a strâns stomacul.

Era fata din vis.

M-am ridicat atât de repede, încât aproape am răsturnat cana.

— Cine e?

Mătușa Elena s-a întors și ea, dar până s-a uitat spre drum, fata dispăruse.

— Cine să fie?

— A trecut o fată pe uliță. În alb. Cu coroniță.

Fața mătușii s-a schimbat atât de puțin încât, dacă n-aș fi urmărit-o atent, poate n-aș fi observat. O încordare mică, la colțul gurii. O umbră în ochi.

— Ai obosit pe drum, a zis.

— N-am obosit atât.

A strâns farfuriile mai tare decât era nevoie.

— Dacă o vezi iar, nu-i răspunde.

— Mătușă...

— Nici dacă te strigă pe nume.

Atât.

S-a ridicat și a intrat în casă, lăsându-mă singur cu greierii, cu mirosul de pământ cald și cu senzația că satul, în noaptea aia, asculta mai atent decât mine.

Am dormit în camera bunicii. Ferestrele dădeau spre grădină, iar de dincolo de ea începea drumul îngust care urca spre pădure. Patul scârțâia la fiecare mișcare, cearșaful mirosea a levănțică veche și a dulap închis, iar lemnul pereților păstra răcoarea nopții.

Pe la trei, m-a trezit cântecul.

Nu unul frumos.

Nu clar.

Mai degrabă o voce de femeie, foarte departe, foarte subțire, care repeta aceeași melodie fără cuvinte, doar sunet, ca o chemare trasă prin apă.

M-am ridicat în capul oaselor.

De afară venea și altceva: miros de iarbă udă.

Miros de ceață.

Am mers la fereastră și am tras perdeaua puțin.

Curtea era acoperită de o pâclă joasă, albicioasă, deși aerul fusese uscat și cald toată ziua. Ceața stătea doar peste pământ, până la genunchi, ca o apă mută. Dincolo de gard, pe drumul spre pădure, se vedeau siluete mișcându-se.

Fete.

Șapte sau opt.

Toate în alb.

Desculțe.

Cu părul desfăcut și cu coronițe pe cap.

Mergeau una după alta, fără grabă, ținându-se de mâini.

În mijloc era ea.

Fata din vis.

S-a întors spre fereastra mea exact în clipa în care m-am lipit mai bine de geam.

Și a zâmbit.

Nu larg. Nu amenințător.

Mai rău.

Ca și cum m-ar fi recunoscut.

Apoi și-a ridicat degetul la buze.

Am auzit în spatele meu glasul mătușii:

— Nu deschide.

M-am întors.

Stătea în cămașa de noapte, cu basmaua aruncată pe umeri și cu o lumânare aprinsă în mână. Fața îi era gălbuie și întinsă.

— Le vezi și tu?

— Le aud de când eram mică.

— Cine sunt?

A venit lângă mine, dar nu s-a uitat pe geam.

— Fetele luate de ceață.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că unele au intrat în dimineața de Sânziene după flori și n-au mai ieșit cum trebuie.

— Cum adică „cum trebuie”?

A tăcut o clipă.

— Cu trupul au ieșit unele. Cu mintea nu.

M-am uitat iar afară.

Fetele ajunseseră la capătul grădinii. Ceața le înghițea treptat tălpile, gleznele, genunchii.

Fata din mijloc s-a întors din nou și am auzit-o clar, deși geamul era închis:

— Matei.

Mi s-a răcit tot sângele.

— De unde știe cum mă cheamă?

Mătușa Elena a apucat marginea perdelei și a tras-o brusc.

— Culcă-te.

— Nu-mi spui nimic?

— Dimineață.

— Dacă nu dorm?

— Atunci stai treaz și nu deschide nimic.

N-am mai pus nicio întrebare.

Dar n-am dormit.

Am stat cu spatele la perete până spre cinci dimineața, cu lumânarea ei arzând încet pe noptieră și cu urechile ciulite la fiecare zgomot. Cântecul s-a depărtat, apoi s-a stins. Câinii din sat n-au lătrat niciunul. Cocoșii au început să cânte abia când cerul s-a făcut lăptos.

În momentul ăla, m-a luat somnul pentru câteva minute.

M-a trezit țipătul.

Un țipăt de femeie tânără, atât de ascuțit și de plin, încât mi-a intrat direct în piept.

Am sărit din pat și am fugit afară.

Dimineața era albă de ceață. Nu mai văzusem niciodată așa ceva acolo. Nu se vedea poarta. Nu se vedea drumul. Nici măcar nucul din mijlocul curții nu se vedea bine. Totul era umed. Aerul mirosea puternic a flori strivite și apă rece.

Pe uliță alerga lumea.

Am ieșit în drum și am văzut-o pe Maria lui Trifu, vecina de peste gard, plângând și cu mâinile în cap.

— Iulia! Iulia!

Două femei o țineau de brațe. Un bărbat ieșise cu un băţ lung, ca pentru șanțuri. Alții strigau unii la alții din ceață.

Mătușa Elena a apărut lângă mine.

— Cine e Iulia?

— Fata lui Trifu, a zis. A ieșit dimineață după flori.

— Și?

M-a privit scurt.

— Ceața a luat-o.

Am vrut să spun ceva sarcastic, dar în clipa aia din ceață a apărut chiar Trifu, tatăl fetei, ud până la brâu și alb la față.

— La râu nu e! a strigat el. În poiană nu e! Nicăieri nu e!

Maria a început să urle.

Oamenii se mișcau haotic, dar fără curaj să intre prea adânc în pâcla albă. Se opreau după câțiva pași, strigau numele fetei, ascultau, apoi se întorceau mai speriați decât plecaseră.

— Merg și eu, am zis.

Mătușa m-a prins de braț.

— Nu.

— De ce nu?

— Pentru că te-a strigat noaptea.

— Ce legătură are?

— Are.

— Mătușă, e o fată dispărută!

— Și dacă intri după ea când ceața te știe, nu mai scoți nimic bun.

M-am smuls.

— Nu stau să mă uit.

N-a mai insistat. Doar și-a făcut cruce în grabă și a spus printre dinți:

— Dacă o vezi, să nu mergi direct spre ea. Nici dacă pare aproape.

Am intrat în ceață împreună cu Trifu și încă doi bărbați din sat. Ulița se pierdea repede, iar după ultimele garduri începea pajiștea dinspre râu, plină de iarbă udă până la genunchi. Hainele ni s-au lipit imediat de piele. Ceața era rece, densă, cu picături mici care se așezau pe gene și pe buze. Avea gust de apă stătută.

— Iulia! striga Trifu. Iulia, tată!

Nimic.

Doar sunetul ierbii frecate de pașii noștri și, mai departe, apa râului.

După câteva minute, unul dintre bărbați, Sandu, s-a oprit brusc.

— Ați auzit?

Ne-am oprit și noi.

La început n-am auzit decât respirațiile noastre.

Apoi, din dreapta, dintre sălcii:

Râs.

Ușor.

De fată.

Trifu a pornit într-acolo fără să mai gândească.

— Iulia!

Am mers după el.

Printre sălcii era mai rece. Mirosul de apă și nămol se amesteca cu mirosul amar al florilor de sânziene rupte. Pământul devenea moale sub tălpi. Și atunci am văzut-o.

La câțiva metri în față, stătea o fată în alb, cu spatele la noi.

Părul lung îi cădea ud pe cămașă. În mâna stângă ținea o coroniță galbenă.

Trifu a început să plângă de ușurare.

— Iulia!

A făcut un pas.

Fata nu s-a întors.

— Iulia, tată, vino la mine.

A mai făcut un pas.

Am simțit ceva greșit și i-am pus mâna pe umăr.

— Stai.

— Dă-mi drumul!

— Stai o secundă.

Fata și-a ridicat capul foarte încet.

Am văzut atunci că părul nu era ud de apă.

Era ud de ceață. De parcă aburul însuși se condensase pe ea.

— Iulia, a șoptit Trifu.

Fata s-a întors.

Nu era Iulia.

Era fata din vis.

Avea ochii foarte deschiși, aproape sticloși, și un zâmbet liniștit, ca și cum ne-ar fi așteptat de mult.

Trifu a înjurat și a făcut un pas înapoi.

— Cine ești?

Ea nu s-a uitat la el.

S-a uitat la mine.

— Te-ai întors.

Mi-au amorțit mâinile.

— Cine ești?

— Ai uitat.

— Nu te cunosc.

Zâmbetul ei s-a stins puțin.

— M-ai lăsat.

În spatele meu, Sandu a murmurat:

— Să mergem.

Dar nu m-am putut mișca.

În cap îmi apăruse, ca o fisură care se lărgea, ceva ce nu mai atinsesem de ani.

O dimineață veche.

Soare alb.

Flori galbene la gleznă.

O fată alergând înaintea mea prin iarbă.

Și eu strigând:

— Ana, stai!

Fata din ceață a ridicat coronița.

— Nu m-ai ținut.

Atunci mi-am amintit.

Aveam paisprezece ani. Ea treisprezece.

Ana Moroianu.

Venise în sat doar în vacanțe, la bunica ei. Avea râs ușor, pistrui și obiceiul să umble desculță prin iarbă de parcă nimic rău din lume n-ar fi putut s-o atingă. În vara aia ne ținuserăm după ceilalți copii pe la râu, prin poiană, prin livezi. În dimineața de Sânziene, mă provocase să merg cu ea după flori „înainte de răsărit, că atunci sunt bune”.

Eu mersesem.

Și tot eu fugisem.

Pentru că atunci când ceața se ridicase dintre sălcii, auzisem femei cântând și văzusem siluete albe mișcându-se prin câmp. Ana râsese și alergase spre ele.

Eu mă speriasem și o lăsasem în urmă.

Mai târziu, satul aflase că Ana dispăruse.

După două zile o găsiseră lângă râu, vie, dar cu febră mare, fără să mai poată spune nimic coerent. Trăise încă o lună. Înainte să moară, începuse să se trezească noaptea și să spună că „fetele o cheamă înapoi”.

Nimeni nu-mi reproșase nimic atunci. Eu însă îngropasem totul atât de adânc, încât ajunsesem aproape să cred că nici nu fusese real.

Acum era în fața mea.

Sau ceva care purta chipul ei.

— Tu ai murit, am spus.

— După ce m-ai lăsat.

Trifu tremura lângă mine.

— Unde-i fata mea?

Ana și-a mutat încet privirea spre el.

— A intrat după flori.

— Unde e?

— Acolo unde am intrat și eu.

— Adu-o înapoi!

Ceața din jurul nostru s-a mișcat, de parcă ar fi respirat.

Ana a făcut un pas spre mine.

Nu i-am auzit tălpile pe iarbă.

— Poți s-o iei.

— Cum?

— Intri.

— Unde?

A ridicat mâna și a arătat dincolo de sălcii, spre locul unde părea că ceața e mai groasă, aproape solidă.

— Până unde se țin de mâini.

Sandu a spus, aproape plângând:

— Matei, hai să plecăm, în numele lui Dumnezeu...

Dar Trifu m-a apucat de braț cu ambele mâini.

— Te rog, băiete. Dacă știi ceva, dacă poți ceva...

Fața lui era atât de sfâșiată, încât mi-a fost rușine de frica mea.

Ana s-a apropiat și mai mult.

Mirosul care venea de la ea nu era de mortăciune. Nici de putreziciune.

Era mirosul dimineților ude de iunie, de iarbă rece tăiată cu palmele, de flori zdrobite între degete.

— Dacă intri, a spus ea, să nu mă lași iar.

Apoi s-a întors și a început să meargă prin ceață.

Trifu a făcut să vină după ea, dar l-am oprit.

— Nu tu.

— De ce?

— Pentru că pe tine nu te cheamă.

— Și pe tine te cheamă?!

M-am uitat în direcția în care dispăruse Ana. Puteam vedea doar conturul alb al rochiei ei, pierzându-se.

— Da, am zis.

L-am auzit pe Sandu în spate:

— E nebun.

Poate eram.

Poate doar mă săturasem să las lucrurile în urmă și să fug.

Am intrat.

După câțiva pași, satul a dispărut. N-am mai auzit vocile bărbaților, nici râul, nici păsările. Doar un foșnet continuu, de parcă ceața se freca de ea însăși.

Pământul de sub mine devenise moale, ud. Uneori simțeam iarba, alteori pământ gol, alteori ceva care semăna cu rădăcini subțiri, reci. Aerul îmi intra greu în piept, prea umed. Mirosul de sânziene era atât de puternic, încât îmi lăsa gust amar pe limbă.

În față se vedea mereu Ana.

Nu aproape.

Nu departe.

La aceeași distanță.

— Iulia! am strigat. Dacă mă auzi, răspunde!

La început nimic.

Apoi, undeva în stânga, am auzit un plâns stins.

Am cotit spre el, dar Ana s-a întors brusc.

— Nu acolo.

— E ea!

— Dacă te abați, nu mai ieși.

— De ce m-aș încrede în tine?

Fața i s-a luminat de ceva ce semăna cu tristețea.

— Pentru că dacă voiam să rămâi, te luam de la poartă.

Am mers mai departe.

Ceața s-a deschis deodată într-o poiană mică, rotundă, pe care n-o mai văzusem niciodată, deși copilăriserăm pe acolo. Iarba era plină de flori galbene, atât de multe încât păreau un covor viu. În mijloc stăteau șase fete ținându-se de mâini.

Toate în alb.

Toate desculțe.

Toate cu capetele puțin plecate.

În centru, ghemuită pe vine, era Iulia.

Plângea fără sunet, cu brațele strânse în jurul genunchilor.

— Iulia, am zis încet.

A ridicat capul.

Avea ochii umflați, plini de ceață, la propriu. Nu lacrimi. Ceață. Albeață mișcătoare sub pleoape.

— Tata? a șoptit.

— Nu. Matei. Vin să te scot.

Fetele din cerc și-au ridicat toate capetele odată.

Niciuna nu avea chip descompus, nimic grotesc.

Asta le făcea mai rele.

Păreau fete adevărate. De vârste diferite. Unele foarte tinere. Altele aproape femei. Frumoase în feluri simple. Dar ochii lor erau goi de viața obișnuită. Prea limpezi. Prea reci.

Una dintre ele, roșcată, a vorbit:

— N-a terminat de ales.

Alta, brunetă, a continuat:

— Cine intră de Sânziene trebuie să lase ceva.

— Ce? am întrebat.

— O cale, a spus Ana, din spatele meu.

M-am întors.

Stătea la marginea poienii, privind cercul.

— Una vine. Una pleacă. Așa se ține ceața între lumi.

— Nu vorbi ca și cum are sens!

Vocea mi-a ieșit mai ascuțită decât voiam.

Iulia a început să plângă.

— Nu vreau să rămân aici...

M-am apropiat un pas, dar fetele din cerc au strâns mâinile și aerul dintre noi a tremurat. Nu metaforic. Chiar am văzut cum pâcla se îngroașă între noi, ca o membrană.

— Ia-mă pe mine, am spus.

Nici nu gândisem până la capăt.

Ana a închis ochii o clipă.

Roșcata a zâmbit foarte puțin.

— Tu ai mai fost aproape.

— Atunci luați-mă.

Iulia a clătinat din cap cu disperare.

— Nu!

— Taci, i-am spus. O scoatem de aici.

Ana s-a apropiat încet.

— Nu poți intra și ieși cu aceeași gură care a lăsat pe altul.

— Nu mai vorbi în ghicitori.

— Dacă rămâi, satul te uită. Dacă pleci cu ea, cineva trebuie să te poarte.

N-am înțeles imediat.

Apoi am văzut cum se uită la mine.

Și cum cercul de fete se desface puțin spre ea.

— Nu, am spus.

Ana a zâmbit pentru prima dată altfel. Omenește aproape.

— Acum mă ții?

Am simțit un gol în stomac.

— Nu vreau asta.

— Nici eu n-am vrut.

Iulia întindea mâinile spre mine prin deschizătura cercului.

— Vă rog...

M-am uitat la Ana.

La fata pe care o lăsasem când aveam paisprezece ani. La ce devenise. La felul în care ceața se ținea de părul ei, de umeri, de degete, ca și cum n-ar mai fi știut să existe fără ea.

— Dacă ies cu ea, tu ce faci?

A ridicat ușor din umeri.

— Mă țin eu de ele.

— Pentru cât?

A răspuns una dintre fete, nu Ana:

— Până când ceața alege iar.

Mi-a venit să urlu.

Toată prostia asta de sat, de superstiție, de tăceri, de copii lăsați să intre în dimineți despre care nimeni nu vorbea clar. Toată vina veche, putredă, care ajungea mereu înapoi la cei prea mici să o înțeleagă.

— Nu, am zis. Iese și ea.

Cercul fetelor s-a strâns brusc. Iulia a scos un geamăt.

Ana a ridicat ochii spre mine.

— Atunci rupe ceața.

— Cum?

— Spune-mi numele.

M-am uitat la ea ca un idiot.

— Ce?

— Numele meu. Așa cum îl spuneai înainte. Dacă îți amintești cu adevărat, mă vezi iar. Dacă mă vezi iar, cercul slăbește.

Roșcata a șuierat.

Celelalte au început să cânte încet, fără cuvinte, același cântec care mă trezise noaptea.

Poiana întreagă părea să pulseze.

— Ana, am spus.

Ea a clătinat din cap.

— Nu așa.

Am închis ochii o fracțiune de secundă.

Și mi-am amintit.

Nu îi spuneam doar Ana. Când eram copii, pentru că se înroșea repede la soare și pentru că îi plăceau coronițele de câmp, îi spuneam Anuța de Sânziene. Așa îi spuneam râzând, iar ea se prefăcea supărată.

Am ridicat capul.

— Anuța de Sânziene.

Totul s-a oprit.

Cântecul.

Foșnetul.

Până și aerul.

Ana a tresărit ca și cum ar fi fost lovită. Pentru o clipă, ceața de pe fața ei s-a spart. Am văzut-o exact cum fusese la treisprezece ani: pistrui, buze mușcate, privire încăpățânată și vie.

Fetele din cerc au slăbit mâinile.

— Acum! a strigat Ana.

M-am aruncat înainte, am apucat-o pe Iulia de încheietură și am tras-o. A ieșit din cerc atât de ușor, de parcă ar fi fost scoasă din apă. În clipa aia, toate celelalte au început să țipe.

Nu cu guri de oameni.

Cu un sunet de ceață ruptă, de abur aruncat pe fier încins.

Ana s-a împins singură în locul rămas gol.

M-am uitat la ea o secundă.

Prea lung.

Destul cât să o văd zâmbind.

— Fugi de data asta, mi-a spus.

Am fugit.

Cu Iulia după mine, târându-se la început, apoi alergând. Ceața ne lovea din toate părțile, iar în spate auzeam cântecul crescând iar, mai furios, mai înalt. Pământul dispărea pe alocuri sub picioarele noastre, și de două ori am crezut că intrăm în apă. Mâna Iuliei era rece, jilavă, tremura în a mea ca o pasăre prinsă.

— Nu mă lăsa! plângea ea. Nu mă lăsa!

— Nu te las!

Nu știam unde merg. Mergeam după instinct, după un miros mai clar de noroi și râu, după lumina vagă care se subția undeva înainte.

La un moment dat, am auzit bărbați strigând.

Apoi un câine.

Apoi vocea lui Trifu, spartă:

— Aici! Aici!

Am ieșit din ceață aproape căzând în genunchi, direct pe malul râului. Trifu a venit primul și și-a luat fata în brațe cu un sunet pe care nu pot să-l uit, ceva între râs, plâns și moarte oprită la timp.

Oamenii s-au adunat în jurul nostru. Iulia tremura, dar era vie. Avea coronița încă în mână.

Mătușa Elena m-a prins de ceafă cu palma ei uscată.

— Te-a văzut?

N-am înțeles imediat.

Apoi am dat din cap.

— Da.

Mătușa a închis ochii o secundă.

— Atunci vine după tine și la anul.

N-am avut putere să-i răspund.

M-au dus în casă, m-au frecat cu oțet pe mâini, mi-au pus sare pe prag, m-au făcut să beau țuică fiartă și ceai amar. Iulia n-a spus nimic toată ziua. Stătea între părinții ei și privea gol, cu buzele vineții. Din când în când își ducea degetele la cap, la coroniță, de parcă nu înțelegea cum a ajuns acolo.

Spre seară, când satul s-a mai liniștit și lumea a început să vorbească deja mai încet, cu frica aceea rușinată de peste zi, am ieșit singur în curte.

Aerul era din nou cald. Ceața dispăruse complet. Greierii cântau. De la vecini se auzea o găleată pusă jos, o ușă trântită, o vacă foșnind în grajd. Totul părea firesc.

Atât de firesc încât aproape puteai crede că dimineața fusese o febră.

Am mers până la gardul din spate. Dincolo, drumul urca spre poiană, acum limpede în lumina roșie a apusului.

Pe un par al gardului era agățată o coroniță de sânziene.

N-o pusesem eu.

N-o pusese nimeni din curte.

Am luat-o în mână.

Florile erau reci și ude, de parcă abia fuseseră culese din ceață. Printre ele era prins un fir lung de păr negru.

În spatele meu, mătușa Elena a ieșit pe prispă.

— Să nu o aduci în casă.

Am rămas cu coronița în mână.

— De ce?

— Pentru că dacă a lăsat-o aici, înseamnă că ți-a găsit drumul.

M-am întors spre ea.

— Ce vrei să spui?

Mătușa s-a uitat la coroniță, nu la mine.

— Fetele luate de ceață nu vin în fiecare an după oricine. Vin după cel care le-a văzut când încă aveau nume.

— Eu i-am spus numele. Am rupt cercul.

— Tocmai.

A coborât două trepte, încet.

— Când îi spui pe nume uneia de dincolo și ea îți răspunde, între voi rămâne cale.

Mi s-a făcut greață.

— Și acum?

— Acum aștepți.

— Până când?

A ridicat privirea spre mine. Oboseală veche, fără surpriză.

— Până la următoarele Sânziene. Să vezi dacă te cere sau te lasă.

Am privit din nou coronița.

În mijlocul ei, printre florile galbene, era legată cu un fir de iarbă o bucățică de pânză albă. Am desfăcut-o.

Înăuntru era un lucru atât de mic încât aproape l-am scăpat.

Un nasture vechi, sidefat.

Îl recunoșteam.

Fusese de la rochia Anei, cea pe care o purta în ziua în care dispăruse prima oară în ceață.

Nu mai aveam cum să-l recunosc, și totuși îl știam.

Pentru că eu îl rupsesem atunci, din joacă, și ea râsese și-mi spusese că o să-i rămân dator cu o rochie nouă.

Am strâns nasturele în palmă până m-a durut.

În noaptea aia n-am mai dormit deloc. Am stat la geam până spre dimineață, privind drumul spre poiană.

Când cerul a început să se albească, am văzut-o.

Nu clar.

Doar pentru câteva secunde.

O fată în alb, stând la marginea grădinii, dincolo de gard, acolo unde începea iarba udă.

Nu m-a strigat.

Nu s-a apropiat.

Doar m-a privit, apoi și-a dus mâna la coronița de pe cap și a arătat spre locul gol unde ar fi trebuit să fie un nasture.

După care ceața de dimineață a trecut prin ea ca prin fum.

Și a dispărut.

De atunci, în fiecare an, înainte de Sânziene, găsesc la ușă câte o floare galbenă udă.

Nu contează unde sunt.

La București, pe balconul de la etajul opt.

La muncă, pe scaunul mașinii.

Odată, chiar în buzunarul hainei.

Și în fiecare an, în noaptea dinainte, visez același lucru.

Ana mergând prin ceață, ținându-se de mâini cu alte fete.

Iar la capătul șirului, în ultimul an, nu mai era doar ea.

Era și Iulia.

Și, aseară, pentru prima oară, în spatele lor am văzut încă o siluetă.

De bărbat.

Cu capul plecat.

Cu mâinile goale.

Cu fața mea.