Ți-am spus să aștepți afară

Sâmbăta aceea începuse atât de banal, încât ani la rând mi-a fost greu să accept că dintr-o zi atât de normală putea ieși ceva atât de strâmb.

Era cald afară, dar nu sufocant. Genul acela de dimineață în care orașul pare curat, luminat frumos, cu oameni care ies din case fără să se grăbească, fără să bănuiască nimic. Eu și Lara ne hotărâserăm să mergem la mall să ne luăm haine pentru seara de sâmbătă. Urma să mergem în club, iar la vârsta aia asta însemna totul: muzică, lumini, poze, pantofi incomozi, parfum prea mult și senzația aceea idiot de puternică că noaptea e făcută pentru tine.

Țin minte perfect că eram într-un magazin de la etajul doi când am primit mesajul.

Nu aveam numărul salvat, dar am știut imediat de la cine era.

Îl mai văzusem de câteva ori pe patronul clubului Eclipse. Înalt, slab, trecut de patruzeci, mereu îmbrăcat prea elegant pentru locul ăla, de parcă discoteca nu era o afacere, ci o scenă pe care voia s-o controleze până la ultimul bec. Nu zâmbea niciodată cu adevărat. Cel mult își ridica puțin colțul gurii, fără să i se schimbe ochii.

Mesajul era scurt.

Te rog să vii la 15:30 în fața clubului. Trebuie să vorbim cu tine.

Atât.

Lara s-a uitat peste umărul meu și a făcut o grimasă.

— De ce te caută pe tine?

— N-am idee.

— Nici mie nu-mi place cum sună.

Nici mie nu-mi plăcea, dar la optsprezece ani curiozitatea bate instinctul de conservare mai des decât recunoaștem.

Am râs. Sau am încercat.

— Poate are vreo promoție. Poate vrea să ne dea invitații.

Lara nu părea convinsă, dar n-a insistat. Am continuat să probăm haine, să comentăm oameni, să ne bem cafeaua în pahare de carton și să ne prefacem că mesajul ăla nu stătea lipit de mine ca un ac rece.

Am plecat spre club mai devreme decât trebuia. Cu aproape jumătate de oră. Soarele cobora încet printre blocuri și lumina vitrinele în portocaliu murdar. Eclipse era pe o străduță laterală, între un service auto și un fost cinema închis de ani de zile. Ziua, locul arăta și mai trist decât noaptea. Fațada neagră, cu literele metalice ale firmei, geamurile fumurii, posterul vechi lipit strâmb pe panoul de la intrare. Totul părea o mască pusă peste ceva gol.

— Nu-mi place deloc ideea asta, a spus Lara când am coborât din taxi.

— Stăm doar afară, am zis. Dacă nu vine, plecăm.

Numai că ajunseserăm prea devreme, iar ușa principală era întredeschisă.

Nu larg. Doar cât să lase o dungă de întuneric între toc și metal. Dinăuntru nu se auzea muzică. Nici voci. Nimic.

Lara s-a oprit.

— Eu n-aș intra.

— Poate e deja acolo.

— Sau poate nu.

Am împins ușa.

Aerul dinăuntru m-a lovit primul. Miros de fum stătut, alcool vărsat, cabluri încinse și ceva umed, acru, ca într-o pivniță în care n-a mai intrat nimeni de mult. În club era semiîntuneric. Doar câteva leduri albastre de siguranță ardeau pe lângă bar și pe treptele mici care coborau spre ring. Totul părea mai mic fără muzică, fără oameni, fără lumini colorate. Scaunele erau împinse sub mese, oglinzile de pe pereți păreau murdare, iar podeaua lipicioasă scotea un sunet fin sub tălpile noastre.

— Bună? am strigat.

Vocea mea s-a lovit de tavan și s-a întors mai subțire, mai rece.

Nimic.

Ne-am așezat la o masă aproape de intrare, doar cât să nu părem speriate. Lara își freca degetele de paharul gol rămas pe masă, iar eu mă uitam spre biroul mic din fundul clubului, unde știam că stătea uneori patronul. Ușa biroului era închisă.

Cred că am stat așa două sau trei minute.

Apoi am văzut umbra.

Nu persoana. Umbra.

A trecut pe peretele din stânga, lungă și nefirească, ca și cum cineva ar fi mers foarte aproape de noi, dar într-un unghi în care n-ar fi trebuit să existe nimeni. Lara a inspirat scurt, atât de tare încât am auzit.

— Ai văzut?

N-am apucat să-i răspund. În clipa următoare, undeva în spate s-a auzit un zgomot sec, ca un scaun tras pe ciment. Apoi încă unul. Apoi, fără niciun avertisment, uşa principală s-a izbit de perete și s-a trântit singură în urma noastră.

Clubul a înghițit zgomotul și l-a împins în toate colțurile lui.

Lara a sărit în picioare.

— Plecăm. Acum.

Și pentru prima oară în ziua aia n-am mai făcut pe curajoasa. Am simțit și eu că ceva nu era în regulă. Nu doar pentru că uşa se trântise. Ci pentru că, în secunda aceea, am avut impresia foarte clară că nu eram singure și că ceea ce se afla cu noi acolo nu voia să fie găsit, ci doar să știe că îl simțim.

Nu ne-am mai dus la ușa principală. Am luat-o pe lângă bar, spre ieșirea de urgență. Când am trecut prin spatele ringului, am simțit clar, fără să mă uit, că cineva stătea undeva în apropiere și ne privea. Nu de departe. De aproape. Prea aproape.

Lara a împins bara metalică și ieșirea s-a deschis cu un geamăt lung. Lumina de afară ne-a lovit direct în ochi. Am fugit pe aleea din spate fără să ne mai uităm înapoi.

Abia când am ajuns la colțul străzii, Lara s-a oprit și s-a întors spre mine, albă la față.

— N-ai văzut? a șoptit.

— Ce?

— La bar. Era cineva.

Am vrut să spun că și eu simțisem. N-am putut. Mi-era teamă că, dacă rostesc cuvântul, umbra aceea se va lipi și mai tare de noi.

Seara, când ne-am întâlnit cu gașca și am pornit din nou spre Eclipse, totul părea absurd de normal. Muzica se auzea de pe trotuar. Paznicul fuma la intrare. Două fete râdeau lângă ușă, încercând să-și aprindă țigările în vânt. Firma lumina intermitent cu neon violet, exact cum o făcea de obicei. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că după miezul nopții aveam să ajung la poliție tremurând și cu sângele înghețat în vene, aș fi râs.

Înăuntru era plin. Cald, zgomotos, viu. Boxele bubuiau, oamenii dansau, barul era aglomerat, iar luminile îți tăiau fața în alb, mov și roșu. Lara m-a tras imediat spre ring, de parcă voia să împingă după noi toată ciudățenia de după-amiază. Și, pentru o vreme, aproape că a reușit.

Am dansat. Am băut. Am râs. Mi-am făcut poze în oglinda din baie. Am uitat.

Sau am crezut că uit.

Pe la două și ceva, când muzica se schimbase deja în ceva mai lent și lumea începuse să se rărească, l-am văzut.

Stătea pe balconul îngust de deasupra barului, exact unde nu-l văzusem niciodată stând înainte. Domnul Mureșan. În costum negru, cu cămașa perfect închisă la gât, de parcă pentru el clubul nu era o noapte de sâmbătă, ci un priveghi pe care îl conducea personal. Se uita în jos, peste mulțime, fără să clipească aproape deloc.

M-a văzut.

Sunt sigură de asta.

Pentru că nu și-a mutat privirea de la mine nici când i-am spus Larăi să se uite.

Ea s-a întors, a privit o clipă, apoi a ridicat din umeri.

— Da. Și?

— Nimic.

Dar nu era nimic. Era același sentiment de după-amiază. Că omul ăla nu era doar acolo. Că mă așteptase.

Când s-a terminat totul și grupul a început să plece, eu am rămas. Nu știu nici azi de ce. Poate fiindcă frica adevărată se amestecă uneori cu rușinea și te face să vrei explicații, numai ca să nu recunoști că ai fost speriată de o umbră și o ușă.

Lara a vrut să stea.

— Vin cu tine.

— Nu. Două minute și ies.

— Nu-mi place.

— Nici mie. Tocmai de-aia.

A ieșit până pe trotuar, nu mai mult. Eu am rămas în holul dintre club și biroul patronului. Muzica se oprise. Se mai auzeau doar paharele strânse la bar și un mop târât pe podea. De undeva venea miros de detergent ieftin amestecat cu votcă vărsată.

Domnul Mureșan a ieșit singur din birou.

Când m-a văzut, n-a părut surprins. Dimpotrivă. A zâmbit pentru prima dată în seara aceea, dar zâmbetul lui nu avea nimic cald în el. Părea o cută trasă pe față de altcineva.

— Așadar ai rămas.

— Voiam să vă întreb ceva.

— Știu.

S-a apropiat. Nu foarte mult. Doar cât să simt din nou mirosul acela ciudat. Nu parfum, nu țigări. Ceva rece, metalic, cu un fundal umed, ca aerul dintr-o cameră închisă după incendiu.

— Mesajul de azi, am spus. De ce m-ați chemat?

A înclinat capul ușor într-o parte.

— Te-am rugat să vii la 15:30 și să aștepți afară.

— Ușa era deschisă.

— Știu.

— Și?

Atunci zâmbetul i s-a șters. Fața i s-a golit de tot, ca și cum pielea ar fi uitat să mai joace rolul de față.

— N-ar fi trebuit să intri înainte să fie pregătit.

— Ce să fie pregătit?

— Locul.

Am simțit un gol scurt în stomac.

— Nu înțeleg.

— Sigur că nu, a spus el aproape blând. Nu înțelegi nici acum cât de mult mi-ai încurcat planurile.

A făcut încă un pas.

Lumina de pe hol i-a căzut direct pe obrazul stâng. Atunci am văzut ceva ce nu observasem până în clipa aceea: sub piele, aproape de maxilar, o urmă lungă și întunecată, ca o arsură veche ascunsă prost sub pudră sau sub carne.

— Ce planuri? am întrebat, și vocea mea nu mai semăna cu a mea.

A ridicat încet mâna dreaptă.

În ea era un cuțit.

Lama era lungă, îngustă, veche. Nu cuțit de bucătărie. Ceva mai rău. Ceva care părea făcut pentru ritual, nu pentru apărare. Metalul lui era aproape negru pe margini, iar mânerul, din os sau ceva care semăna cu osul, avea pete întunecate în crăpături.

— Planurile mele de viitor, a spus el.

Și a râs.

Nu tare. Nu teatral. Un râs scurt și stricat, care mi-a trecut direct prin stern.

Am fugit.

N-am țipat. N-am avut aer pentru asta. Am luat-o pe coridor, am împins uşa principală și am ieșit în stradă aproape căzând în genunchi. Lara s-a ridicat de pe bordură înainte să apuce să-mi spună ceva.

— Ce s-a întâmplat?

— Sună la poliție.

— Ce?

— Sună!

Cred că atunci și-a dat seama că nu glumesc. Mâinile îi tremurau când a scos telefonul.

Am întors capul spre club.

Muzica dispăruse.

Toată fațada era întunecată.

Nu doar fără oameni. Fără viață.

Neonul violet nu mai mergea. Literele firmei atârnau strâmb, unele lipsă. Geamurile fumurii erau acoperite de praf și zgârieturi. Pe uşa principală era pus un lanț ruginit. Iar pe una dintre vitrine se mai vedea, aproape șters, un afiș scorojit pe care scria cu roșu decolorat: Închis pentru renovare.

M-am uitat la Lara.

Ea se uita la mine exact la fel.

— Nu, a spus încet. Nu. Nu, că noi am fost înăuntru. Noi am fost acolo.

Când a venit poliția, unul dintre agenți ne-a privit ca pe niște fete speriate care băuseră prea mult. Celălalt, mai bătrân, n-a zâmbit deloc. A luminat uşa cu lanterna și a rămas tăcut.

— Cine v-a lăsat înăuntru? a întrebat.

— Patronul, am spus eu. Domnul Mureșan.

Agentul bătrân s-a uitat lung la mine.

— Fata mea... patronul de la Eclipse a murit acum doi ani.

Nu-mi amintesc să fi răspuns ceva. Poate am râs. Poate am înjurat. Poate doar m-am uitat la el ca o proastă. Lara îmi ținea mâna atât de tare, încât mi-au rămas urme de unghii până dimineață.

Am mers a doua zi la cimitir.

Nu pentru că voiam. Pentru că nu mai puteam trăi altfel. Agentul bătrân a venit cu noi, plus un gropar uscat, cu fața galbenă și cu degete îngropate în nicotină. Nu mi-au explicat cum obținuseră aprobarea. Nu i-am întrebat. Vântul bătea rece printre cruci și cerul era albicios, fără soare, de parcă lumina însăși nu voia să stea prea mult acolo.

Mormântul lui Mureșan era spre marginea cimitirului, aproape de zid.

Crucii îi lipseau două litere din nume. Piatra era umedă. Pe fotografiile funerare, morții au aproape întotdeauna ceva liniștit pe față. El nu avea. Și în poza aceea mică, ovală, zâmbetul îi stătea greșit.

Groparul a desfăcut pământul și capacul cu mișcări scurte, iritate, de parcă îl supăra că trebuie să tulbure ceva ce ar fi trebuit lăsat închis. Eu nu simțeam frigul. Nici greața. Nimic. Doar un vuiet uscat în urechi.

Când a ridicat capacul, Lara a scos un sunet înfundat și s-a întors.

Eu m-am uitat.

Înăuntru era trupul lui.

Sau ce mai rămăsese din el.

Costumul putrezit, cămașa închisă la gât, degetele subțiri. Iar mâna dreaptă, împietrită peste piept, ținea cuțitul.

Același cuțit.

Lama neagră.

Mânerul deschis la culoare.

Fixat între degetele lui ca și cum nu i-l luase nimeni nici după moarte.

Agentul bătrân n-a spus nimic. Nici groparul. Nici Lara.

Telefonul meu a vibrat în buzunar.

Am tresărit atât de violent, încât aproape mi-a scăpat din mână când l-am scos.

Era un mesaj.

De la numărul de la care primisem și primul.

L-am deschis.

Ți-am spus să aștepți afară.

Am rămas cu telefonul în mână și cu ochii fixați pe mesaj până când literele au început să se dubleze.

Ți-am spus să aștepți afară.

Atât.

Nu o amenințare. Nu o înjurătură. Nu ceva scris ca de un nebun care vrea să sperie pe cineva. Tocmai asta m-a lovit cel mai tare. Tonul lui era calm. Aproape iritat. Ca al unui om care îți atrage atenția pentru a doua oară asupra unei reguli simple pe care tu, din prostie sau încăpățânare, ai ales s-o ignori.

Lara mi-a smuls telefonul din mână.

— Spune-mi că vezi și tu.

Am dat din cap.

Agentul bătrân s-a apropiat. Avea chipul tăiat de frig și de anii mulți de lucru, dar când a citit mesajul, ceva din fața lui s-a strâns. Nu frică. Mai rău. Recunoaștere.

— De la ce număr? a întrebat.

I-am arătat.

A rămas tăcut o secundă prea lungă.

— Ăsta a fost numărul lui, a spus.

Lara a făcut un pas înapoi.

— Cum adică a fost?

— Numărul personal al lui Victor Mureșan.

— Nu, a zis Lara imediat, prea repede, prea ascuțit. Nu. Nu. Asta nu se poate. Nu există așa ceva.

Agentul n-a contrazis-o. N-a încercat s-o liniștească. Asta mi-a tăiat și ultima bucată de pământ de sub picioare.

Groparul a înjurat în șoaptă și a făcut semnul crucii, uitându-se urât spre sicriu, de parcă trupul de acolo îl auzea. Vântul a trecut printre cruci cu un foșnet lung, uscat. De undeva, din partea cealaltă a zidului, se auzea un câine lătrând fără oprire.

Agentul mi-a luat telefonul și a făcut câteva poze cu mesajul. Sau cel puțin a încercat. Când a deschis galeria, ecranul s-a blocat pentru o fracțiune de secundă, apoi imaginea s-a întunecat. A deblocat iar telefonul. Mesajul dispăruse.

Nu fusese șters.

Conversația întreagă dispăruse.

Am simțit cum mi se strânge pielea pe ceafă.

— Nu, am spus. Nu. Era aici. Era aici.

Lara a apucat telefonul și a derulat nebunește.

— Nu e nimic. N-a mai rămas nimic.

Agentul bătrân s-a uitat din nou spre sicriu. Buzele lui se mișcau foarte puțin, ca și cum ar fi rostit ceva numai pentru el. Apoi a făcut un pas înapoi și le-a spus celorlalți să închidă. Nu voia să mai stea acolo nici el.

Dar înainte ca groparul să lase capacul la loc, am văzut ceva.

Degetele lui Mureșan.

Nu s-au mișcat mult. Nici măcar nu știu dacă cineva altcineva ar fi observat. O tresărire fină, poate doar o iluzie făcută de lumină și frig. Dar eu am văzut-o. Arătătorul mâinii drepte, cel care ținea cuțitul, s-a strâns ușor, de parcă voia să-l apuce mai bine.

N-am spus nimic.

N-aș fi putut.

În drumul spre ieșirea din cimitir, agentul bătrân m-a chemat din urmă. Lara mergea cu câțiva pași înainte, prea rigidă, prea tăcută, ca și cum dacă și-ar fi permis să se înmoaie o secundă, s-ar fi făcut bucăți.

— Ascultă-mă cu atenție, a spus el.

Avea vocea joasă. Nu de polițist care dă ordine. De om care a decis prea târziu să spună ceva ce ar fi trebuit spus demult.

— Nu te mai apropia de club.

— Credeți că nu știu asta?

— Nu glumesc.

M-am întors spre el. Îmi venea să-l apuc de geacă și să-l scutur până vorbește clar.

— Atunci spuneți-mi ce naiba se întâmplă.

A privit spre zidul cimitirului, nu spre mine.

— În noaptea în care a murit Mureșan, clubul a ars pe jumătate. Oficial s-a spus că a fost un scurtcircuit în biroul lui. Neoficial... au fost povești. O fată dispărută cu câteva luni înainte. Mesaje. Chemări la ore fixe. Lucruri care n-au putut fi probate. Oamenii din oraș au preferat să creadă varianta simplă. Incendiu. Patron mort. Sfârșit.

— Și dumneavoastră?

Pentru prima oară, s-a uitat direct la mine.

— Eu cred că unele locuri nu ard până la capăt. Și unii oameni nici atât.

N-am mai întrebat nimic. Pentru că în clipa aia am înțeles ceva care mi-a făcut mai rău decât orice explicație: omul ăsta nu știa cu adevărat mai mult. Avea doar frânturi. Auzise poate lucruri. Văzuse poate urme. Dar și el mergea la pipăit prin același întuneric.

În seara aceea n-am dormit.

Lara a rămas la mine. Am tras toate perdelele, am lăsat luminile aprinse în toată casa și televizorul pornit fără sunet, doar ca să existe imagini în mișcare în cameră. Ne-am făcut ceai și nu l-am băut. Ne-am așezat una lângă alta pe canapea și am ascultat blocul: liftul urcând și coborând, un vecin trântind un sertar, apă curgând în țevile din baie. Orice sunet normal devenise, prin comparație, o formă de consolare.

La 02:17, televizorul s-a stins singur.

Nu s-a închis de la telecomandă. Nu a clipit înainte. Doar s-a făcut negru, iar în ecran am văzut pentru o fracțiune reflexia sufrageriei și pe noi două, albe la față, nemișcate.

Pe fundalul negru a apărut mai întâi lumina unui neon.

Mov.

Apoi încă una.

Și încă una.

Ecranul nu mai era ecran. Era interiorul clubului Eclipse, văzut din capătul holului care ducea spre biroul patronului. Camera nu se mișca. Nu părea filmare de supraveghere. Părea o privire fixă, ținută foarte jos, la nivelul pieptului, exact cât să vezi holul, uşa biroului și o parte din bar.

Lara a scos un sunet mic, strivit.

— Spune-mi că și tu vezi.

N-am răspuns.

În imagine nu era nimeni.

Doar clubul gol, luminat slab, exact cum îl văzusem după-amiază.

Apoi, în capătul holului, uşa biroului s-a deschis.

Victor Mureșan a ieșit afară.

Purta același costum.

Aceeași cămașă închisă până sus.

Dar ceva era greșit la mersul lui. Nu șchiopăta. Nu se mișca ca un mort ieftin din filme. Mai degrabă părea că fiecare pas îi ajungea cu o fracțiune prea târziu în restul trupului. Ca și cum corpul și umbra lui nu cădeau exact de acord asupra direcției.

S-a oprit în mijlocul holului și a ridicat capul.

Nu spre cameră.

Spre noi.

Am simțit-o fizic. Ca o presiune în piept. De parcă privirea lui trecuse prin sticlă și intrase în cameră.

Apoi ecranul a licărit și s-a umplut cu purici. Când imaginea a dispărut, în locul ei rămăsese pe sticla neagră doar reflexia noastră și, între noi două, foarte slab, silueta unui bărbat care nu era în cameră.

Lara a țipat prima.

Am întors capul amândouă.

În spatele canapelei nu era nimeni.

Telefonul meu a vibrat.

Nu voiam să-l ating. Nici eu, nici ea. Vibrația lui scurtă, mecanică, părea mai obscenă decât orice șoaptă.

L-am luat până la urmă.

Un mesaj nou.

Sâmbăta viitoare. 15:30.
De data asta așteaptă afară.

Sub el, o fotografie.

N-am deschis-o imediat. Știam deja că o voi regreta.

Când am apăsat, am văzut uşa clubului, fotografiată din stradă, în lumină de zi. În fața ei eram eu.

Nu eu de acum.

Eu de după-amiază, în geaca deschisă la culoare, cu părul prins neglijent și telefonul în mână, exact înainte să intru.

Poza era făcută de aproape.

Din spatele meu.

Lara a început să plângă. Nu zgomotos. Cu lacrimi care îi curgeau fără să și le șteargă, de parcă nu mai avea legătură cu fața ei.

— Trebuie să mergem la poliție.

— Și ce le spunem?

— Că ne filmează.

— Cine?

N-a răspuns. Pentru că întrebarea nu mai avea răspunsul simplu pe care îl are într-o lume normală.

Am mers totuși.

Agentul bătrân era de serviciu și noaptea aceea. Când ne-a văzut, n-a părut surprins. A citit mesajul, a privit fotografia, apoi a dus o mână la gură și a rămas așa câteva secunde, gândindu-se.

— N-ați venit aici, a spus într-un târziu. Ați înțeles?

— Ce?

— Dacă se află că ați primit asta, o să se umple orașul de curioși. Și de proști. Iar unii dintre ei o să vrea să încerce. Nu mai e despre voi dacă scapă.

Avea dreptate. Tocmai asta făcea totul și mai sinistru. Că nu eram într-o poveste care ne viza doar pe noi. Eram într-un mecanism mai vechi, mai răbdător, care doar se oprise o vreme și acum se punea iar în mișcare.

— Atunci ce facem? am întrebat.

A ezitat.

— Așteptăm.

Mi-a venit să râd în față.

— Exact ce vrea și el.

— Nu. Așteptăm și nu mergem acolo.

Poate că ar fi trebuit să-l ascultăm.

Poate că nimic n-ar fi schimbat ceva.

Toată săptămâna am trăit cu ora aceea în cap.

15:30.

Oriunde eram, orice făceam, la și jumătate simțeam cum mă înțepenește ceva înăuntru. Marți, într-un autobuz. Miercuri, la facultate, în timp ce o profesoară vorbea despre un autor francez. Joi, la supermarket, cu un coș de produse inutile în mână. Exact 15:30 și o senzație de aer rece pe ceafă, de parcă cineva se apropia din spate fără să facă zgomot.

Vineri noaptea am visat clubul.

Nu interiorul lui. Exteriorul. Uşa închisă. Fațada murdară. Eu stând pe trotuar, singură, în plină zi, cu mâinile în buzunare, așteptând. Și știind, cu o liniște perfectă, că dacă uşa se deschide înainte să vină el, nu trebuie să intru. Că asta e singura regulă. Singura care contează.

M-am trezit cu gust de fum în gură.

Sâmbăta următoare a venit prea repede.

Pe la două și jumătate Lara m-a sunat. Nu era bine. Se auzea în glasul ei. Parcă nu dormise de trei zile.

— Spune-mi că ești acasă.

— Sunt.

— Nu pleci nicăieri.

— Nu plec.

— Jură.

— Jur.

A tăcut o clipă.

— Eu cred că o să vină dacă nu mergi.

Mi-am închis ochii.

— Și eu.

— Atunci?

Atunci.

Cuvântul ăla a rămas între noi ca o lamă.

La 15:12 eram deja în taxi spre Eclipse.

Nu fiindcă eram curajoasă. Nu fiindcă voiam explicații. Ci pentru că în toată săptămâna aceea frica se schimbase în altceva: într-o senzație murdară că lucrul ăsta, oricare era el, nu avea de gând să se oprească doar fiindcă mă ascund eu în casă cu luminile aprinse.

Orașul era prea viu pentru ce simțeam eu. Copii cu înghețată pe trotuar. O femeie care își trăgea sacoșa după ea. O ambulanță trecând la semafor. Soarele căzând peste geamurile blocurilor. Mă enerva realitatea lor. Mă enerva că lumea continua să existe normal.

Lara mă aștepta deja la colțul străzii. Nu voise să mă lase singură până la urmă. Avea cearcăne adânci și un hanorac larg, de parcă voia să se ascundă în el.

— Dacă uşa e deschisă, nu intrăm, a spus imediat.

— Nu intrăm.

— Dacă vorbește cu noi, plecăm.

— Plecăm.

— Și dacă...

— Lara.

S-a uitat la mine și a tăcut.

Am cotit pe stradă.

Eclipse era acolo.

Fațada murdară, neonul stins, geamurile fumurii.

Și în fața ușii, pe trotuar, stătea Victor Mureșan.

Cu mâinile la spate.

Cu costumul negru.

Cu zâmbetul acela mic și greșit.

Nici eu, nici Lara n-am mai mers.

El, în schimb, a făcut un pas spre noi.

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Nu plutea. Nu dispărea. Mergea. Normal. Aproape normal. Exact cât trebuie ca mintea să nu se poată apăra spunându-și că vede imposibilul. Iar când a ajuns destul de aproape, am văzut clar arsura aceea de sub maxilar și o dungă întunecată la gât, ca o urmă de fum care nu mai plecase nici după îngropare.

— Așa, a spus el încet. Acum e mai bine.

Vocea îi era joasă, aproape mulțumită.

— Ce vreți de la mine? am reușit să întreb.

Privirea lui a trecut o clipă peste Lara, apoi s-a întors la mine.

— Nimic din ce nu ți-ai oferit deja singură.

— Nu înțeleg.

— Ba da, a spus. Ai intrat când uşa era deschisă și locul încă nu era gata. Ai văzut ce nu trebuia văzut înainte de timp. Acum locul te recunoaște.

Am simțit cum mi se răcește tot corpul.

— Despre ce loc vorbiți?

A zâmbit puțin mai larg.

— Viitorul.

Lara a făcut un pas înapoi.

— Hai să plecăm.

Eu n-am putut. Nu pentru că voiam să rămân, ci pentru că, în clipa aia, am înțeles ceva îngrozitor de simplu: el nu încerca să mă ademenească înăuntru. Nu mai avea nevoie. Ceva începuse deja când intrasem prima dată.

A ridicat mâna dreaptă.

Nu mai ținea cuțitul.

Ținea cheia clubului.

Veche, grea, de alamă, cu brelocul negru pe care scria încă, șters pe margini: ECLIPSE – PRIVATE.

— Păstreaz-o, a spus.

Și a aruncat-o spre mine.

N-am vrut s-o prind. Dar reflexul a fost mai rapid decât groaza. Metalul mi-a lovit palma și a rămas acolo, rece, absurd de greu pentru dimensiunea lui.

Când am ridicat ochii, el nu mai era.

Strada era goală.

Nu dispăruse cu fum, cu umbre, cu vreo scamatorie de film ieftin. Pur și simplu nu mai era acolo, ca și cum, în secunda în care clipisem, lumea se decisese să nu-l mai conțină.

Lara a început să tragă de mine.

— Arunc-o. Arunc-o acum.

Nu puteam.

Cheia îmi stătea în palmă de parcă ar fi crescut de acolo.

Am auzit primul sunet venind din interiorul clubului.

Muzică.

Foarte slabă la început. O bătaie ritmată, înfundată, ca și cum boxele ar fi pornit sub pământ, nu înăuntru. Apoi lumina. Neonul violet de deasupra firmei a pâlpâit o dată, de două ori, apoi s-a aprins complet. Geamurile fumurii au prins reflexe. Dincolo de ele se vedeau umbre în mișcare. Oameni. Siluete dansând.

Pe mijlocul după-amiezii.

Lara plângea deja.

— Nu. Nu. Nu.

Și atunci uşa s-a deschis singură.

Dinăuntru a ieșit același aer rece, cu miros de fum vechi și alcool stătut. Muzica a devenit mai clară. Oameni râdeau undeva în spate. Pahare loveau barul. Cineva a strigat ceva de neînțeles. Era un club viu, deschis, plin.

Și în hol, la capătul coridorului, se vedea uşa biroului.

Deschisă.

M-am uitat în jos, la cheia din palmă.

Pe breloc, pe partea cealaltă, era gravat ceva ce nu observasem.

Trei cifre.

15:30

Nu știu cât am rămas acolo, în pragul străzii, cu uşa deschisă și cu muzica venind spre noi ca din altă noapte, poate din alt an, poate din altă moarte.

Știu doar că n-am intrat.

De data asta nu.

Am lăsat cheia jos, pe trotuar, chiar în fața intrării, și am făcut un pas înapoi.

Apoi încă unul.

Lara mă trăgea de braț atât de tare, încât aproape nu-mi mai simțeam degetele.

Când am ajuns la colțul străzii și m-am întors, fațada era din nou moartă. Neonul stins. Lanț pe ușă. Nicio muzică.

Cheia nu mai era pe jos.

Asta s-a întâmplat acum trei luni.

N-am mai primit niciun mesaj de atunci.

Nici eu. Nici Lara.

Uneori mă conving singură că totul s-a încheiat fiindcă n-am intrat a doua oară. Că regula s-a închis. Că uşa a rămas, în sfârșit, fără nimic în prag.

Alteori, când mă trezesc noaptea cu gust de fum în gură, nu mai cred asta deloc.

Mai ales fiindcă, de două săptămâni, în fiecare sâmbătă la fix 15:30, se oprește muzica oriunde aș fi.

În cafenea.

În magazin.

În taxi.

Pentru exact trei secunde.

Și în cele trei secunde, chiar înainte să revină, aud foarte clar, foarte aproape de ureche, vocea lui Victor Mureșan.

Calmă. Răbdătoare. Aproape amuzată.

Bine. Atunci mai așteptăm puțin.