POARTA CĂTRE ALTĂ LUME


Nu intra niciodată într-o poiană dacă pădurea din jur tace.

Nu mă refer la liniștea normală, de noapte. Nu la clipa aia în care vântul se oprește și frunzele rămân nemișcate. Mă refer la o tăcere care apasă pe urechi, pe piept, pe gânduri. O tăcere în care simți că nu ești singur, dar tot ce te înconjoară se preface că nu te vede.

Așa era în noaptea în care am găsit poarta.

Nu trebuia să fiu acolo.

Asta mi-am spus de zeci de ori după aceea. Când nu mai puteam dormi. Când mă uitam la ceas și secundarul mergea invers. Când auzeam pași prin casă, deși eram singur. Când în oglinda din baie, pentru o fracțiune de secundă, vedeam în spatele meu un drum de pădure în loc de gresie și faianță.

Nu trebuia să fiu acolo.

Dar eram.

Intrasem în Hoia-Baciu cu telefonul în mână, o lanternă mică și prostia aceea pe care o ai când vrei să demonstrezi internetului că nu există nimic din ce spun oamenii. Voiam un clip scurt. Atât. Un video de noapte, puțină ceață, niște copaci răsuciți, o voce gravă peste imagine și poate câteva mii de vizualizări.

Nu căutam adevărul.

Căutam conținut.

Și cred că pădurea a simțit asta.

La început, totul a fost aproape banal. Drumul era umed, frunzele se lipeau de talpa bocancilor, iar copacii se ridicau în jurul meu ca niște siluete strâmbe, prea subțiri și prea apropiate unele de altele. De câteva ori am avut impresia că aud ceva în spate, dar când întorceam lanterna, nu era nimic. Doar trunchiuri negre, ceață și ramuri curbate ca niște degete.

Am început să filmez.

— Sunt în Hoia-Baciu, am șoptit, încercând să par calm. Se spune că undeva în pădure există o poiană unde nu crește nimic. Un cerc gol. Un loc în care oamenii simt că timpul se rupe. Unii spun că e doar legendă. Alții spun că e o poartă.

Am râs încet.

Râsul meu a sunat fals.

Nu știu dacă ai observat vreodată asta, dar într-o pădure, noaptea, vocea ta nu se întoarce la tine normal. Parcă trece prin ceva. Parcă altcineva o aude înaintea ta și ți-o dă înapoi schimbată.

După vreo douăzeci de minute, telefonul a pierdut semnalul.

Asta nu m-a speriat. Mă așteptam. Chiar am zis către cameră:

— Clasic. Nici n-am început bine și deja avem fenomen paranormal: lipsă de semnal.

Am făcut doi pași și lanterna a pâlpâit.

Atunci n-am mai râs.

Lumina s-a subțiat într-o dâră galbenă, apoi și-a revenit. În față, printre trunchiuri, am văzut ceva deschis la culoare. O zonă mai luminoasă. Ca și cum pădurea se termina brusc.

Am crezut că am ajuns în poiană.

Și da, era poiana.

Dar nu era goală.

În mijlocul ei se afla o ușă.

Nu o poartă mare, nu un portal din filme, nu un cerc de foc sau o crăpătură în aer. Era o ușă simplă, veche, din lemn, înaltă, cu vopseaua scorojită. Stătea dreaptă în mijlocul poienii, fără perete, fără casă, fără balamale prinse de ceva. Doar o ușă înfiptă în pământ, cu tocul ei cu tot.

M-am oprit la marginea poienii.

Telefonul încă filma.

Pe ecran, ușa nu se vedea.

Am coborât telefonul, am ridicat privirea.

Ușa era acolo.

Am ridicat din nou telefonul.

Pe filmare, poiana apărea goală.

Atunci am simțit pentru prima dată frica adevărată. Nu spaima aceea scurtă, care te face să tresari. Frica grea, rece, care nu te lasă să respiri până la capăt.

Am vrut să plec.

Serios. Nu spun asta ca să par mai deștept decât am fost. Chiar am făcut un pas înapoi.

Și ușa a bătut.

De trei ori.

Toc.

Toc.

Toc.

Nu din partea mea.

Din partea cealaltă.

Mi s-a uscat gura instantaneu.

Am stins lanterna, nu știu de ce. Poate din reflex. Poate pentru că o parte din mine credea că, dacă eu nu o văd, nici ea nu mă vede.

Dar ușa se vedea și în întuneric.

Nu luminată. Nu clar. Doar prezentă. Ca un lucru pe care mintea refuză să-l piardă din vedere.

Apoi am auzit vocea.

— Ai întârziat.

Era o voce de femeie. Joasă, obosită, aproape blândă.

Nu venea din pădure.

Venea din spatele ușii.

M-am uitat în jur. Niciun om. Nicio umbră mișcându-se. Niciun pas. Nicio pasăre. Niciun vânt.

— Cine e acolo? am întrebat.

Imediat mi-am dat seama cât de stupid a sunat. Ca în toate filmele proaste în care personajul întreabă întunericul dacă are chef să-i răspundă.

Ușa a scârțâit.

Foarte puțin.

Clanța nu s-a mișcat, dar lemnul a respirat. Jur că așa părea. Ca și cum ceva mare, lipit de partea cealaltă, își trăgea aerul înainte să vorbească.

— Nu întreba cine sunt, a spus vocea. Întreabă cine ai fost.

Atunci am fugit.

Nu elegant. Nu ca un om curajos care se retrage strategic. Am fugit orbește, împiedicându-mă de rădăcini, lovindu-mă de crengi, simțind cum frunzele ude îmi sar pe față. Telefonul îmi aluneca din mână, lanterna bătea în toate direcțiile, iar în spatele meu ușa continua să bată.

Toc.

Toc.

Toc.

Din ce în ce mai aproape.

După câteva minute, am ajuns din nou în poiană.

M-am oprit atât de brusc încât mi s-a tăiat respirația.

Ușa era în fața mea.

Nu alergasem în cerc. Eram sigur. Fugisem drept, pe poteca pe care venisem. Dar pădurea mă adusese înapoi.

De data asta, ușa era întredeschisă.

O dungă subțire de lumină albastră ieșea din crăpătură și cădea pe iarba lipsă din poiană. Nu era lumină de lanternă. Nu era lumină de lună. Era rece, lichidă, ca lumina de sub gheață.

Am simțit miros de apă stătută.

Apoi miros de fum.

Apoi miros de casă veche.

Casa bunicilor mei.

Am încremenit.

Bunicii mei muriseră de ani buni, iar casa fusese vândută. Dar mirosul era acolo. Pereți umezi, lemn bătrân, busuioc uscat lângă icoană și ciorbă rece uitată pe sobă. Mirosul copilăriei mele, venit dintr-o ușă imposibilă din mijlocul pădurii.

— Nu, am șoptit.

Vocea femeii a răspuns:

— Ba da.

Prin crăpătura ușii s-a auzit un televizor vechi.

Apoi vocea bunicii mele.

— Ai venit, puiule?

Mi-au dat lacrimile fără să vreau.

Nu pentru că am crezut complet. O parte din mine știa că e o capcană. Dar altă parte, partea aceea mică și ruptă pe care o ții ascunsă ani întregi, voia să audă vocea aia încă o dată. Voia să intre. Voia să creadă.

Am făcut un pas.

Apoi încă unul.

Telefonul a început să vibreze în mână.

Pe ecran nu era nicio notificare.

Doar camera pornită.

Iar acum, pe filmare, ușa se vedea.

Și în spatele ei stătea cineva.

Nu bunica mea.

Eu.

Eram eu, dar mai slab, mai palid, cu ochii adânciți în cap și cu haine murdare de pământ. Stăteam în întunericul de dincolo de ușă și mă priveam. Nu clipeam. Nu respiram. Doar țineam mâna ridicată, ca și cum mă chemam.

Telefonul mi-a căzut din mână.

În clipa aceea, ușa s-a deschis complet.

Dincolo nu era o cameră.

Era tot pădure.

Dar nu pădurea noastră.

Copacii erau aceiași și totuși greșiți. Trunchiurile erau albe, ca oasele spălate de ploaie. Ramurile nu aveau frunze, ci bucăți de pânză neagră agățate de ele, fluturând deși nu bătea vântul. Cerul era prea jos și plin de cercuri palide, ca niște luni moarte.

Iar pe poteca din față mergeau oameni.

Mulți.

În șir.

Tăcuți.

Unii aveau haine vechi, de zeci de ani. Alții purtau geci moderne. Un băiat cu ghiozdan. O femeie cu o plasă de cumpărături. Un bărbat în costum. O fetiță în rochie albă, murdară la poale.

Toți mergeau încet printre copacii albi.

Niciunul nu avea umbră.

Femeia de după ușă a vorbit din nou:

— Aici ajung cei care au urmat glasul.

Am vrut să spun ceva, dar gâtul nu mă asculta.

Atunci l-am văzut pe cioban.

Stătea mai departe, lângă o rădăcină uriașă. Avea cojocul rupt, fața trasă și ochii ficși. În jurul lui nu erau oi, dar se auzeau clopote. Multe. Sub pământ. Sub potecă. Sub fiecare pas.

Cling.

Cling.

Cling.

Ciobanul s-a uitat la mine și a dus un deget la buze.

Să tac.

Apoi fetița în rochie albă s-a întors.

Avea chip de copil, dar privirea ei era bătrână. Atât de bătrână încât m-am simțit rușinat că sunt viu.

— Tu ești nou? m-a întrebat.

N-am răspuns.

Ea a zâmbit puțin.

— Toți cred că vin doar să vadă.

Din spatele meu, din pădurea noastră, s-a auzit iar vocea bunicii:

— Intră, puiule. E frig afară.

M-am întors brusc.

Poiana era în spatele meu.

Ușa între mine și ea.

Abia atunci am înțeles: trecusem pragul.

Nu cu totul. Nu departe. Doar un pas.

Dar era suficient.

Am încercat să mă întorc.

Ușa s-a îndepărtat.

Nu s-a închis. Nu s-a mișcat pe pământ. Pur și simplu spațiul dintre mine și ea s-a lungit. Ca atunci când visezi că alergi și holul devine tot mai lung.

Am fugit spre ea.

Picioarele mi se afundau într-un noroi rece, deși poteca părea uscată. Oamenii fără umbră nu se uitau la mine. Mergeau mai departe, cu capetele plecate, murmurând ceva.

La început n-am înțeles cuvintele.

Apoi mi-am dat seama că toți spuneau același lucru:

— Nu-i lăsa să-ți ia locul.

Am alergat mai tare.

Ușa era la câțiva metri.

Apoi la zece.

Apoi la douăzeci.

În fața ei, pe partea noastră, în poiană, am văzut o siluetă ridicându-se.

Eu.

Celălalt eu.

Acela palid, cu ochii adânciți.

A ieșit din întuneric, a pășit prin ușă în lumea mea și s-a aplecat să ridice telefonul pe care îl scăpasem.

A zâmbit.

Cu fața mea.

Cu gura mea.

Apoi a închis ușa.

Am țipat.

Nu știu cât timp.

Acolo, timpul nu curge normal. Nu există minute. Nu există ore. Există doar lumină rece, copaci albi și oameni care merg fără să ajungă undeva.

Am rătăcit prin pădurea aceea poate o noapte. Poate o lună. Poate un an.

Am văzut case care pluteau între copaci, fără temelie, cu ferestrele luminate. În fiecare geam era cineva care bătea din interior. Am văzut drumuri care duceau spre propriile mele amintiri, dar schimbate. Mama chemându-mă dintr-o bucătărie în care nu intrase niciodată. Tata stând pe o bancă, deși nu fusese niciodată în pădurea aceea. Prieteni pe care nu-i mai văzusem de ani întregi, făcându-mi semn să mă apropii.

Nu m-am apropiat.

Fetița în rochie albă mergea uneori lângă mine.

— Cum ies? am întrebat-o.

Ea a ridicat din umeri.

— Nu ieși. Ești înlocuit.

— De cine?

S-a uitat la mine ca la un copil prost.

— De tine.

Mi-a explicat fără grabă, cu vocea aceea prea bătrână pentru chipul ei.

Poarta nu omoară. Nu răpește ca în povești. Nu te smulge din lume.

Face ceva mai rău.

Îți arată ceva ce vrei. O voce. O amintire. Un regret. O persoană pe care nu ai apucat s-o mai ții în brațe. Te face să treci pragul. Iar în clipa aceea, ceva din partea cealaltă primește forma ta și pleacă în locul tău.

Tu rămâi aici.

El trăiește viața ta.

Răspunde la mesajele tale.

Doarme în patul tău.

Îți poartă hainele.

Îți folosește vocea.

La început, nimeni nu observă.

Pentru că seamănă perfect cu tine.

Doar că devine mai rece.

Mai tăcut.

Mai atent la uși.

— Și tu? am întrebat-o. Pe tine cine te-a înlocuit?

Fetița s-a uitat în sus, spre cerurile acelea moarte.

— Eu nu-mi mai amintesc.

Apoi a dispărut printre copacii albi.

Nu știu cum am găsit ușa din nou.

Poate pădurea m-a lăsat. Poate cineva din lumea mea a deschis-o fără să știe. Poate celălalt eu a făcut o greșeală.

Am văzut lumina într-o noapte fără noapte, departe, printre trunchiuri.

O dungă galbenă.

Caldă.

Am alergat până mi s-au rupt tălpile. Am trecut pe lângă ciobanul care încă asculta clopotele de sub pământ. Pe lângă femeia cu plasa de cumpărături. Pe lângă bărbatul în costum, care plângea fără lacrimi. Pe lângă fetița în rochie albă, care mi-a șoptit:

— Dacă ieși, să nu intri în casă.

Nu am întrebat de ce.

Am împins ușa.

Și am căzut în Poiana Rotundă.

Era dimineață.

Păsările cântau.

Telefonul meu era în iarbă, cu bateria la unu la sută.

Pe ecran era deschisă camera.

Clipul încă înregistra.

Durata filmării: douăzeci și trei de minute.

Pentru mine trecuseră mult mai mult decât douăzeci și trei de minute.

M-am târât până la marginea pădurii și am ajuns acasă aproape de prânz. Tremuram, eram murdar, aveam buzele crăpate și palmele pline de zgârieturi. Am urcat scările blocului ținându-mă de balustradă.

Ușa apartamentului meu era descuiată.

Dinăuntru se auzea vocea mea.

Râdea.

Am rămas pe hol, lipit de perete.

Prin ușa întredeschisă, l-am văzut.

Celălalt eu stătea la birou, cu telefonul în mână, editând clipul din pădure. Avea hainele mele. Ceasul meu. Cicatricea mea mică de pe bărbie.

Dar nu clipea destul.

Asta m-a îngrozit cel mai tare.

Nu faptul că îmi luase locul.

Ci că aproape reușea să fie eu.

Pe ecranul telefonului lui, titlul clipului era deja scris:

„Am găsit poarta către altă lume în Hoia-Baciu.”

Sub el, descrierea:

„Priviți până la final.”

Celălalt eu a ridicat capul.

Nu știu cum m-a simțit.

A zâmbit spre ușă.

— Ai întârziat, a spus.

Exact vocea femeii din poartă.

Am fugit.

De atunci nu m-am mai întors acasă.

Scriu asta de pe un telefon cumpărat la mâna a doua, într-o gară, cu mâinile tremurând. Nu mai am acte. Nu mai am chei. Nu mai am viața mea. În lume există deja cineva cu fața mea, cu numele meu, cu toate parolele mele. Postează. Răspunde oamenilor. Zâmbește în poze.

Și poate că, atunci când o să vezi clipul lui, o să ți se pară interesant.

Poate o să spui că e bine făcut.

Poate o să intri pe profil.

Poate o să vezi pădurea, poiana și ușa.

Dacă o vezi, nu te uita prea mult.

Mai ales dacă, pentru o clipă, ți se pare că din spatele ei se aude cineva drag chemându-te.

Închide clipul.

Aruncă telefonul.

Aprinde lumina.

Și orice ai face, nu deschide ușa dacă bate cineva de trei ori.

Pentru că poarta către altă lume nu se află într-un singur loc.

Pădurea doar a fost primul prag.

Acum știe drumul.

Acum se deschide oriunde cineva privește suficient de mult.