Dacă o vezi în faruri, nu frâna.
Asta mi-a zis bătrânul de la benzinărie, cu mâna sprijinită pe tejghea și cu ochii duși undeva peste umărul meu, de parcă privea prin mine.
— Și dacă e om? l-am întrebat.
A ridicat încet privirea.
— Nu e.
Am râs atunci. Nu pentru că era amuzant. Ci pentru că era genul de râs pe care îl scoți când simți că cineva a spus ceva prea serios pentru o noapte oarecare.
Era trecut de douăsprezece. Afară ploua mărunt, nu tare, dar suficient cât să facă asfaltul să lucească negru sub luminile reci ale benzinăriei. Veneam dinspre Craiova și trebuia să ajung la Calafat înainte de dimineață. Mașina nu era a mea. O luasem de la firmă, o dubă albă, veche, cu bordul zgâriat și camera de bord prinsă strâmb sub oglindă.
Transportam niște cutii cu piese auto. Nimic valoros. Nimic interesant. Doar drum, noapte și oboseală.
Am plătit cafeaua, am luat bonul și am dat să ies.
— Pe Radovan nu oprești, a spus bătrânul.
M-am oprit cu mâna pe clanță.
— Ce e pe Radovan?
Omul a oftat, de parcă îl obosisem.
— Pădurea.
— Și ce are pădurea?
A făcut un semn scurt din bărbie spre geamul ud.
— Are ce nu trebuie.
Nu mai era nimeni în benzinărie. Doar un frigider care bâzâia, ploaia care lovea copertina și expresia lui, rigidă, ca și cum nu-mi dădea un sfat, ci îmi citea o condamnare.
— Am auzit legenda, i-am zis. Mireasa, nu?
Bătrânul nu a zâmbit.
— Toți o știu până o văd.
Am ieșit fără să mai spun nimic.
În mașină, cafeaua mirosea ars. Ștergătoarele scârțâiau peste parbriz, iar camera de bord avea beculețul roșu aprins. Am verificat telefonul. Semnal slab. GPS-ul arăta traseul drept înainte, printr-o dungă întunecată de pădure.
Radovan.
Am pornit.
La început, drumul era normal. Case rare, câteva lumini galbene în curți, garduri ude, câini care lătrau după mașină. Apoi casele s-au terminat. Brusc. Ca și cum satul se oprise de frică la marginea pădurii.
Copacii au apărut de ambele părți ale șoselei, înalți, negri, cu ramurile aplecate peste drum. Farurile tăiau ploaia în două conuri murdare. Totul părea lipit de geam: ceața, întunericul, picăturile, umbrele.
Am dat radioul mai tare.
Doar fâșâit.
Am schimbat postul.
Fâșâit.
Încă unul.
O voce s-a auzit pentru o fracțiune de secundă, spartă și înecată:
— …nu opri…
Am tresărit și am răsucit butonul. Radioul s-a închis.
Mi-am spus că fusese o coincidență. Un post prins prost. O reclamă. Orice.
Dar mâinile mi se strânseseră pe volan.
Drumul prin pădure era ciudat de drept. Genul de drum unde, în mod normal, te relaxezi. Nu ai curbe, nu ai intersecții, nu ai surprize. Doar asfalt înainte.
Și totuși, ceva mă făcea să merg mai încet.
Nu frâna.
Cuvintele bătrânului mi-au revenit în minte exact când farurile au prins ceva alb, departe, pe mijlocul drumului.
La început am crezut că e o pungă.
Apoi că e ceață.
Apoi silueta a prins formă.
O femeie.
Stătea nemișcată, cu spatele spre mine.
Am înjurat și am apăsat frâna.
Duba a alunecat ușor pe asfaltul ud, iar cutiile din spate s-au izbit una de alta. Centura m-a tras în piept. Am oprit la câțiva metri de ea.
Femeia purta o rochie albă. Nu o rochie simplă. O rochie de mireasă. Lungă, udă, lipită de corp, cu voalul căzut peste umeri.
Stătea desculță.
În mijlocul drumului.
Noaptea.
În pădure.
Am simțit cum mi se usucă gura.
Am aprins avariile. Lumina portocalie a început să pulseze peste copaci, peste ploaie, peste ea.
— Doamnă! am strigat prin parbriz.
Nu s-a mișcat.
Am claxonat scurt.
Nimic.
Mi-am luat telefonul. Semnalul dispăruse complet.
Becurile de pe bord au pâlpâit.
Atunci femeia a întors capul puțin, doar puțin, cât să-i văd obrazul prin părul ud.
Era tânără.
Prea tânără.
Avea pielea albă, dar nu albă de frig. Albă ca ceara unei lumânări uitate lângă mort. Iar pe gât, sub bărbie, se vedea o dungă vânătă, adâncă, ascunsă pe jumătate de dantela rochiei.
Am rămas cu mâna în aer, ținând telefonul.
Ea a ridicat încet brațul și a arătat spre marginea drumului.
Spre pădure.
Am simțit un impuls prostesc să cobor. Poate era rănită. Poate avea nevoie de ajutor. Poate cineva îi făcuse ceva.
Dar apoi mi-am amintit:
Dacă o vezi în faruri, nu frâna.
Eu frânasem deja.
M-am uitat în oglinda retrovizoare.
În spatele meu, pe bancheta goală, voalul ei alb era întins ca o pânză udă.
Am țipat și m-am întors brusc.
Nu era nimic.
Doar cutiile din spate.
Am privit iar înainte.
Femeia dispăruse.
Farurile luminau drumul gol.
Nu știu cât am stat așa, cu respirația tăiată și degetele încleștate pe volan. Poate zece secunde. Poate un minut.
Apoi ceva a lovit plafonul.
O dată.
Sec.
Ca o palmă.
M-am uitat în sus.
Altă lovitură.
De data asta mai tare.
Apoi un sunet de târâre. Lent. De parcă cineva, întins pe acoperișul dubei, își trăgea unghiile peste tablă.
Scrâââș.
Scrâââș.
Scrâââș.
Am băgat în viteză și am apăsat accelerația.
Roțile au patinat, motorul a urlat, iar duba a pornit înainte. Am prins cincizeci. Șaizeci. Șaptezeci. Ploaia se zdrobea de parbriz. Ștergătoarele nu mai făceau față.
Din spate, din compartimentul de marfă, s-a auzit o voce de femeie.
Foarte aproape.
— Nu m-ai luat.
Am lovit aproape cu genunchiul bordul. Nu m-am întors. Nu aveam curaj.
— Nu m-ai luat de acolo.
Vocea nu era furioasă. Asta era cel mai rău.
Era tristă.
Umedă.
Ca și cum vorbea de sub apă.
Am accelerat mai tare. Pădurea trecea pe lângă mine în dungi negre. Mi se părea că văd rochia ei printre copaci, alergând paralel cu mașina. O vedeam în stânga. Apoi în dreapta. Apoi în oglindă.
De fiecare dată mai aproape.
Camera de bord a scos un bip.
Ecranul mic s-a aprins singur.
Pe imagine se vedea drumul din față. Gol.
Dar în colțul ecranului, pe marginea din dreapta, apărea o siluetă albă. Stătea lângă mașină, deși pe parbriz nu se vedea nimic.
Am privit când la drum, când la ecran.
Pe filmare, mireasa mergea lângă dubă fără să-și miște picioarele. Plutea, cu capul plecat, cu părul peste față.
Apoi s-a întors spre cameră.
Nu spre mașină.
Spre cameră.
Spre mine.
Ecranul s-a umplut de fața ei.
Am smuls camera de pe parbriz și am aruncat-o pe scaunul din dreapta. În aceeași clipă, ceva alb a căzut peste geam.
Voalul.
S-a lipit de parbriz ca o piele moartă.
Nu mai vedeam nimic.
Am tras de volan din instinct. Duba a ieșit de pe asfalt și a intrat cu roțile din dreapta în pietriș. Am simțit cum pierde aderența. Am frânat, am redresat, am intrat iar pe drum, iar voalul s-a desprins și a zburat peste mașină.
În față, șoseaua era din nou liberă.
Dar acum, la marginea drumului, erau oameni.
Nu mulți.
Patru, cinci siluete întunecate, printre copaci.
Stăteau nemișcați și priveau spre mine.
Farurile le-au luminat fețele pentru o secundă.
Erau bărbați.
Îmbrăcați ca pentru nuntă, cu cămăși albe murdare de pământ. Unul ținea o lumânare stinsă. Altul avea o cunună uscată în mâini. Altul nu avea față. Doar o pată neagră acolo unde ar fi trebuit să fie ochii, nasul și gura.
Am apăsat accelerația până la podea.
Atunci am văzut-o din nou.
În mijlocul drumului.
De data asta stătea cu fața spre mine.
Am urlat.
Nu puteam opri. Nu mai puteam. Nu după tot ce se întâmplase.
Am ținut volanul drept și am trecut prin ea.
Nu s-a auzit impact.
Nu s-a simțit nimic.
Doar un frig violent, ca și cum cineva ar fi deschis ușa unei camere frigorifice direct în pieptul meu.
Pentru o clipă, tot parbrizul s-a făcut alb.
Apoi am văzut altceva.
Nu mai eram în dubă.
Eram în pădure.
Stăteam printre copaci, în ploaie, dar nu simțeam apa pe piele. În fața mea era o fată tânără, îmbrăcată în rochie de mireasă. Nu părea moartă. Plângea. Avea mâinile murdare de noroi și privea spre șosea, unde luminile unei mașini treceau departe, fără să oprească.
— Nu pleca, șoptea ea. Te rog… nu pleca…
Apoi am văzut funia.
Atârna de o creangă joasă.
Nu se legăna.
Era perfect nemișcată.
Fata s-a întors spre mine. Acum avea ochii negri de plâns, iar gura îi tremura.
— M-au lăsat aici.
Am vrut să spun ceva, dar nu aveam voce.
— Toți trec, a zis ea. Toți mă văd. Toți se prefac că n-au văzut.
Din depărtare, s-a auzit claxonul dubei mele.
Imaginea s-a rupt brusc.
Eram iar la volan.
Duba mergea cu viteză, iar în față se vedeau primele lumini ale satului. Pădurea se termina.
Am început să râd și să plâng în același timp.
Nu știu cum am ajuns până la prima parcare. Am tras pe dreapta lângă o casă părăsită și am oprit motorul. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât nu puteam scoate cheia.
În mașină era liniște.
Prea liniște.
Am stat acolo câteva minute, ascultând ploaia.
Apoi, de pe scaunul din dreapta, camera de bord a scos iar un bip.
Am luat-o cu două degete, de parcă era ceva viu.
Înregistrarea era încă pornită.
Pe ecran se vedea interiorul dubei.
Eu, la volan, alb ca varul.
Drumul în față.
Ploaia.
Și ea.
Stătea pe scaunul din spate.
Exact în spatele meu.
Cu mâinile împreunate în poală, cu voalul peste față, ca o mireasă care așteaptă să fie dusă la altar.
Am scăpat camera.
În aceeași clipă, cineva a șoptit lângă urechea mea:
— M-ai adus cu tine.
Am sărit din dubă și am alergat în ploaie până la prima casă cu lumină aprinsă. Am bătut în poartă, în ușă, în geam, nu mai știu. Un bărbat în vârstă mi-a deschis cu o lanternă în mână.
Când m-a văzut, n-a întrebat cine sunt.
N-a întrebat ce-am pățit.
S-a uitat peste umărul meu, spre dubă, și s-a schimbat la față.
— Ai oprit, a spus.
Nu era întrebare.
Am vrut să-i spun tot. I-am spus, cred. Cuvintele ieșeau rupte, fără ordine. Femeia. Rochia. Voalul. Camera. Pădurea.
Bărbatul m-a lăsat să intru. Mi-a dat un prosop și un pahar cu apă. Nu m-a contrazis. Nu m-a liniștit. Nu mi-a zis că sunt obosit.
A stat în fața mea și a ascultat.
Apoi a spus:
— Dimineață te duci la biserică. Lași o lumânare. Și nu mai treci noaptea prin pădure.
— Dar ce vrea? am întrebat.
Bătrânul a privit spre fereastră.
Acolo, în întunericul de afară, mi s-a părut că văd ceva alb.
— Nu vrea să te omoare, a zis el încet. Nu la început.
— Atunci ce vrea?
A răspuns după câteva secunde:
— Să nu mai fie singură.
Am dormit pe un scaun, cu lumina aprinsă. De fapt, n-am dormit. Am închis ochii de câteva ori, dar de fiecare dată auzeam foșnet de rochie udă lângă mine.
Dimineața, ploaia se oprise.
Duba era încă parcată lângă drum. Pe parbriz nu era nimic. Pe plafon nu erau urme. Camera de bord era pe podea, sub scaun.
Am luat cardul de memorie.
Nu voiam să mă uit.
Dar trebuia.
La prima service-auto deschisă, am rugat un băiat să descarce filmarea pe laptop. I-am spus că am avut un incident pe drum și vreau să verific dacă s-a văzut ceva.
A dat play.
Primele minute erau normale. Drum, ploaie, ștergătoare.
Apoi se vedea clar cum opresc.
În fața mașinii nu era nimeni.
Doar drumul gol.
— De ce ai frânat aici? m-a întrebat băiatul.
Nu i-am răspuns.
Pe filmare, mașina stătea pe loc. Avariile clipeau. Ploaia cădea. Eu nu mă mișcam.
Apoi, foarte încet, pe marginea imaginii, din dreapta, a intrat o mână albă.
Băiatul s-a apropiat de ecran.
Mâna a atins parbrizul.
Apoi a apărut fața ei.
Nu în fața mașinii.
Nu afară.
Din interiorul parbrizului.
Ca și cum ar fi fost lipită de partea cealaltă a sticlei, înăuntru cu mine.
Băiatul a înjurat și a dat laptopul mai în spate.
Imaginea s-a distorsionat. Sunetul a început să trosnească. Printre zgomote, s-a auzit o voce joasă, de femeie:
— Spune-le.
Apoi filmarea s-a întrerupt.
Fișierul următor avea doar trei secunde.
L-am deschis.
Era camera din interior, orientată spre cabină.
Eu nu eram pe scaunul șoferului.
Scaunul era gol.
Pe locul meu stătea mireasa.
Cu mâinile pe volan.
Cu capul întors spre cameră.
Iar pe bancheta din spate eram eu.
Nemişcat.
Cu ochii deschiși.
Băiatul a închis laptopul.
— Pleacă, mi-a spus.
— Ce?
— Pleacă de aici cu mașina ta cu tot. Nu vreau să știu.
Am plecat.
Dar nu m-am dus la firmă. Nu m-am dus acasă. M-am întors la Radovan.
Nu știu de ce.
Poate pentru că bătrânul avusese dreptate. Poate pentru că vocea ei îmi rămăsese în urechi. Poate pentru că, odată ce o vezi, drumul nu se mai termină în tine.
La marginea pădurii, am oprit înainte să intru.
Era zi, dar pădurea arăta tot întunecată. Copacii stăteau strânși unul în altul, ca niște oameni care șoptesc ceva urât.
Am coborât cu o lumânare în mână.
Pe marginea drumului, într-un loc unde iarba era mai înaltă, am găsit o cruce mică de lemn. Veche. Aproape putrezită. Nu avea nume. Doar o bucată de dantelă albă legată de ea, murdară de noroi.
Am aprins lumânarea.
Vântul a încercat s-o stingă, dar flacăra a rezistat.
— Nu știu cine ai fost, am spus. Nu știu ce ți s-a făcut. Dar am să spun povestea.
Pădurea a rămas tăcută.
Apoi, undeva printre copaci, s-a auzit un suspin.
Nu era vânt.
Nu era pasăre.
Era un plâns scurt, omenesc, care s-a rupt imediat.
M-am întors spre dubă.
Pe parbriz, în praful fin lăsat de ploaia uscată, cineva scrisese cu degetul:
NU MĂ LĂSA AICI
Am făcut trei pași înapoi.
Ușa din dreapta a dubei s-a deschis singură.
Încet.
Fără zgomot.
Pe scaunul pasagerului era voalul.
Același voal alb, ud, imposibil.
Am simțit atunci că nu eu mă întorsesem la Radovan.
Ea mă chemase.
Și încă mă cheamă.
De atunci, n-am mai condus noaptea. Nu singur. Nu prin păduri. Nu pe drumuri unde copacii se apleacă peste asfalt ca niște martori.
Dar uneori, când plouă mărunt și luminile mașinilor se întind pe geamuri, primesc același mesaj pe telefon.
Fără număr.
Fără sunet.
Doar o fotografie.
Drumul prin Radovan.
Gol.
Ud.
Noaptea.
Și în depărtare, în mijlocul șoselei, o siluetă albă.
De fiecare dată mai aproape.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.