Am intrat pentru vizualizări. La final, cineva a încuiat ușa din interior.
Așa începe tot ce nu vrei să povestești nimănui pe lumină.
Cu o prostie.
Cu un pariu.
Cu un live pornit la miezul nopții și cu senzația aia falsă că, dacă sute de oameni te privesc printr-un ecran, nu mai ești singur.
Casa era la marginea orașului, dincolo de ultimele blocuri, după o bucată de drum plină de gropi, bălți și buruieni crescute prin asfalt. O știa toată lumea din zonă. Casa cu ferestrele sparte. Casa cu iederă uscată pe ziduri. Casa despre care vecinii spuneau că nu fusese vândută niciodată, deși proprietarii muriseră de ani buni.
Unii ziceau că acolo locuise o familie întreagă care dispăruse într-o noapte.
Alții spuneau că bătrâna casei încă aprindea lumina la etaj, deși curentul era tăiat.
Eu am zis că e perfectă pentru live.
În seara aia plouase puțin, doar cât să lase orașul lucios și murdar. Aerul mirosea a pământ ud, a frunze putrezite și a fum de lemne venit de la casele bătrânești din apropiere. Aveam rucsacul pe un umăr, telefonul prins pe stabilizator, o lanternă mică, un power bank și microfonul agățat de hanorac.
Înainte să intru, am verificat conexiunea.
Semnal slab, dar mergea.
Pe ecran au început să apară oamenii.
17 spectatori.
Apoi comentariile.
„Intră, frate.”
„Hai că nu ai curaj.”
„Dacă auzi ceva, să nu fugi.”
„E fake sigur.”
Am zâmbit spre cameră. Îmi simțeam buzele reci. Nu de frică, mi-am spus atunci. De la aer.
— Bun. Suntem aici. Casa părăsită de lângă pădure. Dacă pică live-ul, știți de ce. Ori n-am semnal, ori m-a luat fantoma.
Au început să curgă emoji-uri. Râsete. Cranii. Inimi negre.
Am întors camera spre casă.
Era mai mare decât părea ziua. Două etaje, acoperiș înalt, țiglă ruptă, burlane desprinse. Ferestrele de sus erau negre, dar nu goale. Aveau întunericul acela adânc, gros, care nu pare lipsă de lumină, ci ceva care stă înăuntru și privește afară.
Poarta de fier scârțâia în vânt.
Am împins-o cu piciorul.
Sunetul a trecut prin noapte ca un țipăt lung.
Comentariile au explodat.
„Mamăăă.”
„Sunetul ăla…”
„Intră mai repede.”
Am pășit în curte. Iarba era înaltă și udă. Mi-a atins gleznele prin blugi, rece ca niște degete. Sub tălpi, pământul se înmuia. Din loc în loc erau bucăți de sticlă, lemn putred, resturi de cărămidă. Lângă peretele casei, un leagăn ruginit se mișca încet.
Nu era vânt destul cât să-l miște.
L-am filmat.
— Avem deja decorul perfect.
Leagănul s-a oprit.
Dintr-odată.
Ca și cum cineva îl prinsese cu mâna.
Am râs scurt și mi-am dres vocea.
— Bun, asta a fost… ciudat.
Pe ecran, cineva a scris:
„Nu mai face mișto.”
Am ignorat.
Ușa principală era întredeschisă. Lemnul era umflat de umezeală, vopseaua cojitã, iar clanța atârna strâmb, prinsă doar într-un șurub. Pe ea era ceva lipicios, întunecat. Am apropiat lanterna. Nu părea sânge. Părea rugină amestecată cu apă și noroi.
Mirosea urât acolo. Nu doar a casă veche. Era un miros greu, închis, de mucegai, haine uitate într-un sac, lemn putrezit și ceva dulceag, stătut, ca florile moarte lăsate prea mult într-o vază.
Am împins ușa.
A trosnit.
Holul dinăuntru mi-a răspuns cu liniște.
Am intrat.
Podeaua a scârțâit sub mine, un sunet subțire, lung, ca o respirație trasă printre dinți. Am ridicat telefonul. Fasciculul lanternei a tăiat praful din aer. Particulele pluteau încet, rotindu-se, ca cenușa.
— Suntem înăuntru, am spus încet.
Nu știu de ce am coborât vocea.
Holul era îngust. Pe pereți se vedeau urme unde fuseseră tablouri. Tapetul se umflase în bășici mari, verzui. O oglindă spartă atârna pe dreapta, acoperită parțial cu o pânză veche. Pe jos erau scrisori rupte, bucăți de tencuială și o păpușă fără brațe, cu un singur ochi de sticlă.
Comentariile veneau repede.
„Asta chiar e creepy.”
„Uită-te în oglindă.”
„Camera stânga.”
„Se aude ceva?”
M-am oprit.
Până atunci auzeam doar ploaia rară în burlane și respirația mea. Dar sub ele era un sunet mic.
Pic.
Pic.
Pic.
Ca apa care cade într-o găleată.
Din capătul holului.
— Se aude apă undeva, am șoptit.
Am mers înainte.
Casa părea să absoarbă pașii. Fiecare scârțâit se întorcea altfel, de parcă încăperile din jur îl mestecau și îl scuipau înapoi mai încet. Pe stânga era o sufragerie mare, cu mobilă acoperită de cearșafuri. Formele albe stăteau nemișcate în întuneric, ca niște oameni așezați la masă.
Am intrat.
Mirosul s-a schimbat. Aici mirosea a praf gros și a lemn vechi, uscat. O masă mare ocupa centrul camerei. Pe ea erau farfurii crăpate, un sfeșnic negru, pahare răsturnate și o fotografie în ramă.
Am luat fotografia cu două degete.
Era o familie: tată, mamă, o fată adolescentă și un băiat mic. Toți stăteau în fața casei. Zâmbeau. Dar poza era zgâriată peste fețele lor, de parcă cineva încercase să le șteargă ochii.
Am întors fotografia spre live.
— Asta e familia, probabil.
Un comentariu a apărut imediat:
„Băiatul e în spatele tău.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Am întors camera brusc.
Nimic.
Doar cearșafurile albe peste mobilă.
Am râs forțat.
— Foarte amuzant.
Alt comentariu:
„Nu glumesc. Era la ușă.”
Am apropiat camera de intrarea sufrageriei. Holul era gol.
Dar podeaua de acolo era udă.
O urmă mică.
Ca de talpă de copil.
Apoi încă una.
Și încă una.
Urcau pe hol dinspre intrare.
M-am uitat în spate, spre ușa pe unde venisem.
Era deschisă.
Vedeam curtea neagră, ploaia fină, poarta ruginită.
Am expirat.
— Probabil am adus apă pe pantofi.
Dar urmele erau prea mici.
Și erau desculțe.
Live-ul a început să sacadeze.
Imaginea s-a pixelat. Sunetul s-a tăiat scurt, apoi a revenit cu un fâșâit gros.
Pe ecran au apărut comentarii:
„S-a auzit copil.”
„Ce a zis?”
„A zis: pleacă?”
Eu n-auzisem nimic.
— N-am auzit nimic, am spus.
Atunci s-a auzit.
Foarte încet.
Din etaj.
Un râs de copil.
Nu râs vesel.
Nu joacă.
Un râs mic, înfundat, de parcă venea printr-o pernă apăsată peste gură.
Mi s-a ridicat pielea pe brațe.
Am rămas cu telefonul ridicat, fără să clipesc.
Sunetul s-a repetat.
He.
He.
He.
Apoi pași rapizi deasupra tavanului.
Tropăit mic.
De copil desculț.
Dintr-o parte în alta.
Apoi tăcere.
Comentariile curgeau nebunesc.
„Urcă.”
„Nu urca.”
„Frate, pleacă.”
„E regizat.”
„Nu e regizat, se vede că i-a pierit fața.”
Aveam gura uscată. Limba mi se lipise de cerul gurii. În urechi îmi bătea pulsul.
— Urcăm, am spus, dar vocea mea nu mai suna ca a mea.
Scara era în capătul holului. Lemnul balustradei era crăpat. Când am pus mâna pe ea, am simțit ceva rece și umed. Am tras palma imediat. Pe piele mi-a rămas o dâră negricioasă, cu miros de funingine și mucegai.
Am urcat.
Prima treaptă a gemut.
A doua a trosnit.
La a treia, live-ul s-a blocat pentru o secundă, iar imaginea de pe ecran s-a întunecat.
Când și-a revenit, am văzut în comentarii:
„În spatele tău pe scară.”
M-am întors.
Lanterna a luminat scara de jos.
Goală.
Dar la baza ei, în praful de pe trepte, apăruseră urme mici, ude.
Urcau după mine.
Una.
Încă una.
Încă una.
M-am grăbit.
La etaj era mai frig. Mult mai frig. Aerul îmi intra în plămâni ca apa rece. Pereții erau acoperiți cu pete negre de igrasie. Tavanul era crăpat. Undeva, într-o cameră, ceva se lovea ușor de perete.
Toc.
Toc.
Toc.
Ca un obiect balansat.
Am mers spre sunet.
Pe ușa primei camere era scris cu cretă, strâmb:
NU INTRA
Cretă.
Sau praf.
Sau altceva alb, uscat.
Am filmat mesajul.
— Aici e partea în care orice om normal ar pleca.
Cineva a comentat:
„Tu nu ești om normal. Tu vrei vizualizări.”
Avea dreptate.
Am apăsat clanța.
Camera era a unui copil.
Sau fusese.
Pat mic, dulap alb, tapet cu forme șterse, rafturi căzute. În colț, lângă fereastră, era un căluț de lemn. Se mișca singur, încet, înainte și înapoi.
Toc.
Toc.
Toc.
M-am apropiat.
Pe pat era o pătură mică, mucegăită. Sub ea părea ceva. O ridicătură subțire.
Am întins mâna, dar m-am oprit.
Comentariile se împărțiseră.
„Ridică pătura.”
„NU.”
„Nu atinge nimic.”
„E doar decor.”
Am prins colțul păturii.
Materialul era umed, rece și lipicios. L-am ridicat.
Sub el era un telefon vechi.
Nu smartphone. Un telefon cu clapetă, murdar, crăpat, cu ecranul stins.
Imediat ce l-am filmat, s-a aprins.
Sunetul a fost scurt.
Bip.
Bateria arăta plină.
Pe ecran era un mesaj:
Mami, e cineva jos.
Am simțit cum îmi fuge sângele din obraji.
— Ce…
Telefonul vechi a vibrat în mâna mea.
Mesaj nou.
Nu e tata.
Din hol s-a auzit o ușă trântindu-se.
Am scăpat telefonul pe pat și am ieșit repede din cameră.
La capătul holului, o altă ușă era deschisă acum.
Nu fusese.
Înăuntru era întuneric complet.
Lanterna mea a pâlpâit.
O dată.
De două ori.
Apoi s-a stins.
Live-ul continua cu lumina telefonului, slabă, albastră.
Pe ecran, comentariile erau acum mai rare.
Sau poate nu le mai vedeam eu bine.
Mâna îmi tremura.
— Lanterna s-a dus, am șoptit.
Din camera întunecată s-a auzit vocea unei femei.
Foarte joasă.
Foarte aproape.
— Nu mai filma copilul.
Am încremenit.
Mi-am ținut telefonul în față ca pe o armă proastă.
— Cine e acolo?
Nu mi-a răspuns.
În schimb, din camera copilului, telefonul vechi a început să sune.
Un ton ascuțit, mecanic, repetat.
Triiing.
Triiing.
Triiing.
Pe live, cineva a scris:
„Sună și la mine telefonul.”
Altul:
„Și mie.”
Altul:
„Nu mai e amuzant.”
Atunci am înțeles că ceva era greșit nu doar în casă.
Ceva ieșise prin live.
Sau intra prin el.
Am apăsat să închid transmisiunea.
Butonul nu a reacționat.
Am apăsat din nou.
Nimic.
Numărul spectatorilor creștea.
1.200.
2.900.
5.600.
Din camera întunecată, femeia a șoptit:
— Acum te vede și el.
Și imediat, de jos, de la parter, s-a auzit ușa principală închizându-se.
Nu trântită.
Închisă încet.
Cu grijă.
Apoi cheia s-a răsucit în broască.
Clac.
Am rămas nemișcat.
În gât mi s-a ridicat un sunet mic, dar nu l-am lăsat să iasă.
— Cine a încuiat? am spus în live, dar întrebarea era pentru mine, nu pentru ei.
De jos s-au auzit pași.
Greoi.
Nu de copil.
Nu de femeie.
Pași de bărbat mare, umezi, apăsați.
Unul.
Altul.
Altul.
Au ajuns la baza scării.
Apoi s-au oprit.
Casa s-a cufundat într-o tăcere atât de densă încât auzeam apa picurând undeva în pereți.
Pic.
Pic.
Pic.
Pe ecran a apărut un comentariu de la un cont fără poză.
Numele era: TATA_E_JOS
Comentariul:
Nu trebuia să intri.
Apoi altul:
Nu trebuia să-i arăți camera.
Mi s-au înmuiat degetele pe telefon.
De jos, pașii au început să urce scările.
Încet.
Treaptă cu treaptă.
Lemnul gemea sub greutatea lui.
M-am întors și am fugit pe hol.
Am intrat în prima cameră deschisă și am împins ușa după mine. Era un dormitor mare. Mirosea puternic a parfum vechi, a mucegai și a ceară stinsă. Patul matrimonial era încă acolo, acoperit cu o cuvertură pătată. Pe perete, deasupra lui, atârna un tablou cu familia din fotografie.
De data asta, fețele nu mai erau zgâriate.
Ochii lor erau negri.
Toți patru priveau spre mine.
Am încercat să încui ușa, dar nu avea cheie.
Am tras un dulap mic în fața ei. Lemnul a zgâriat podeaua cu un sunet îngrozitor. În live, oamenii scriau:
„Fugi pe geam.”
„Sună la 112.”
„Nu mai ține telefonul.”
„Oprește live-ul.”
Am deschis fereastra.
Era blocată.
Am tras mai tare. Vopseaua a crăpat. Aer rece mi-a intrat în față printr-o fisură, mirosind a ploaie și frunze ude.
În spatele meu, dincolo de ușă, pașii s-au oprit.
Dulapul lipit de ușă a vibrat ușor.
Cineva stătea de partea cealaltă.
Am auzit respirație.
Nu ca un om care respiră normal.
Ca cineva care trage aer prin apă.
Hrrr.
Hrrr.
Hrrr.
Apoi o palmă s-a lipit de ușă.
Nu am văzut-o, dar am auzit sunetul.
Pleosc.
Umed.
A doua palmă.
Pleosc.
Apoi vocea bărbatului.
Joasă, răgușită, spartă:
— Ai venit să ne vezi?
Am dus mâna la gură.
Nu voiam să răspund.
Telefonul din mână s-a încălzit brusc. Atât de tare încât aproape l-am scăpat. Pe ecran, live-ul nu mai arăta ce filmam eu.
Arăta camera din afara mea.
Din colțul tavanului.
Mă vedeam stând lipit de fereastră, cu fața albă, cu telefonul în mână.
Iar în spatele ușii se vedea o siluetă uriașă.
Nu prin lemn.
Ca și cum ușa nu exista pentru cameră.
Un bărbat cu capul înclinat într-o parte, cu haine ude lipite de corp, cu mâinile prea lungi. Fața lui era umbrită, dar gura se vedea.
Zâmbea.
Comentariile nu mai erau glume.
„Ieși de acolo.”
„Asta nu e fake.”
„Nu mai filma.”
„Dacă îl vezi, te vede.”
Bărbatul a lovit ușa.
Dulapul a sărit câțiva centimetri.
Am țipat.
Nu tare. Un țipăt scurt, tăiat.
A lovit iar.
Lemnul ușii a crăpat.
M-am aruncat spre fereastră și am tras cu toată puterea. Rama s-a desprins puțin. Mi-au intrat așchii în palmă. Am simțit sânge cald printre degete.
Bărbatul a lovit a treia oară.
Dulapul s-a răsturnat.
Ușa s-a deschis.
În prag nu era nimeni.
Nimeni.
Doar întunericul holului.
Dar întunericul respira.
Hrrr.
Hrrr.
Telefonul a vibrat.
Comentariu nou de la TATA_E_JOS:
Nu sunt la ușă.
Am simțit ceva în spatele meu.
O răceală lipită de ceafă.
M-am întors încet.
În ecranul telefonului, camera frontală se activase singură.
Îmi arăta fața.
Și peste umărul meu, foarte aproape, era băiatul din fotografia de familie.
Avea pielea umedă, ochii negri și buzele albăstrii.
Ținea în brațe telefonul cu clapetă.
A șoptit:
— Spune-le să plece.
Vocea lui s-a auzit în live.
Comentariile au înghețat pentru o secundă.
Apoi au început să apară aceleași cuvinte, de la sute de conturi diferite:
Spune-ne să plecăm.
Spune-ne să plecăm.
Spune-ne să plecăm.
Am scăpat telefonul pe pat.
Băiatul nu era în cameră când m-am întors.
Dar pe cuvertură, lângă telefonul meu, apăruseră urme mici de apă.
Am prins telefonul și am strigat:
— Închideți live-ul! Ieșiți! Nu vă mai uitați!
Numărul spectatorilor a crescut.
9.000.
12.000.
17.000.
Oamenii nu plecau.
Oamenii nu pleacă atunci când văd ceva înfricoșător.
Se apropie.
Dau share.
Cheamă pe alții.
În hol, toate ușile au început să se deschidă singure.
Una câte una.
Scârțâituri lungi.
Gemete de lemn.
Din fiecare cameră venea alt miros.
Din camera copilului: lapte acru și praf.
Din baie: apă stătută, rugină și săpun vechi.
Din camera întunecată: parfum de femeie și pământ ud.
Din pod: fum, păr ars și ceva putred.
Casa se trezea.
Nu pentru mine.
Pentru ei.
Pentru cei care priveau.
Pereții au început să trosnească. Tapetul se umfla și se dezlipea încet, ca pielea după arsură. Din spatele lui se auzeau șoapte. Multe. Amestecate.
— Uite-l.
— Filmează.
— Mai aproape.
— Nu opri.
— Lasă-ne să ieșim.
Am luat telefonul și am alergat pe hol spre scară.
Bărbatul nu era acolo.
Femeia nu era acolo.
Copilul nu era acolo.
Dar urmele lor erau peste tot. Urme mici, urme mari, urme târâte, urme ude pe pereți, pe podea, chiar și pe tavan.
Am coborât scările aproape căzând.
La parter, ușa principală era închisă.
Am alergat la ea și am tras.
Nu s-a mișcat.
Am tras iar.
Clanța era rece ca gheața.
Cheia era în broască, pe interior.
O cheie veche, lungă, neagră.
Am apucat-o și am încercat să o răsucesc.
Nu se mișca.
Era ca și cum cineva o ținea din partea cealaltă.
Apoi am auzit, chiar lângă ureche:
— Nu din partea cealaltă.
M-am întors.
În spatele meu stătea femeia.
Era mama din fotografie. Rochie lungă, udă până la genunchi, părul lipit de față. Ochii îi erau goi, dar nu negri. Goali ca două găuri în perete. Pielea avea culoarea lumânărilor stinse.
În brațe ținea păpușa fără brațe de pe hol.
— Tu ai încuiat, am șoptit.
Femeia a clătinat capul încet.
Din sufragerie s-a auzit scaunul tras.
Apoi altul.
Apoi altul.
Ca și cum cineva pregătea masa.
Femeia a zâmbit fără să-și miște ochii.
— Casa încuie când are musafiri.
Telefonul încă transmitea.
Nu știu cum îl țineam. Nu știu de ce nu îl aruncam. Poate pentru că, dacă îl lăsam, rămâneam singur cu ei. Poate pentru că o parte bolnavă din mine încă se uita la numărul spectatorilor.
22.000.
Casa gemea în jurul meu.
În sufragerie, cearșafurile de pe mobilă au început să alunece singure. Sub ele nu erau fotolii. Nu toate.
Pe un scaun stătea tatăl.
Pe altul, fata adolescentă.
În colț, băiatul cu telefonul vechi.
Toți uzi.
Toți nemișcați.
Toți privind spre telefonul meu.
Tatăl a ridicat mâna și a făcut semn să intru.
Nu am vrut.
Picioarele au făcut un pas.
Apoi încă unul.
Nu le mai simțeam complet.
M-am oprit în pragul sufrageriei.
Masa era aranjată acum.
Farfurii crăpate. Pahare murdare. Lumânări negre aprinse, deși nu exista focar, nu exista chibrit, nu exista nimic. Flăcările ardeau albăstrui și nu scoteau căldură.
În centrul mesei era un loc gol.
Un scaun tras pentru mine.
Comentariile se schimbaseră.
Nu mai erau ale oamenilor.
Sau nu mai păreau.
Toate aveau nume normale, poze normale, dar scriau același lucru:
Stai jos.
Stai jos.
Stai jos.
Am început să plâng fără să vreau. Lacrimile mi-au ieșit calde, rușinoase, amestecate cu transpirația rece de pe față.
— Vă rog, am spus. Vă rog, eu doar am vrut să filmez.
Tatăl a întors capul.
În gâtul lui s-a auzit un trosnet umed.
— Știm.
Fata adolescentă a zâmbit.
— Toți intră pentru asta.
Băiatul a ridicat telefonul cu clapetă.
Pe ecran scria:
Rămâi până la final.
Atunci, din buzunarul meu, power bank-ul a început să se încingă. Cablul era conectat la telefon. Bateria se încărca. Live-ul nu avea să moară.
Am înțeles gluma crudă a casei.
Ea nu voia doar să mă sperie.
Voia public.
Voia martori.
Voia ca ușile ei să intre în buzunarele oamenilor, în dormitoarele lor, în telefoanele lor lăsate pe pernă.
Am făcut singurul lucru care mi-a mai rămas.
Am întors camera spre mine.
M-am uitat direct în obiectiv.
— Dacă vedeți asta, am spus, nu distribuiți. Nu salvați. Nu reveniți pe live. Nu le dați voie să…
Tatăl s-a ridicat.
Imaginea s-a distorsionat.
Sunetul a pocnit.
Femeia a început să râdă încet, aproape tandru.
Băiatul a dus un deget la buze.
— Șșș.
Telefonul a trecut singur pe camera din spate.
M-a întors spre masă.
Scaunul gol era acum ocupat.
De mine.
Stăteam acolo deja.
Cu haine ude.
Cu mâinile pe masă.
Cu ochii deschiși.
Eu, cel real, am făcut un pas înapoi și m-am lovit de ușă.
Nu mai era ușa de la sufragerie.
Era ușa de la intrare.
Cumva eram din nou în hol.
Casa se schimbase.
Sau mă mutase.
Am tras de clanță cu ambele mâini. Am lovit cu umărul. Am urlat. Am simțit lemnul rece lipit de obraz și mirosul de rugină din broască.
În spatele meu, familia a început să se ridice de la masă.
Scaunele au zgâriat podeaua.
Unul.
Altul.
Altul.
Pașii lor veneau spre hol.
Lent.
Sigur.
Nu alergau.
Știau că nu am unde să plec.
Am privit cheia din broască.
Se răsucea singură.
Încet.
Dar nu pentru a descuia.
Pentru a încuia mai tare.
Clac.
Clac.
Clac.
Apoi telefonul a căzut din mâna mea.
Nu știu dacă l-am scăpat eu sau dacă mi l-a luat ceva. A aterizat cu ecranul în sus, la picioarele mele.
Live-ul arăta ușa din exterior.
Curtea.
Ploaia.
Poarta deschisă.
Din afară, casa părea liniștită.
Apoi camera s-a apropiat de fereastra sufrageriei.
Înăuntru, la masă, stăteam eu împreună cu familia.
Nu țipam.
Nu mă zbăteam.
Zâmbeam.
Ca în fotografia veche.
Doar ochii mei se mișcau.
Priveau spre telefon.
Priveau spre cei 31.000 de oameni.
Sub live a apărut un text nou, scris de contul meu:
Cine vrea să vadă podul?
Comentariile au izbucnit.
„DAAA.”
„Urcă.”
„Nu opri.”
„Partea a doua.”
În spatele meu, în holul real, ceva mi-a pus mâna pe umăr.
Rece.
Udă.
Greu de suportat.
Vocea băiatului mi-a șoptit în ureche:
— Acum ai vizualizări.
Și ușa s-a încuiat pentru ultima oară.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.