Partea I

Aveam paisprezece ani când l-am văzut prima dată.

Și nici acum nu-mi place să spun povestea asta noaptea.

Nu pentru că mă tem că apare cineva din spatele meu. Nu. Asta e frica simplă. Copilărească. Cu ea te descurci. Aprinzi lumina, închizi geamul, pornești televizorul și te minți că totul e în regulă.

Frica adevărată e alta.

Frica adevărată e când știi că ai privit ceva ce nu trebuia privit, iar lucrul ăla te-a observat și el.

În satul bunicilor lui Alex era un cimitir mic, lipit aproape de curtea lor. Despărțit doar de un zid vechi, ros de ploi, în care timpul făcuse o gaură cât să poată un copil curios să-și lipească fața și să privească înăuntru.

Toți știam gaura aia.

Toți ne uitaserăm pe acolo, măcar o dată. Nu ca să vedem morți, Doamne ferește. Ca să ne speriem unii pe alții. Ca să ne dăm curaj. Ca să vedem care dintre noi rezistă mai mult cu ochii lipiți de întunericul dintre cruci.

În vara aia eram patru.

Eu. Alex. Mara. Și Cătălin.

Alex era sărbătoritul. Mara era genul care spunea mereu că nu-i e frică, dar te apuca de braț prima când se auzea un zgomot. Iar Cătălin râdea de orice. Din oamenii ăștia se fac, de obicei, fie cei mai curajoși, fie cei mai proști.

Era trecut de miezul nopții. Petrecerea se subțiase. Cei mai mici adormiseră pe canapele, adulții se retrăseseră în casă, iar noi ieșiserăm în curte cu resturi de suc, semințe și cheful acela prostesc de a face ceva doar fiindcă era târziu și nu ne vedea nimeni.

Aerul mirosea a iarbă udă și fum stins de grătar. Prin sat nu se mai auzea aproape nimic. Doar câte un câine departe și foșnetul frunzelor de nuc de lângă gard.

— Hai să ne uităm, a zis Cătălin.

N-a trebuit să spună unde.

Ne-am dus la zid în șoaptă, de parcă mortul de dincolo dormea și nu voiam să-l trezim. Alex a fost primul care s-a aplecat spre gaură. A stat o clipă, apoi s-a tras înapoi fără să zică nimic.

— Ce e? am întrebat.

Nu răspundea.

Mara s-a aplecat și ea. I-am văzut fața schimbându-se înainte să se îndrepte.

— E cineva acolo.

M-am apropiat și m-am uitat.

La început n-am înțeles ce văd.

Cimitirul era luminat prost, doar de luna care ieșea și intra dintre nori și de becul galben de pe stâlpul din uliță, care bătea doar până la primele două rânduri de morminte. Mai în spate era întuneric, dar nu întuneric complet. Mai degrabă un amestec de ceață joasă și umbre.

Și, pe unul dintre mormintele din fund, stătea cineva.

Un bărbat.

Avea o jachetă verde închis, murdară pe umeri, și pantaloni negri. Părul îi era ciufulit, lipit pe frunte, de parcă venise prin ploaie, deși afară nu plouase. Stătea aplecat, cu coatele pe genunchi și capul în palme.

Nu făcea nimic.

Doar stătea acolo.

Și plângea.

Nu tare. Nu cum plâng oamenii în filme. Plângea în felul ăla mult mai rău, în care umerii doar se mișcă puțin, iar tu îți dai seama că omul ăla a obosit să mai scoată sunete.

Am rămas cu ochiul lipit de gaură mai mult decât ar fi trebuit.

Nu părea viu.

Asta e problema. Nu părea viu, dar nici mort în felul în care îți imaginezi un mort. Părea... uitat. Ca și cum stătuse prea mult singur în același loc și trupul începuse să semene cu locul.

— Cine naiba e? a șoptit Alex.

— Beat, a zis Cătălin și a râs foarte încet. S-a dus să plângă în cimitir.

Atunci omul și-a ridicat capul.

Nu repede. Foarte încet. Ca și cum auzise ceva ce nu voia să audă.

N-am apucat să-i vedem fața cum trebuie. Asta e un lucru pe care l-am ținut minte toți patru și pe care niciunul n-a putut să-l explice mai târziu. De fiecare dată când încerc să-mi amintesc trăsăturile lui, mintea mea îmi dă doar conturul obrajilor, umbrele de sub ochi și gura puțin întredeschisă. Restul parcă se șterge singur.

S-a uitat în direcția noastră.

Nu direct în gaură. Nu ca un om care vede patru copii spionându-l. Mai degrabă ca și cum simțea unde suntem.

Mara m-a apucat instant de încheietură.

— Hai.

M-am tras înapoi.

Când ne-am uitat iar, bărbatul nu mai era pe mormânt.

Niciun zgomot.

Niciun pas.

Nicio umbră.

Locul era gol.

Cătălin a încercat să râdă din nou, dar acum nu-i mai ieșea bine.

— A plecat.

— Cum să plece? a zis Alex. N-am auzit nimic.

Mara s-a lipit de mine.

— Eu nu mai stau aici.

Ne-am dus înapoi spre casă fără să alergăm, tocmai pentru că ne era frică să nu începem să alergăm și să nu ne mai oprim. În spatele nostru, cimitirul rămăsese liniștit. Doar cruci, iarbă și noapte. Dar eu simțeam clar, între omoplați, privirea aceea.

Ca o apăsare.

N-am dormit bine.

Și, a doua zi, n-am fost în stare să lăsăm lucrurile așa.

Am mers în cimitir pe lumină, spre prânz, când părea totul mai puțin grav și mai prostesc. Așa fac oamenii. În plină zi, tot ce te-a îngrozit noaptea pare mic. Aproape ridicol. Numai că sunt locuri care nu se schimbă nici la soare.

Cimitirul acela era unul dintre ele.

Pe lumină se vedea și mai trist. Cruzi vechi, câteva strâmbe, câteva mâncate de ploi. Iarbă crescută printre morminte. Coronițe rupte. Poze decolorate. Florile de plastic legănate de vânt păreau mai moarte decât morții.

Am mers direct spre mormântul pe care stătuse omul.

Nu avea cruce.

Doar o piatră joasă, cu colțurile ciobite, și o fotografie ovală prinsă într-un suport ruginit.

Alex a fost primul care s-a aplecat.

— Bă...

Ne-am apropiat toți trei.

În poză era el.

Exact el.

Aceeași jachetă verde. Aceeași față slabă. Același păr ciufulit, puțin dat pe spate. Doar că în fotografie nu plângea. Se uita drept înainte, serios, ca în pozele de buletin făcute prost.

Sub fotografie scria:

IORDAN STAN
1976 – 2007
Nu te vom uita

Dar uitaseră.

Se vedea.

N-avea cruce. N-avea flori. N-avea lumânări. Pământul de pe mormânt era uscat și rupt. Nimeni nu trecuse pe acolo de mult.

Cătălin a încercat să glumească iar.

— Poate avea un frate geamăn.

N-a râs nimeni.

Mara s-a uitat lung la poză și a spus încet:

— Eu cred că el era.

M-am uitat spre piatră.

Și atunci am observat ceva.

Pe marginea ei, aproape ascunsă de iarba crescută aiurea, era zgâriat cu ceva ascuțit un rând scurt.

Abia se mai vedea.

Dacă îl vezi și râzi, te vede și el.

Mi s-a făcut frig în plină căldură.

— Cine a scris asta? am șoptit.

— Hai să plecăm, a spus Mara imediat.

Și am plecat.

Numai că unele lucruri nu rămân în cimitir odată ce-ai plecat tu.

În noaptea următoare, Alex a visat că cineva stă așezat pe marginea patului lui și plânge. Când s-a ridicat speriat, a găsit urme de noroi uscat pe podea, sub geam.

Mara a zis că, în drum spre baie, a auzit foarte clar pași prin curte, deși câinii n-au lătrat.

Eu nu am spus nimic la început.

Dar, în a treia noapte, în timp ce încercam să adorm, am auzit ceva ce n-am mai uitat nici până azi.

Trei bătăi în geam.

Nu puternice.

Nu amenințătoare.

Trei bătăi de om obosit.

Când m-am uitat, n-am văzut nimic.

Doar reflexia mea.

Și, pentru o fracțiune de secundă, peste umărul meu, conturul unui bărbat stând pe marginea patului, cu capul în palme.

Partea a II-a

N-am mai spus nimănui ce am văzut atunci.

Asta e o minciună pe care oamenii o spun des în poveștile de groază: că n-au zis nimic pentru că au fost curajoși. Nu. Eu n-am spus nimic pentru că mi-a fost rușine. Pentru că, odată ce îl văzusem acolo, în geam, în cameră, atât de aproape, începeam să înțeleg că nu fusese o întâmplare și nu voiam să fiu eu primul care o rostește cu voce tare.

Dar s-a văzut pe mine.

Dimineața, Mara m-a tras deoparte în spatele casei, lângă butoaiele vechi de apă de ploaie.

— Tu l-ai mai văzut, nu?

N-am răspuns.

Asta a fost suficient.

— Și eu.

Mi s-a ridicat pielea pe ceafă.

— Unde?

— În geamul de la baie. Stătea afară, lângă gard, și nu făcea nimic. Doar se uita spre casă. Nu la mine. La casă.

N-am știut ce să spun.

Alex a apărut și el la câteva minute după, cu cearcăne adânci și cu fața aceea a lui de copil care vrea să pară mai tare decât e.

— A fost în curte, a zis direct. Aseară. L-am auzit.

— L-ai văzut? am întrebat.

— Nu. Dar câinii nu lătrau. Doar scânceau. Și dimineață am găsit ceva pe prag.

— Ce?

Alex s-a uitat în jos.

— Flori uscate. Trei fire. Legate cu sfoară.

Mara s-a făcut albă.

Atunci l-am auzit pe Cătălin râzând din tindă, tare, forțat, încercând să atragă atenția tuturor asupra lui.

— Gata, bă, v-ați prostit toți. E clar. Cineva ne face mișto. A văzut că ne-am speriat și acum se distrează.

Nimeni nu l-a contrazis.

Nici n-avea rost.

Când omul care face glume nu mai crede nici el ce spune, se aude.

Ziua a trecut greu, cu o căldură ciudată, înecăcioasă, de parcă satul stătea sub un capac. Până și adulții păreau mai tăcuți. Sau poate doar așa mi se părea mie. Poate că, odată ce intră frica în tine, începi s-o pui pe fețele tuturor.

Seara, bunicul lui Alex ne-a prins pe toți patru pe bancă, în fața casei. Se așezase greu, cu bastonul între genunchi, și fuma rar, uitându-se spre cimitir fără să se uite de fapt la el.

— Tot voi ați fost la mormântul lui Iordan, a zis.

Nu întreba.

Știa.

Alex a încercat să mintă. Bunicul l-a tăiat imediat.

— Nu minți când te uiți în pământ.

S-a lăsat o tăcere.

Apoi bătrânul a scuipat într-o parte și a zis ceva ce nici azi nu-mi iese din minte.

— Omul ăla a murit urât. Dar mai rău de atât a murit uitat.

Am ridicat toți ochii spre el.

— Cine a fost? am întrebat.

A rămas puțin cu privirea în drum, de parcă hotăra cât să spună.

— Nu era rău. Ciudat, da. Ținea mai mult cu morții decât cu vii. Lucra pe la morminte, repara cruci, curăța buruieni, aprindea lumânări și pentru cei care nu mai aveau pe nimeni. După ce i-a murit maică-sa, a rămas singur. Și singur a tot rămas. În ultimii ani, nu-l mai căuta nimeni.

— Și cum a murit? a întrebat Mara.

Bătrânul și-a frecat mandibula încet.

— În noaptea de Sfântul Ilie. S-a dus în cimitir după furtună, căzuse o cruce și voia s-o ridice. L-au găsit dimineață pe alee, aproape de zid. Nu l-a omorât nimeni. Inima. Așa au spus. Numai că eu nu i-am crezut niciodată. Fiindcă pe pământ, în jurul lui, erau urme de genunchi. De parcă stătuse multă vreme în fața mormântului cuiva înainte să cadă.

Nimeni n-a mai zis nimic.

— Și piatra aia? am întrebat eu. Fără cruce?

Bunicul a rămas tăcut câteva secunde.

— A avut cruce. I-au furat-o. Acum doi ani. Și de atunci nu i-a mai pus nimeni alta.

M-am simțit de parcă înghițisem ceva rece și greu.

— Ați zis că a murit uitat.

— A murit singur. Uitarea a venit după.

A tras din țigară, apoi s-a uitat pentru prima oară direct la noi.

— Dacă l-ați văzut, să nu-l luați în râs.

M-am uitat imediat spre Cătălin. Și el a simțit, pentru că și-a schimbat poziția pe bancă, iritat.

— Nu l-am luat în râs.

Bătrânul n-a clipit.

— Ba da.

Cătălin n-a mai zis nimic după asta.

În noaptea aia n-am mai avut curajul să ne apropiem de zid. Am rămas în curte, sub becul din prispă, prefăcându-ne că jucăm cărți și că vorbim despre altceva. Dar niciunul dintre noi nu era cu adevărat acolo. Toți eram cu urechile spre cimitir.

Pe la unsprezece fără un sfert, câinii au început să scâncească.

Nu să latre.

Să scâncească.

Unul s-a băgat chiar sub prispa veche, unde nu intra niciodată. Celălalt a rămas lipit de gard, cu coada între picioare.

Mara a pus jos cărțile.

— Nu mai pot.

Alex a vrut să spună ceva, dar exact atunci s-a auzit sunetul.

Nu de la cimitir.

De la poarta curții.

Trei lovituri.

Lente.

Egale.

Ca bătăile din geam pe care le auzisem eu.

Nimeni n-a mișcat.

Poarta s-a mai lovit o dată.

Și încă o dată.

Apoi am auzit pașii.

Venind pe alee.

Nu grei. Nu grăbiți. Pași de om obosit, târșâiți ușor prin praf.

Se opreau.

Porneau iar.

Se opreau.

Mara plângea deja fără zgomot. Alex își ținea maxilarul încleștat atât de tare, încât i se vedeau mușchii în obraji. Cătălin stătea nemișcat, alb.

Pașii s-au oprit chiar în dreptul prispei.

Și, din întunericul de dincolo de cercul de lumină, s-a auzit o voce.

Nu groasă.

Nu spectrala.

Doar obosită.

Atât de omenească, încât tocmai asta a fost rău.

— Ați râs.

Mi s-a blocat respirația.

— Eu n-am râs, a spus Mara imediat, aproape sughițând.

Nu i-a răspuns nimeni.

Vocea a continuat, la fel de joasă.

— Unul dintre voi a râs.

Atunci Cătălin s-a ridicat brusc.

— Gata! Cine ești, mă? Hai, termină cu gluma!

A făcut doi pași spre marginea luminii.

Alex a sărit după el și l-a apucat de braț.

— Nu!

În clipa aia, pentru o fracțiune scurtă, omul a intrat puțin în lumină.

Destul cât să-i vedem jacheta verde.

Părul ud, lipit de tâmple.

Fața prea palidă.

Și ochii... ochii aceia goi de plâns vechi, de parcă plânsese atâta încât nu mai rămăsese nimic în ei care să semene cu viața.

Cătălin a înțepenit.

Omul s-a uitat fix la el.

A ridicat mâna foarte încet și a arătat cu degetul.

Apoi s-a dat înapoi, în afara luminii.

Și n-a mai fost nimeni acolo.

Numai pașii, care se depărtau spre poartă.

În noaptea aceea Cătălin n-a mai scos un cuvânt.

A doua zi a vrut să plece acasă.

N-a putut.

Taică-său nu avea cum să vină după el, iar autobuzul spre oraș pleca abia seara. Toată ziua a stat agitat, fără să mănânce, uitându-se des spre cimitir, de parcă se aștepta să vadă ceva și pe lumină.

Pe la patru după-amiază l-am găsit singur în camera unde dormeam toți băieții și fetele separat, stând pe marginea patului cu fruntea în palme.

— Cătălin?

A ridicat capul.

Avea cearcăne adânci și ochii roșii.

— A fost la geamul meu azi-noapte.

M-am oprit în ușă.

— Cine?

— Știi cine.

Vocea lui era aproape șoptită.

— Nu l-am văzut. Dar l-am auzit respirând. Și după aia... după aia a zis ceva.

— Ce?

Cătălin s-a uitat lung la mine, cu o rușine pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— A zis că nu pe el l-a durut râsul. Ci faptul că i-am râs singurătății.

N-am știut ce să răspund.

— Ce fac? a întrebat.

M-am gândit la piatra fără cruce. La florile uscate. La poza aceea serioasă, murdară de ploi. Și am spus primul lucru care mi s-a părut omenesc.

— Ne ducem la el.

Partea a III-a

Am mers spre cimitir chiar înainte să se lase seara.

Nu noaptea. Nu voiam să mai facem nimic pe întuneric. Eram patru din nou, deși Cătălin venea ultimul și pășea de parcă pământul i-ar fi putut ceda sub tălpi. Alex luase de la bunicul lui o cruce simplă de lemn, neterminată, dar dreaptă. Mara avea într-o pungă flori proaspete, nu multe, doar câteva fire de crizantemă albă și doi crini pe care-i găsise la tanti Veta. Eu țineam o lumânare groasă și chibriturile.

Aerul mirosea a ploaie care nu venise încă.

Cerul era jos, cenușiu. Cimitirul părea și mai îngust decât de obicei, ca și cum toate mormintele se adunaseră puțin unul în altul.

Nimeni n-a vorbit până la mormânt.

Ajunși acolo, am văzut imediat că ceva se schimbase.

Pământul de pe mormântul lui Iordan fusese netezit.

Nu perfect. Nu ca de mâna unui om grijuliu. Mai degrabă ca și cum cineva stătuse multă vreme pe marginea lui și, fără să vrea, îndreptase pământul cu palmele.

Poza era tot acolo.

Același chip serios.

Aceeași jachetă verde.

Și totuși, poate din cauza luminii, poate din alt motiv, mi se părea că ochii lui nu mai arată la fel. Nu mai erau atât de stinși. Nu pot explica altfel. Parcă în ei apăruse ceva ce înainte nu fusese: așteptare.

Cătălin n-a avut curajul să se apropie primul. A rămas în spate, cu mâinile în buzunare și cu umerii strânși.

Alex a înfipt crucea la capătul mormântului. Lemnul a intrat greu. A trebuit să apese de două ori cu talpa.

Mara a pus florile.

Eu am aprins lumânarea.

Flacăra a tremurat de câteva ori, deși vântul se oprise.

Apoi s-a liniștit.

Când totul a fost gata, nimeni nu știa ce trebuie spus. Și asta mi s-a părut cel mai omenesc lucru din toată povestea. Trei copii și unul aproape plângând, stând în fața unui mormânt uitat, cu o lumânare, o cruce și flori, fără să știe dacă fac bine, dacă fac prea târziu sau dacă ar trebui să fugă.

Până la urmă, Cătălin a vorbit.

A vorbit încet.

Fără glumele lui.

Fără vocea aceea cu care făcea mereu pe grozavul.

— Îmi pare rău, a spus. N-am vrut... adică... am fost prost. Eu am râs. Nu pentru că... nu știu. Am râs fiindcă m-am speriat și mi-a fost rușine. Dacă asta contează.

Tăcere.

— Știu că probabil nu contează, a continuat el, cu vocea tot mai mică. Dar... uite. Ți-am adus cruce. Și flori. Și dacă mai trebuie ceva... nu știu... spune-ne.

În clipa în care a terminat, lumânarea s-a stins.

Am încremenit toți.

Nu s-a stins normal. A scos un fir subțire de fum și atât. Fără vânt. Fără mișcare. Doar s-a stins.

Mara a scos un sunet mic.

Alex s-a aplecat repede să o reaprindă.

N-a mai fost nevoie.

Flacăra s-a aprins singură.

Nu brusc. Nu violent. S-a reaprins mică, tremurată, apoi a crescut încet până la aceeași lumină de mai înainte.

Nimeni n-a spus nimic.

Dar toți am înțeles.

Când ne-am uitat din nou la fotografie, am văzut.

Nu știu dacă poza se schimbase atunci sau dacă fusese așa din prima clipă și mintea noastră n-a acceptat. Știu doar că nu mai era aceeași.

Iordan nu mai avea fața aceea grea, trasă în jos.

Nu zâmbea larg. Nu ca într-o fotografie fericită.

Doar foarte puțin.

Un zâmbet mic.

Obosit.

Dar liniștit.

Mara a început să plângă.

Nu de frică. Asta a fost ciudat. Plângea exact cum plângi când cineva, după multă vreme, încetează în sfârșit să mai doară în fața ta.

Ne-am întors spre poartă fără să grăbim pasul.

În drum spre ieșire, Cătălin s-a oprit.

— Stați.

Ne-am întors toți.

Pe spatele crucii, pe care o înfipsesem noi cu câteva minute înainte și pe care niciunul nu avusese timp s-o atingă după, era zgâriat un singur cuvânt.

Mulțumesc.

N-am mai venit anul următor la aceeași dată.

Sau, mai exact, n-am mai fost chemați. Asta e cea mai corectă formulare.

Alex a dat o petrecere mai mică, în altă parte. Mara n-a vrut să se mai apropie de zid. Cătălin a refuzat să vorbească despre toată întâmplarea, de parcă simplul fapt că tăcea îl ținea în siguranță. Eu... eu am început să mă gândesc la Iordan altfel decât la o sperietoare.

Ca la cineva care fusese foarte singur.

Și de aceea, poate, foarte greu de lăsat în urmă.

Anii au trecut.

Alex a plecat din sat. Mara s-a măritat în alt oraș. Cătălin și-a pierdut obiceiul de a râde primul. Eu am rămas singura care s-a mai întors din când în când pe acolo, mai ales când mergeam să-mi văd bunicii.

De fiecare dată intram în cimitir.

De fiecare dată mă opream la mormântul lui.

Crucea era încă acolo.

Florile se mai schimbau.

Când găseam unele proaspete, știam că nu fusesem singura care nu uitase. Poate Alex. Poate Mara. Poate chiar Cătălin, pe furiș, fără să spună nimănui.

Poza lui a rămas așa cum o văzusem în ziua aceea.

Serioasă, dar cu acel ceva mai moale în colțul gurii.

Nu l-am mai văzut niciodată stând pe mormânt.

Nici prin gaura din zid.

Nici în geamuri.

Nici în curte.

Și o vreme am crezut că acolo s-a terminat totul.

Apoi au dărâmat zidul.

S-a întâmplat acum trei ani. Primăria a zis că e periculos, că se surpă, că trebuie refăcut. Au venit cu oameni, cu mistrii, cu gălăgie. Au spart partea veche și au ridicat una nouă, curată, înaltă, fără nicio gaură.

Când am aflat, n-am simțit nimic pe loc.

Abia în noaptea următoare am visat.

Nu un coșmar.

Doar zidul.

Zidul nou, neted.

Și, dincolo de el, un bărbat în jachetă verde, stând cu mâna pe crucea lui și uitându-se spre partea de unde fusese odinioară gaura.

Nu era supărat.

Asta a fost partea rea.

Părea... pierdut.

Ca și cum cineva îi închisese iar singura deschidere spre lume.

M-am trezit cu un gol în stomac.

În aceeași zi am mers în sat.

Cimitirul arăta altfel. Mai ordonat. Mai rece. Zidul nou nu mai avea nimic omenesc în el. Nici fisuri, nici mușchi, nici loc pentru un copil curios să privească înăuntru.

Mormântul lui Iordan era la fel.

Numai că, lângă flori, pe pământul proaspăt măturat, am găsit ceva care nu fusese acolo cu o săptămână înainte.

Patru flori.

Noi.

Așezate ordonat.

Noi, patru, în prima zi, duseserăm doar trei.

Mult timp n-am spus nimănui despre asta.

Nici acum nu știu dacă am făcut bine.

Dar de anul trecut, în fiecare vară, exact în noaptea în care l-am văzut prima oară, mi se întâmplă ceva.

Mă trezesc între două și trei.

Fără excepție.

Și în primele secunde nu știu unde sunt. În apartamentul meu. La oraș. Cu ferestre termopan, interfon, vecini, trafic, viață. Totul normal.

Apoi aud.

Trei bătăi.

Nu în geam.

În ușă.

Lente.

Egale.

Și după ele, o voce joasă, obosită, pe care n-am cum s-o confund.

Nu intră. Nu forțează. Nu plânge.

Doar spune, de fiecare dată, exact același lucru:

— E cineva acolo?

Și eu nu răspund.

Niciodată.

Poate fiindcă mi-e frică.

Poate fiindcă încă țin minte regula.

Sau poate fiindcă, undeva foarte adânc, o parte din mine știe că, dacă de data asta îi deschid...

n-o să mai intre cineva care vrea doar să nu fie uitat.