Dacă auzi pași de soldați pe Dealul Lunganilor, nu striga după ei.
Pentru că se opresc.
Și te numără.
Am ajuns în Lungani într-o seară de noiembrie, cu o cameră video, un reportofon și suficientă prostie în mine cât să cred că frica localnicilor era doar superstiție. Lucram la o serie de povești pentru internet, genul acela de materiale care încep cu o legendă și se termină cu oameni în comentarii spunând că au pățit și ei ceva asemănător.
Pe mine mă interesa sunetul.
Zvonul spunea că, pe Dealul Lunganilor, în nopțile cu ceață, se aud pași de regiment. Pași mulți. Grei. Ordonați. Ca un pluton care urcă dealul prin noroi. Uneori se aud comenzi militare. Alteori, un fluier scurt, tăios, urmat de liniște. Iar cine răspunde… dispare din drum și este găsit dimineața în câmp, ud, murdar, cu ghetele pline de lut și fără să-și amintească unde a fost.
Eu voiam să înregistrez sunetul.
Atât.
Un sunet bun poate face mai mult decât orice imagine. Poți să vezi o umbră și să spui că e doar o creangă. Dar când auzi pași venind spre tine din întuneric, când știi că în față nu e nimeni și totuși ceva se apropie, creierul nu mai găsește scuze.
Am lăsat mașina lângă ultima casă luminată din sat. Era o gospodărie veche, cu poarta înclinată și un bec galben care clipea deasupra prispei. Un bărbat bătrân stătea afară, cu mâinile în buzunarele hainei groase, uitându-se la mine de parcă mă așteptase.
— Nu urcați în seara asta, a spus înainte să apuc să salut.
Am zâmbit politicos.
— Doar filmez puțin. Nu stau mult.
— Asta zic toți.
Avea o voce joasă, fără grabă. Nu părea speriat. Mai rău: părea obosit. Ca un om care repetase același avertisment de prea multe ori și văzuse de prea multe ori că nu ajută.
— Caut Dealul Lunganilor, am spus.
Bătrânul s-a uitat spre câmpurile din spatele casei. De acolo începea o pantă întunecată, înghițită de ceață.
— Nu trebuie să-l cauți. Te găsește el.
Am râs scurt, dar râsul mi-a ieșit fals.
— Am auzit legenda cu soldații.
— Nu e legendă.
A spus-o simplu. Fără teatru. Fără să ridice vocea.
— Oamenii spun că ar fi ostași din Primul Război, am continuat eu, încercând să-l fac să povestească. Că au murit aici. Că au fost îngropați în grabă.
— Unii au fost îngropați, a zis bătrânul. Alții nu.
Vântul a trecut prin curte și a mișcat lanțul porții. Sunetul acela metalic m-a făcut să întorc capul.
— Ce vreți să spuneți?
Bătrânul a făcut un pas mai aproape de gard.
— Pe deal nu se merge după ce cade ceața. Dacă auzi fluier, te întorci. Dacă auzi comandă, taci. Dacă vezi lumină albastră printre copaci, nu te duci după ea.
— Și dacă aud pași?
Atunci bătrânul m-a privit direct.
— Nu îi număra.
Am rămas cu zâmbetul blocat pe față.
— De ce?
— Pentru că și ei te numără pe tine.
Am vrut să mai întreb ceva, dar din casă s-a auzit o voce de femeie. Bătrânul s-a întors puțin, apoi mi-a făcut semn spre deal.
— Dacă tot urci, pune telefonul pe mod avion.
— De ce?
— Ca să nu te sune.
— Cine?
A stat o clipă nemișcat.
— Cei care n-au mai coborât.
Nu i-am mai răspuns.
Mi-am pus rucsacul în spate și am pornit pe drumul de pământ care urca spre deal. După câțiva pași, am auzit glasul bătrânului în urma mea:
— Domnule.
M-am oprit.
— Dacă auzi numele dumitale rostit din ceață, să nu spui „aici”.
Am ridicat mâna, ca și cum înțelesesem, și am mers mai departe.
Ceața era joasă la început, lipită de iarbă. Apoi, cu fiecare metru urcat, s-a ridicat până la genunchi, până la brâu, până la piept. Nu era ca ceața din oraș. Nu avea miros de fum sau de umezeală obișnuită. Mirosea a pământ întors, a fier ruginit și a haine vechi ținute ani de zile într-un cufăr închis.
Am pornit camera.
Pe ecran nu se vedea mare lucru. Doar drumul îngust, margini de iarbă neagră și respirația mea care ieșea în aburi.
— Sunt pe Dealul Lunganilor, am spus încet, pentru înregistrare. E trecut de ora zece seara. Vizibilitate foarte slabă. Localnicii spun că zona ar fi bântuită de soldați morți în Primul Război Mondial.
M-am oprit.
Mi s-a părut că aud ceva.
Un trosnet.
Apoi nimic.
Am continuat.
Drumul urca printre câteva pâlcuri de copaci strâmbi. Nu era pădure deasă, dar în ceață părea nesfârșită. Fiecare trunchi arăta ca o siluetă întoarsă cu spatele. Din când în când, lumina lanternei prindea bucăți de sârmă ruginită, pietre ieșite din pământ, frunze ude lipite de noroi.
Am scos reportofonul și l-am pornit.
Pe afișaj, linia sunetului era aproape dreaptă.
Liniște.
Prea multă liniște.
Nu câini. Nu păsări. Nu mașini în depărtare. Nici măcar vânt.
Am mers încă vreo zece minute, până am ajuns pe o porțiune deschisă. Dealul se lărgea acolo, iar ceața curgea peste el ca apa peste o masă albă. Undeva în vale, luminile satului abia se mai vedeau. Mici, galbene, îndepărtate.
M-am simțit brusc singur.
Nu genul de singurătate pe care o ai când nu e nimeni lângă tine.
Altceva.
Ca și cum eram singurul viu într-un loc care, altfel, era plin.
Am pus camera pe trepied. Am fixat reportofonul pe o piatră. Am oprit lanterna, ca să prind mai bine atmosfera.
Întunericul m-a închis imediat.
Am așteptat.
Un minut.
Două.
Trei.
Apoi s-a auzit primul fluier.
Scurt.
Ascuțit.
Departe.
Am încremenit.
Nu semăna cu vântul. Nu semăna cu o pasăre. Era un fluier omenesc, controlat, ca un semnal dat înaintea unei mișcări.
M-am apropiat de reportofon. Linia sunetului sărise.
— Am prins ceva, am șoptit.
Atunci s-a auzit din nou.
Mai aproape.
Un fluier scurt.
Apoi, din ceață, o voce bărbătească a strigat:
— Compania… înainte!
Mi s-a făcut pielea de găină pe brațe.
Vocea nu era lângă mine. Nu era nici foarte departe. Venea dinspre partea de sus a dealului, acolo unde drumul se pierdea complet în alb. Era o voce spartă, răgușită, ca și cum omul care striga avea gâtul plin de pământ.
Am pornit lanterna.
Lumina s-a izbit de ceață și s-a întors în ochii mei.
Nu se vedea nimic.
Apoi au început pașii.
La început încet.
Unu.
Doi.
Trei.
Nu erau pașii unui singur om. Erau mulți. Zeci. Poate sute. Bocanci grei lovind pământul ud în același ritm.
Trop.
Trop.
Trop.
Trop.
Simțeam vibrația în tălpi.
M-am dat un pas înapoi.
— E cineva acolo? am strigat.
În clipa în care am spus asta, pașii s-au oprit.
Toți.
Deodată.
Tăcerea care a urmat a fost atât de adâncă, încât mi-am auzit sângele în urechi.
Apoi, din ceață, aceeași voce a spus:
— Cine a vorbit?
Mi s-a tăiat respirația.
Nu mai jucam rolul omului curajos. Nu mai eram creator de conținut, documentarist, pasionat de legende sau ce naiba credeam eu că sunt.
Eram un om singur pe un deal, noaptea, iar ceva invizibil mă întrebase cine sunt.
Mi-am amintit de bătrân.
Dacă auzi comandă, taci.
Dacă îți spune numele, nu răspunde.
Am închis gura.
Pașii au pornit iar.
De data asta coborau.
Spre mine.
Mi-am luat repede camera de pe trepied, dar mâinile îmi tremurau. Trepiedul s-a agățat în curea și a căzut în noroi. M-am aplecat să-l ridic.
Atunci am văzut prima pereche de bocanci.
Era la mai puțin de doi metri de mine.
Doi bocanci militari vechi, plini de noroi, ieșeau din ceață. Deasupra lor, pantalonii erau sfâșiați până la genunchi. Mai sus nu se vedea nimic. Doar ceață.
Am rămas ghemuit, cu o mână pe trepied.
Bocancii s-au oprit.
Lângă ei a apărut o altă pereche.
Apoi alta.
Apoi alta.
În câteva secunde, în fața mea stătea un rând întreg de soldați, dar ceața le ascundea trupurile de la brâu în sus. Vedeam doar picioare murdare, mantale rupte, baionete coborâte pe lângă corp, mâini vinete strânse pe curele de pușcă.
Am ridicat încet camera.
Prin obiectiv se vedeau mai clar decât cu ochiul liber.
Erau acolo.
Soldați.
Tineri, bătrâni, unii aproape copii. Fețe galbene, obraji supți, ochi deschiși prea larg. Unii aveau bandaje negre de sânge uscat. Alții țineau mâinile lipite de piept, ca și cum încă încercau să oprească ceva să iasă din ei. Unul avea jumătate de cască zdrobită, dar stătea drept, disciplinat, cu privirea înainte.
Niciunul nu clipea.
Un bărbat cu mustață, probabil sergent, a făcut un pas spre mine.
— Numele.
Am simțit că limba mi se lipește de cerul gurii.
— Numele, a repetat el.
În spatele lui, soldații au întors capetele spre mine, toți în același timp.
Am dat înapoi.
— Nu… nu sunt de aici.
Sergentul s-a apropiat încă un pas.
— Numele, soldat.
Soldat.
Cuvântul acela mi-a intrat în piept ca un cui rece.
— Nu sunt soldat.
În clipa aceea, din ceață s-a auzit un murmur. Zeci de voci șoptind același lucru, cuvinte rupte, greu de înțeles:
— Nu e în registru…
— Nu e trecut…
— Nu l-au îngropat…
— Nu l-au numărat…
M-am întors să fug.
Drumul nu mai era acolo.
În spatele meu nu mai cobora panta spre sat. În spatele meu era o întindere nesfârșită de noroi, tăiată de șanțuri, sârmă ghimpată și cratere pline cu apă neagră. Ceața se ridicase suficient cât să văd siluete de oameni culcați pe pământ. Unii nemișcați. Alții târându-se. Undeva, departe, se auzeau bubuituri surde, ca tunetul sub pământ.
Nu mai eram pe Dealul Lunganilor.
Eram pe front.
Mi-am dus mâna la piept și am simțit material aspru.
Nu mai aveam geaca mea.
Purtam o manta militară udă, grea, mirosind a fum și sudoare veche. Pe umăr aveam o curea. În mână, în loc de cameră, țineam o pușcă.
Am aruncat-o jos și am țipat.
— Nu! Nu! Nu sunt de aici!
Sergentul era în fața mea.
Acum îl vedeam complet. Avea ochii adânci, iar pe gât o rană întunecată care se deschidea și se închidea când vorbea.
— Toți zic asta la început.
— Vă rog… eu doar filmam.
— Filmam? a repetat el, de parcă nu înțelegea cuvântul.
Un soldat tânăr din spatele lui a ridicat ceva în mână.
Camera mea.
Era murdară de noroi, dar becul roșu încă pâlpâia.
— Asta-i a ta?
Am întins mâna.
— Da. Da, e a mea.
Soldatul nu mi-a dat-o.
Avea o față incredibil de tânără. Poate șaptesprezece ani. Părul lipit de frunte, buzele albastre, ochii mari. Mi-a zâmbit trist.
— Și eu aveam ceva de la mine, a spus.
A băgat mâna în manta și a scos o fotografie udă. Pe hârtia aproape topită se vedea chipul unei femei cu basma și al unui copil mic.
— Nu mi-au mai dat-o înapoi.
În jurul nostru, soldații au început să se miște. Nu mergeau spre mine. Mergeau prin mine, pe lângă mine, peste mine, formând coloane. Unii șchiopătau. Unii erau purtați de alții. Unul își ținea casca în brațe, iar casca era plină cu apă roșie.
Sergentul a ridicat mâna.
— Alinierea.
Toți s-au oprit.
M-am trezit prins între ei.
— Nu, am spus. Vă rog, trebuie să cobor.
Sergentul m-a privit fără ură.
Asta m-a speriat cel mai tare. Nu era demon. Nu era monstru. Era ceva mai rău: un om mort care încă asculta de un ordin.
— Nimeni nu coboară până nu se face apelul.
— Ce apel?
Sergentul a scos din manta un carnet umflat de umezeală. Filele erau negre pe margini, lipite între ele. L-a deschis cu grijă.
— Morții.
A început să citească nume.
Unele românești. Unele aproape șterse. Unele spuse cu greutate, ca și cum fiecare nume cântărea mai mult decât un trup.
La fiecare nume, câte un soldat răspundea:
— Prezent.
Dar vocile lor nu veneau din guri.
Veneau din pământ.
— Ionescu Petre.
— Prezent.
— Avram Gheorghe.
— Prezent.
— Costache Ilie.
— Prezent.
— Rusu Nicolae.
— Prezent.
Pe măsură ce sergentul citea, ceața se îngroșa. Simțeam soldații tot mai aproape. Respirația lor rece îmi atingea urechile. Un miros greu de tranșee, mucegai, sânge vechi și iarbă putrezită mi-a umplut gâtul.
Apoi sergentul s-a oprit.
A ridicat ochii spre mine.
— Stan.
Nu acesta era numele meu.
Dar, pentru o clipă, am vrut să răspund.
Nu știu de ce.
Poate pentru că vocea lui era sigură. Poate pentru că soldații mă priveau ca și cum așteptau să-mi accept locul. Poate pentru că, în acel loc, orice nume rostit devenea al tău.
Mi-am mușcat limba până am simțit gust de sânge.
Nu am spus nimic.
Sergentul a închis carnetul încet.
— Încă nu.
Soldatul tânăr cu fotografia s-a apropiat de mine.
— Ai pe cineva care te așteaptă?
Am dat din cap.
— Atunci fugi când bate al treilea fluier.
— Unde?
Mi-a pus camera în brațe.
— Spre lumină. Dar nu spre cea albastră.
— Care lumină albastră?
Nu a mai apucat să răspundă.
Primul fluier a tăiat ceața.
Soldații s-au întors toți spre partea de sus a dealului. De acolo, din alb, se vedea ceva mișcându-se. O umbră mare, nefirească, mai înaltă decât oamenii, cu coarne sau ramuri sau poate baionete ridicate în spate. Nu puteam distinge forma. Dar soldații au reacționat ca niște oameni care văd același coșmar în fiecare noapte.
Sergentul a strigat:
— La poziții!
O explozie mută a luminat cerul. Nu s-a auzit bubuitura, doar am simțit-o în oase.
Al doilea fluier.
Soldatul tânăr m-a împins.
— Pregătește-te.
— Ce e acolo?
Ochii lui s-au umplut de groază.
— Ce ne-a numărat înaintea morții.
Umbra din ceață s-a apropiat.
Atunci am auzit un sunet pe care nu-l voi uita niciodată: sute de oameni morți trăgând aer în piept în același timp.
Nu pentru că aveau nevoie să respire.
Ci pentru că se pregăteau să moară din nou.
Al treilea fluier.
Am fugit.
Nu știu în ce direcție. Am alergat prin noroi, printre șanțuri, peste rădăcini sau mâini, nu mai știu. Cădeam și mă ridicam. Mantaua mă trăgea în jos. Camera lovea în pieptul meu. În spate se auzeau comenzi, focuri, gemete, pași de oameni care alergau fără să aibă unde ajunge.
În față a apărut o lumină.
Galbenă.
Mică.
Ca becul de pe prispa bătrânului.
Am alergat spre ea.
Din stânga, o lumină albastră s-a aprins printre copaci.
Era frumoasă. Caldă, deși avea culoarea gheții. În jurul ei se vedeau siluete de oameni care îmi făceau semn.
— Aici! a strigat cineva. Pe aici cobori!
M-am oprit aproape fără să vreau.
Vocea părea a mamei mele.
— Hai, că ți-e frig, a spus ea. Vino aici.
Am făcut un pas spre lumina albastră.
Apoi camera din brațele mele a pornit singură. Ecranul mic s-a aprins.
Pe ecran nu se vedea lumină.
Se vedea o groapă.
Adâncă.
Plină de căști, bocanci, oase și fețe întoarse în sus.
Iar pe marginea gropii stătea ceva negru, lung, cu capul aplecat, imitând vocile celor vii.
— Vino aici, dragul meu, a spus vocea mamei.
Am țipat și am fugit spre lumina galbenă.
Pământul s-a rupt sub mine. Am alunecat pe o pantă, m-am lovit de pietre, am trecut prin tufe ude și am căzut în drum, lângă o poartă.
Becul galben clipea deasupra prispei.
Bătrânul stătea acolo.
Nu părea surprins.
A deschis poarta și m-a tras în curte.
— Nu te uita înapoi, a spus.
Bineînțeles că m-am uitat.
Pe deal, în ceață, stătea batalionul.
Rânduri întregi de soldați morți, coborâți până aproape de marginea satului. Nu treceau mai departe. Stăteau acolo, nemișcați, cu fețele întoarse spre mine.
Sergentul era în față.
A ridicat mâna la chipiu.
Un salut.
Apoi ceața i-a înghițit pe toți.
M-am prăbușit pe treptele bătrânului.
Nu știu cât am stat acolo. Tremuram atât de tare încât nu puteam ține paharul cu apă. Bătrânul mi-a pus o pătură pe umeri și mi-a luat camera din mână.
— Ai răspuns? m-a întrebat.
Am clătinat din cap.
— Ți-au spus numele?
— Nu numele meu.
Bătrânul a încremenit.
— Atunci ți-au dat unul.
M-am uitat la el.
— Ce înseamnă asta?
Nu a răspuns imediat. A dus camera la masă și s-a uitat la becul roșu care încă pâlpâia.
— Înseamnă că te mai cheamă o dată.
Dimineața, m-am trezit în aceeași casă. Geaca mea era pe scaun. Nu mai purtam manta militară. Bocancii mei însă erau plini de noroi gros, negru, deși drumul până la deal fusese doar umed. În buzunarul de la piept am găsit ceva ce nu era al meu.
O fotografie veche.
Udată.
Aproape ștearsă.
O femeie cu basma și un copil mic.
Pe spate, scris cu creionul, abia se mai vedeau câteva cuvinte:
Să nu uiți să vii acasă.
Am vrut să i-o dau bătrânului, dar el s-a tras înapoi.
— Nu e pentru mine.
— Dar pentru cine?
S-a uitat spre deal.
— Pentru cel care ți-a dat drumul.
Am plecat din Lungani înainte de prânz. Nu am mai filmat nimic. Nu am mai întrebat nimic. Am condus până la Iași fără muzică, fără radio, fără să mă uit în oglindă mai mult decât era nevoie.
Abia acasă am îndrăznit să descarc imaginile.
Primele fișiere erau normale. Drum, ceață, respirația mea, comentariile mele proaste de om care încă nu știa unde intră.
Apoi apărea momentul când au început pașii.
Pe filmare, în fața mea nu se vedea nimeni.
Doar ceață.
Dar sunetul era acolo.
Bocanci. Mulți. Grei. Ordonați.
Apoi vocea:
— Cine a vorbit?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Am dat mai departe.
Imaginea s-a întrerupt câteva minute. Apoi camera pornea din nou, dar nu mai filma din mâna mea. Stătea undeva jos, în noroi.
Se vedeau picioare trecând prin cadru.
Zeci de bocanci.
Mantale ude.
Baionete.
Apoi soldatul tânăr s-a aplecat spre cameră.
Fața lui a umplut ecranul.
Nu părea înfricoșător. Părea trist.
A privit direct în obiectiv și a șoptit:
— Spune-i mamei că n-am fugit.
După asta, imaginea a devenit neagră.
Dar sunetul a continuat încă treizeci de secunde.
Un apel.
Nume după nume.
Voce după voce.
Prezent.
Prezent.
Prezent.
Și la final, sergentul a spus din nou:
— Stan.
De data asta, din difuzoarele laptopului, o voce a răspuns.
Vocea mea.
— Prezent.
Am închis laptopul atât de tare încât aproape i-am rupt ecranul.
Nu am urcat materialul pe internet.
Nu atunci.
Am încercat să-l șterg, dar fișierul revenea de fiecare dată. Pe laptop. Pe telefon. Pe cardul camerei. În cloud, deși nu îl încărcasem acolo. De fiecare dată când îl ștergeam, apărea într-un folder nou, cu același nume:
APEL_LUNGANI_FINAL.mp4
În nopțile cu ceață, telefonul meu vibrează la ora 03:17.
Nu apare niciun număr.
Doar o notificare fără aplicație:
Compania se adună.
La început am crezut că înnebunesc.
Apoi au început pașii.
Nu pe deal.
La mine în apartament.
Pe hol.
Întâi unul.
Apoi doi.
Apoi mai mulți.
Bocanci grei, mergând ordonat pe parchet, oprindu-se mereu în fața ușii dormitorului.
Nu intră.
Nu încă.
Doar se opresc.
Așteaptă.
Iar din când în când, foarte aproape de urechea mea, aud vocea soldatului tânăr:
— Când te mai cheamă, să nu răspunzi.
Dar aseară, prin somn, am auzit fluierul.
Unul.
Apoi al doilea.
M-am trezit în picioare, lângă ușă, cu mâna pe clanță.
Dincolo de ea se auzea ceață.
Nu vânt.
Nu oraș.
Ceață.
Și vocea sergentului, răbdătoare, obosită, venind dintr-un loc unde morții încă se aliniază în fiecare noapte:
— Numele.
Am ținut gura închisă.
Mi-am mușcat buzele până la sânge.
Dar telefonul, aprins pe noptieră, a înregistrat singur un mesaj vocal.
Iar dimineață, când l-am ascultat, vocea mea șoptea în întuneric:
— Prezent.
Nu există încă șoapte pentru această poveste.