De Sfantu_Dracu la data: 2023-08-17 05:49:03

Cimitire

Eram tânăr și plin de viață, trăind în acea casă mică și cochetă, amplasată chiar lângă cimitirul din oraș. Prietenii mei și cu mine ne petreceam mult timp împreună, iar petrecerile noastre păreau să nu se sfârșească niciodată. Într-o zi, am hotărât să ieșim afară, iar când am deschis ușa, Bella, cățelușa mea juioasă, a pornit în goana ei să alerge și să se joace prin zăpadă. Râsetele noastre au învăluit aerul, iar momentul părea perfect. Totul părea normal, dar adesea, în momentele aparent obișnuite, destinele noastre se încrucișează cu întâmplări mai întunecate.
Pe neașteptate, am observat o femeie tânără, îmbrăcată în negru, cu o expresie misterioasă pe chip. În mână, ținea strâns un băiețel, care părea timid și înspăimântat. Bella, mereu jucăușă, a alergat spre ei, iar băiețelul s-a retras cu uimire în ochi. Femeia din negru i-a aruncat o privire tristă, iar câinele meu s-a oprit în mijlocul alergăturii, parcă hipnotizat de acea privire. Ochii mei s-au fixat asupra acestei femei enigmatice, iar o senzație rece mi-a străbătut măduva spinării.
"Frumoasă zi," am reușit să spun, încercând să împrăștii senzația ciudată care mă cuprinsese. Am simțit cum mintea mea se îndreaptă instinctiv către cimitirul aflat în apropiere, iar femeia m-a privit în ochi cu o adâncime înspăimântătoare. Mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o cum o cheamă. Răspunsul a fost firesc și firesc, dar parcă acel nume a răsunat în mintea mea ca un ecou sinistru.
Fără să spună un cuvânt, femeia și-a îndreptat atenția spre cimitir și a început să meargă în direcția lui. Băiețelul a râs și a alergat în jurul ei, dar ea mergea cu hotărâre, fără să privească înapoi. Prietenii mei și cu mine ne-am întors la joaca noastră, dar ochii mei nu puteau să nu se întoarcă asupra acestei figuri în negru. Cu fiecare pas pe care îl făcea spre cimitir, senzația mea de neliniște creștea.
O seară rece de iarnă s-a lăsat rapid asupra noastră, iar fulgii de zăpadă au început să cadă în tăcere. Lumina palidă a felinarelor din cimitir a început să lumineze noaptea, făcând zăpada să strălucească într-un mod aproape ireal. Un fior mi-a străbătut spinarea când am văzut-o pe femeia în negru intrând în cimitir. Totul părea ca desprins dintr-un vis straniu și nesigur.
După o scurtă vreme, ea a ieșit din cimitir, iar sufletul meu mi-a dat târcoale cu un sentiment amestecat de curiozitate și teamă. Am făcut eforturi să-mi stăpânesc îngrijorarea și am decis să mă apropii de ea. Încet, am mers către femeia misterioasă și am încercat să-mi adun curajul pentru a o întreba ce s-a întâmplat înăuntru.
În timp ce îi priveam chipul în lumina lunii, am simțit o undă de tristețe emanând de la ea. Cu o privire înspăimântătoare, dar în același timp fermecătoare, mi-a spus că cimitirul era un loc liniștit și că îi place să stea lângă mormântul bunicii sale. Povestea ei m-a cuprins ca un vârtej de emoții contradictorii. Mi-a povestit că nu și-a cunoscut niciodată bunica și că acel loc îi oferea o senzație de liniște și apropiere.
"Îmi place să vin aici când sunt supărată," mi-a spus ea cu o voce blândă și tremurândă. "Visând și sperând că totul va fi bine."
În ciuda miezului nopții și a frigului înțepător, nu am putut să-mi înving curiozitatea. "De ce ești supărată?" am întrebat-o încetișor, temându-mă de răspuns.
Ea mi-a zâmbit, iar în ochii săi am citit întreaga poveste a durerii și a suferinței. Dar dincolo de aceasta, am văzut o strălucire de speranță. Nu a spus niciun cuvânt, dar am simțit că își găsește alinarea în acel loc întunecat și în mormântul bunicii sale.
"Vino cu mine," mi-a spus, întinzându-mi mâna. Am ezitat pentru o clipă, dar am simțit că nu pot să o las singură în întunericul acela. Am acceptat și am mers împreună spre cimitir, sub privirile curioase ale prietenilor mei, care nu înțelegeau cu ce mă ocupam.
Ea m-a condus către mormântul bunicii sale, iar eu am privit piet
rele acoperite de zăpadă. Ea s-a așezat pe marginea criptei și a început să plângă. Era o plângere adâncă și tristă, care părea să vină dintr-un loc mai întunecat decât cimitirul în sine. În timp ce priveam scena înspăimântătoare, băiatul s-a așezat pe o bancă apropiată, privind-o pe femeia care plângea.
Am simțit o teamă profundă, o senzație că am intrat într-un teritoriu periculos și necunoscut. Voiam să plec, să fug de acea atmosferă stranie și tensionată. Cu toate acestea, nu puteam să-mi dezlipesc privirea de la această femeie misterioasă și de la băiatul ei, care părea să o înțeleagă într-un fel profund și inexplicabil.
În cele din urmă, femeia a închis ochii și și-a stăpânit tristețea. S-a ridicat și a luat mâna băiatului. Înainte de a pleca, a aruncat o ultimă privire către mine, cu un zâmbet enigmatic. "Nu trebuie să-ți fie frică," mi-a spus cu un glas liniștit, dar ferm. "Doar căutam o modalitate de a-mi elibera sufletul."
Cu aceste cuvinte, s-a îndepărtat împreună cu băiatul, lăsându-mă în spate cu o mulțime de întrebări fără răspuns. Privirea lor s-a pierdut în întuneric, iar cimitirul a înghițit ambele figuri în el, ca un vortex în care se contopesc întunericul și lumină.
Am rămas acolo, împreună cu prietenii mei care mă așteptau în fața cimitirului. Cu inima grea și mintea învăluită în mister, le-am povestit tot ce am văzut și am trăit în acea noapte. Ei m-au privit cu ochi mari și nedumeriți, și, fără îndoială, au pus la îndoială realitatea întâmplărilor. Dar pentru mine, acea noapte a fost un capitol întunecat într-o lume care, deși plină de lumină, adăpostea taine și enigme mai adânci decât aș fi putut să-mi închipui vreodată.