De Ecouri de Groază în Curtea Școlii
Cu inima bătând ca un tambur, Amy, Gabi și cu mine ne-am aventurat în spatele școlii, în căutarea acelui ceva amuzant de care Gabi a râs atât de entuziasmată. În lumina difuză a zorilor, curtea părea cu totul diferită, un loc cunoscut și în același timp străin, un teritoriu neexplorat în care să crești niște aripi ale imaginației.
"Ce credeți că e?" am întrebat eu, încercând să păstrez o doză de calm în voce, dar pulsul accelerat trădându-mi teama interioară. "Pisică, poate?" am sugerat cu un surâs forțat, dar ochii lui Amy străluceau deja de nerăbdare.
Gabi, în schimb, părea copleșită de o anumită îngrijorare. "Mie mi-e frică," a mărturisit în șoaptă. Era răspunsul pe care-l așteptam. Amy nu se va opri la nimic pentru o aventură, iar eu, cu toate ezitările și fricile mele, eram mereu însoțitoarea ei. Cumva, era o afinitate stranie, într-o lume în care străbaterea spre necunoscut era adesea o alegere pe care o făceai singur.
"Vai, nu pot să ratez asta!" Amy a dat din mâini cu entuziasm, cu părul ei castaniu desprins de vântul dimineții. "Hai să vedem ce e acolo. Și cine-știe-ce-inghetată-ne-mai-cumpără dacă descoperim ceva genial!"
Știam că timpul nu mai avea importanță în acel moment. Cuvântul "ore" se topise ca un șoricel în fața unui urs grizzly. "Cine-și-mai-arată-interesul-pentru-matematică?" Gabi a oftat, și eu am simțit că îmi revin în fire.
"Vă rog, puteți merge prima!" am cerut, încercând să găsesc orice scuză ca să trag de timp, dar Amy și-a luat de pe mână rucsacul și mi-a oferit un zâmbet încurajator. "Dacă scăpăm vii," și-a ridicat sprâncenele cu complicitate, "îți cumpăr inghetată cu cireșe timp de o lună întreagă."
Cuvintele ei au făcut să-mi tremure puțin genunchii, dar știam că nu pot să mă las mai prejos. "Bine, bine, hai să vedem ce avem de-a face."
Apoi, a făcut primul pas spre colțul clădirii școlii care se transformase într-o sursă misterioasă de amuzament. Și-a pus mâna pe manerul ușii și, pentru o clipă, pământul s-a simțit ca și cum s-ar fi înclinat ușor sub picioarele noastre. "Hei, asta chiar nu-i atât de rău," și-a strigat ea înapoi spre noi, cu o strălucire jucăușă în ochi.
Apoi a fost ca și cum întreaga lume și-a schimbat pașii. Amy a izbucnit într-un țipăt înfricoșător, iar noi am sărit spre ea, inima noastră colectivă înghețându-se în acel moment. Era un strigăt al terorii, unul pe care nu-l mai auzisem niciodată de la ea.
Am alergat spre colțul clădirii, văzând-o pe Amy învârtindu-se în jurul propriului picior, ca și cum ceva înspăimântător i-ar fi prins glezna. "Amy!" am strigat, dar am fost întâmpinați de un râs nebunesc care a rupt tăcerea dimineții.
"Ce faceți, fetelor? Nu vă fiți speriate de mine," și-a continuat Amy râsul, iar în momentul în care am ajuns la ea, am văzut-o întinzând mâna către ceva mic și pufoș, aflat lângă picioarele ei. Era o pisicuță drăgălașă, cu blana ei neagră și ochii sclipitori. S-a întors spre noi, cu o privire triumfătoare și lipiciul era evident pe degetele ei.
Am fost tentate să o certăm, dar n-am putut să ne abținem să nu izbucnim în râs alături de ea. Cu toate acestea, nu am mai simțit râsul în gâturile noastre mult timp. Pisica, care inițial părea inofensivă, a început să se transforme sub privirile noastre în ceva absolut oribil, o creație înfricoșătoare care nu putea să fie numită altfel decât o "scarbosenie".
Amy a dat înapoi, începând să vomite în hohote, iar noi am înghețat pe loc. Cu privirea întoarsă spre creatură, mi-am simțit stomacul întorcându-se în noduri. Acea aparentă pisică inocentă a devenit un coșmar în formă de animal, cu membre întinse în unghiuri inexplicabile și ochi înroșiți care păreau să se adâncească în sufletul meu.
Gabi a sărit în acțiune, împingându-mă să o ajutăm pe Amy să se ridice și să o ducem undeva departe de acea priveliște oribilă. Cât de repede a devenit acea dimineață liniștită un teatru al groazei și disperării. Cu Amy între noi, am început să fugim, să ne abatem în urletul nopții care ne răpea prea repede răgazul dimineții. În timp ce fugiam, am auzit o strigare neputincioasă, un ecou al neputinței noastre, strigătul Gabrielei pentru ajutor.
Dar nimeni nu ne putea ajuta acum. Monstrul s-a luat după Amy, fără milă și fără frică, iar noi am continuat să fugim, cu ochii plini de lacrimi și sufletele noastre înghețate de spaimă. Cimitirul, care părea întotdeauna atât de liniștit în zilele obișnuite, acum părea să își deschidă porțile spre o lume întunecată și fără speranță.
Aceasta a fost ziua în care prietenia noastră s-a transformat într-un jurământ de supraviețuire. În următorul capitol al acestui coșmar, aveam să învățăm ce înseamnă să ne luptăm cu umbrele care se ascundeau în spatele realității, să căutăm soluții într-un joc mortal al minții noastre și să ne confruntăm cu fricile noastre cele mai întunecate. În inima acelei întunecate și înfricoșătoare dimineți, am descoperit că răul nu este întotdeauna ceea ce pare, iar adevărul poate fi mai tulburător decât orice coșmar.