De Sfantu_Dracu la data: 2023-08-13 19:51:12

Cimitire

Era o vară fierbinte, iar aerul dens părea că se lipește de pielea fiecărui copil care se aventura prin străzile înconjurătoare cimitirului. În mijlocul acestui peisaj se afla blocul în care locuiam, un colos de beton mohorât, străjuit de umbrele seculare ale monumentelor funerare. Aveam doar 13 ani și toți băieții din grupul nostru se lăsau atrași de misterul cimitirului. Nu pentru fructele pădurețului, ci pentru poveștile obscure care se rostogoleau în jurul lui ca o ceață densă.

Îmi amintesc cum, într-o seară, când răcoarea se lăsa treptat peste oraș, ne-am strâns în jurul unei lumânări tremurânde într-un colț întunecat al subsolului blocului. Lumina sclipitoare ne schița pe fețe umbre lugubre, accentuându-ne expresiile încruntate. Era momentul când unul dintre băieți a spus că a auzit o poveste cutremurătoare despre cimitir, despre sataniști și ritualuri întunecate.

Povestea suna că dacă treceai de vechile toalete din apropierea cimitirului, apoi te întorceai pe poteca aceea, o bătrână îmbrăcată în albastru avea să apară cu o coasă în mână. Râsete înfundate și ridicări de sprâncene ironic îi însoțeau cuvintele, dar toți eram acolo, atenți, cu inimile batând tare, nerăbdători să aflăm dacă exista vreo adevăr sau nu în acele spuse. Curiozitatea ne bântuia, așa că hotărârea a fost luată rapid - ne doream să vedem dacă acele vechi legende erau doar fum sau aveau vreo adâncime de adevăr.

Așa că, într-o zi însorită, ne-am adunat, pregătiți să ne confruntăm cu necunoscutul. Am intrat pe poarta cimitirului, înfruntând ochii pătrunzători ai statuilor funerare și rugămințile sculptate în pietre. Am urmat poteca acoperită de iarbă uscată, iar la capătul ei am găsit acele toalete vechi și căzute în ruină. O atmosferă înfiorătoare părea să înconjoare acele construcții aproape demolate. Era un sentiment ca și cum istoria întunecată se scurgea din pereți, amestecându-se cu sunetele vântului care adie prin copaci.

Cu o privire strânsă și o doză de nerăbdare în suflete, am făcut exact cum spunea povestea. Am trecut de toalete și ne-am întors la poartă, așteptând cu sufletele în gât să vedem dacă acea bătrână cu coasa era doar un produs al imaginației sau avea să se materializeze în realitatea noastră atât de fragilă.

Și apoi, ca dintr-o umbră adâncă, ea a apărut. O bătrână îmbrăcată în albastru, cu o coasă strălucind în soarele de vară. Privirea ei pătrunzătoare parcă ne penetra sufletele, iar părul alb se mula pe chipul ei șters de timp. Am început să ne simțim pielea încrețindu-se, iar frisoanele ne străbăteau coloana vertebrală ca un curent electric. Auzisem povestea, ne-am confruntat cu legenda și acum, aici, în lumina orbitoare a soarelui, realitatea părea să ne muște de glezne.

Într-o panică strivitoare, am dat să fugim spre poartă, să ne întoarcem în lumea noastră cunoscută și să lăsăm în urmă acest coșmar întruchipat. Dar poarta nu s-a mișcat, nici măcar un centimetru. Am simțit cum inima mea bate din ce în ce mai repede, ca un tambur nesfârșit. Am privit în spate și am văzut-o pe baba în albastru, apropiindu-se cu pași liniștiți și hotărâți, coasa reflectând lumina ca un simbol malefic. Înnebunit de teroare, am găsit o mică spărtură în gardul de piatră și am ieșit în grabă, fără să ne uităm în urmă.

Cu inimile zdrobite și respirația șuierând, ne-am reunit în fața blocului. Fetele, care auziseră povestea de la noi, ne priveau cu ochii mari, dornici să afle dacă ceea ce am trăit era adevărat sau doar o altă fantezie a minții noastre juvenilă. Le-am povestit întâmplarea, fiecare cu propria noastră nuanță de groază în voce. Cuvintele se rostogoleau din gurile noastre, căpătând o greutate neliniștitoare în aer.

Acum, privind înapoi, mi-am dat seama că ceea ce am trăit în acea zi nu era doar o simplă poveste. Era o întruchipare a obscurității care trăiește în cotidian, a fricilor și terorilor care ne pot copleși chiar și în cele mai luminoase clipe ale vieții. Baba în albastru devenise simbolul unei treceri între lumi, o amintire că uneori adevărul poate fi mai înspăimântător decât orice fantezie.

Am învățat că există lucruri pe care mintea umană nu le poate explica cu ușurință, că unele întâmplări pot rămâne în tenebrele neînțelegerii. Acolo, în acel cimitir împânzit de trecut și de legendă, am simțit că timpul și spațiul se întrepătau într-un dans al neliniștii. Și în timp ce răceala nopții învăluia orașul, am privit spre cimitir, întrebându-ne câte alte secrete mai așteaptă să fie dezvăluite în spatele zidurilor sale de granit, în lumina palidă a lunii.