De Sfantu_Dracu la data: 2023-08-13 19:53:51

Cimitire

În acea noapte întunecată, cu aerul încărcat de o tensiune ciudată, m-am găsit în cimitirul rece, un loc pe care îl evitam în mod normal. Cu toate acestea, a fost un moment placut de liniște, o pauză binevenită în agitația zilnică. Dar nu mă așteptam ca acea experiență să se transforme într-un drog al suspansului și al terorii, pe care nu-l voi uita niciodată.

M-am așezat pe o bancă ruginită și mi-am lăsat privirea să alunece peste criptele ascunse în umbră. Citisem nume, reținusem ani și mă simțeam ca și cum aș fi comunicat cu spiritele adormite din acest loc. Însă, când am văzut-o pe doamna în negru, întreaga mea atenție s-a concentrat asupra ei.

Era într-adevăr o apariție enigmatică. Rochia ei neagră, lungă, se unduia ușor în vântul nocturn. Manusile negre și pantofii negrii păreau să fie o prelungire a întregii ei stări de mister. Dar cel mai înfricoșător era valul de pe palarie, care îi acoperea în întregime fața. Privind mai atent, am reușit să zăresc printr-o fantezie subțire buzele ei îmbujorate, o pată de culoare în întunericul său înspăimântător. Prin voalul elegant, ochii îmi erau invitați să exploreze adâncurile întunecate ale misterului pe care-l purta cu ea.

Stătea în fața unei cripte, aproape că se confunda cu întunericul. O atingea uneori, mâna ei albă părea să se topească în piatra veche. M-am apropiat încet de ea, fără să-mi dau seama că inima mea bătea din ce în ce mai tare în piept. Cu curajul împins de curiozitate, am privit-o în ochi și am spus:

• Bună seara.

Femeia și-a îndreptat privirea spre mine, iar ochii ei erau ca două piscine negre, în care mi-am simțit sufletul pierdut pentru o clipă.

• Era soțul meu, a spus ea fără nicio urmă de ezitare.

• Îmi pare rău, am răspuns eu înșivă, sentimentul meu de teamă crescând odată cu fiecare cuvânt.

• De ce? Probabil că nici nu-i plăcea aici.

Această afirmație ciudată m-a făcut să clipesc. Cum putea să afle despre preferințele post-mortem ale soțului ei? Am încercat să-mi ascund uimirea și am continuat conversația.

• Cum a murit?

• Crimă, a răspuns ea fără să clipească. La miezul nopții. A fost crud - șapte înjunghieri în spate și un apăsător morman de frică.

Nu am putut să nu observ cât de calmă era în timp ce împărtășea aceste detalii oribile. Gândurile mi s-au agitat, iar întrebările mi-au invadat mintea. Cum știa aceste detalii? Autopsia putea dezvălui numărul și profunzimea rănilor, dar cea mai tulburătoare a fost mențiunea despre momentul crimei. Cum putea să știe?

Dar mi-a venit rapid în minte că întrebările mele puteau să sune josnic și nepoliticos. Așa că am continuat conversația, lăsând suspiciunile deoparte pentru moment.

• A fost un om bun, am afirmat eu, încercând să aduc puțină umanitate în atmosfera ciudată care ne înconjura.

• Posibil, a răspuns ea, privind în gol. Chiar era un om bun. Păcat că a murit. Uneori eram fericită, dar nu întotdeauna.

Am continuat să o ascult, dar cu fiecare cuvânt, senzația că ceva nu era în regulă creștea în mine. Cu răsuflarea ușor întreruptă, am întrebat:

• Ce se întâmpla între voi?

• Certuri, amenințări. Se întâmplau des.

Erau răspunsuri vagi, dar nu mă așteptam să dezvăluie întreaga poveste într-o singură conversație. În ciuda sentimentului meu de nesiguranță, am simțit că trebuie să continuăm. Așa că am invitat-o să ia o plimbare cu mine prin cimitir, iar ea a acceptat zâmbind, un zâmbet care mi-a produs un fior rece pe șira spinării.

Înainte de a pleca, a lăsat o batistă neagră pe sicriul soțului său. Gestul părea un omagiu discret, dar acum, în lumina informațiilor pe care le acumulam, părea a avea o semnificație întunecată și înfricoșătoare.

Pe măsură ce ne îndepărtam de zona centrală a cimitirului, am observat că criptele deveneau tot mai vechi și mai îngrămădite. O atmosferă de izolare și uitare m-a cuprins, în timp ce ceasul bătea ora unsprezece noaptea. În apropierea miezului nopții, când întunericul părea să fie mai dens ca oricând, ea s-a apropiat de mine și mi-a șoptit în ureche:

• Eu l-am omorât. Mi-am omorât soțul.

M-am simțit încremenit, ca și cum timpul s-ar fi oprit. Frica mi-a învăluit sufletul și mi-a împiedicat chiar și cea mai mică mișcare. Priveam în ochii ei, iar negrul lor părea să absoarbă lumina din jur.

• Dar... batista, am șoptit, credeam că îți ștergi lacrimile cu ea.

Într-un șoaptă răgușită, mi-a spus:

• Cu acea batistă, am șters urmele de pe cuțit și amprentele.

Am înțeles. Întreaga poveste s-a așezat ca un puzzle diabolic în mintea mea. Ea îmi mărturisise, cu sânge rece, că ea însăși comisese acele crime înspăimântătoare. În acel moment, am realizat că am fost însoțit de o criminală în miez de noapte, într-un cimitir înghețat, fără ca măcar să-mi dau seama.

Întunericul părea să fie mai adânc și mai înfricoșător decât oricând, iar eu mă aflam acum prins în mijlocul acestei povesti morbide. Între noapte și teroare, se dezvăluia o latură a realității care depășea orice imaginație.