De Ecouri din Adâncuri: Întunericul Ascuns
Îmi petrecusem o lună și ceva pregătindu-mă pentru această aventură înfricoșătoare: o plimbare nocturnă prin cimitir. Îmi place să mă gândesc la mine însumi ca la un explorator al umbrelor, un cercetător al necunoscutului. Așa că, într-o seară întunecată, m-am îndreptat spre biserica din apropiere pentru a afla mai multe informații de la preot. Era acel fel de biserică bătrână, cu zidurile de piatră îmbătrânită și turla înaltă care se înălța spre cer ca un deget avertizându-ne de primejdie. Într-o zi, în timp ce mă desparteam de prietena mea,uby, un mesaj a sosit pe telefonul meu. Era un mesaj enervant care m-a scos din sărite atât de tare încât am hotărât să-mi întrerup programul de antrenament. Fără să-mi pese de consecințe, am pornit în direcția cimitirului. Ajuns acolo, am observat că nu eram singur. În adierea vântului nocturn, am auzit șoaptele întunericului. Erau jefuitori de morminte, străduindu-se să adune comorile ascunse ale morților. M-am strecurat rapid într-un tufiș, rămânând ascuns, observându-i cum își desfășurau operațiunea macabră. Și atunci mi-am dat seama că pământul pe care îl atinsesem era, de fapt, un mormânt. În timp ce încercam să mă retrag fără să fac zgomot, inima îmi bătea ca un toboșar posesiv. Am șoptit scuze în întunericul nopții, parcă încercând să împac spiritele agitate dincolo de pragul vieții. Încet, m-am îndepărtat, tăcut ca un umbră, cu gândurile mele oscilând între panică și curiozitate. Pe măsură ce mă îndepărtam, mi-am smuls neintenționat un mic tufiș din rădăcini. Am simțit cum se zbate în mâna mea, eliberându-și rădăcinile cu un gemăt aproape supranatural. În timp ce am continuat să merg, am remarcat cu coada ochiului niște lumanări micșorate, care ardeau la marginea mormântului. Ghemuit în bezna nopții, am simțit un fior rece coborând pe șira spinării. Am plecat de acolo, agitat și înspăimântat, revenind în apartamentul meu, doar pentru a găsi ușa larg deschisă. O undă de panică m-a străbătut, iar interiorul apartamentului era complet pustiu. Inima mi-a sărit în gât când am intrat în camera mea. Laptopul meu, cu jocul "Need for Speed Most Wanted" rulând pe ecran, era acolo, nefiindu-mi furat. Am respirat ușurat, dar mi-am dat seama că ceva ciudat se întâmpla în jurul meu. În ziua următoare, m-am îndreptat din nou spre cimitir. M-am oprit în fața mormântului pe care stătusem în noaptea precedentă. Crucița părea să strălucească în lumina difuză a dimineții. Cu inima grea, am citit inscripția: "1992-2008". Încă o dată, am rostit scuze îndreptate către memoria celui de dedesubt, parcă încercând să-mi îmblânzesc propria agitație. Întorcându-mă acasă, mi-am aruncat privirile îngrijorate asupra laptopului meu. M-am așezat în fața ecranului, jucându-mă în încercarea de a-mi readuce normalitatea în viață. Dar înainte să pot atinge iconița jocului, pe ecran a apărut un mesaj sinistru. Cuvintele "Te înțeleg" s-au afișat pentru câteva secunde, suficient pentru a-mi îngheța sângele în vene. Ce însemna asta? Cineva, sau ceva, se amesteca în viața mea. Începusem să mă simt ca un fir de iarbă în fața vântului cosmic al întâmplărilor ciudate. Fiecare pas părea să aibă o urmă nevăzută, iar zâmbetul amar al norocului meu părea să se topească în fața întunericului în expansiune. Mi-am dat seama că ceva mă vâna, mă striga cu o voce inumană către necunoscut.