De Sfantu_Dracu la data: 2023-08-11 23:43:55

Aparitii misterioase

În zilele fierbinți de vară, umbrele lungi se întindeau peste orașul mic ca niște degete osoase ce parcă încercau să atingă fiecare colț ascuns. Eram doar un copil de șase ani în acel timp, cu sufletul deschis către întunericul ce pândea în spatele zâmbetului inocent. Bunica mea, o prezență plină de enigme și înțelepciune, m-a lăsat singură în casa bătrânească într-o după-amiază toridă. Mi-a spus că se duce la piață și m-a avertizat cu glas șoptit: "Nu răspunde dacă te strigă cineva, draga mea."

Stăteam în camera mea mică și întunecoasă, cu fața lipită de fereastra acoperită de perdelele groase. Lumina soarelui se filtra într-un joc misterios de umbre și lumini pe pereți. Îmi imaginam că umbrele prind viață și dansează în jurul meu, iar eu eram spectatorul unei lumi secrete și magice. Spatele meu era îndreptat către ușa de la cameră, și de fiecare dată când priveam în oglindă, părea că ochii mei văd dincolo de reflexia mea, căutând ceva ce nu puteam distinge.

Cu inima galopantă, timpul părea să se întindă într-o agonie nesfârșită. Și apoi, cu un șuierat înspăimântător, vocea răsună din spatele meu, ca un ecou sinistru dintr-o altă dimensiune. "Dianaa..." șopti vocea, tremurând printre cuvinte ca un vânt misterios prin crengile unui copac bătrân.

Înghețată în loc, am simțit cum părul de pe ceafă mi se ridică amenințător, ca niște degete invizibile care caută să mă atingă. Voci de murmur înfiorător mi-au invadat mintea, iar inima îmi bătea ca un tocsin în urechi. "Nu răspunde," îmi amintii sfatul bunicii, dar frica și curiozitatea îmi apăsau sufletul ca niște greutăți pline de plumb.

Am înghițit în sec, simțindu-mi gâtul uscat ca hârtia. Cu o încetineală terifiantă, am întors capul să privesc în întunericul în care vocea ciudată își găsise adăpost. Ochii mei căutau disperați o formă, o prezență care să justifice sunetul, dar în afara umbrelor dansatoare și a perdelelor agitate de vântul fierbinte, nu era nimic.

Dar curiozitatea avea colțurile ei ascuțite, iar eu eram ca un șoricel în fața unui șiretlic înșelător. Șovăitor, cu inima în gât, începui să explorez fiecare colț al casei, pas cu pas, ținându-mi răsuflarea în timp ce încercam să mă ascund de ochii invizibili ce parcă mă urmăreau.

Am înaintat într-o tăcere apăsătoare, cu pași mici și precauți, uitându-mă peste umăr la fiecare câțiva pași. Camera mea părea mai mare acum, ca un labirint straniu în care fiecare umbră avea o formă proprie, un scop sinistru. Cu fiecare pas făcut, senzația de urmărire părea să se intensifice, ca o prezență invizibilă care mă înconjura într-o îmbrățișare strânsă.

Am ieșit din camera mea, cu ochii mari și inima în gât, scrutând fiecare colț al coridorului întunecat. Ușa de la intrare părea departe, ca o fereastră către siguranță. Îmi simțeam pulsul în tâmple și simțurile amplificate, capturând fiecare șoaptă subtilă a casei. Încuietorile păreau să țipe în tăcerea densă, un ecou al fricii mele.

Și apoi, am auzit din nou vocea, mai aproape acum, un șoaptă răgușită care mă striga pe nume dintr-un colț întunecat al coridorului. "Dianaa..." îmi șopti vocea, cu cuvintele sale învăluite într-un mister pe care nu-l puteam dezlega.

Nu mai puteam ignora chemarea aceea înspăimântătoare. Cu fiecare pas înaintat, coridorul părea să se întindă, ca un tunel interminabil către necunoscut. Inima îmi bătea în urechi ca un tobe înnebunit, iar frica și curiozitatea se contopiseră într-un amestec amețitor.

Ajunsei în fața ușii de la intrare, palmele mi-erau transpirate și tremurau. Îmi lipii urechea de lemnul vechi al ușii, încercând să prind fiecare vibrație a acelei voci enigmatice. Dar tăcerea înfiorătoare mă învăluia ca un giulgiu de nesiguranță, iar vocea dispăruse în neant.

Mi-am îndreptat privirea spre cerul de deasupra, unde soarele își înclinase capul către orizont, iar umbrele își lungiseră degetele înainte de a se retrage în întunericul nopții. Priveam către vârful podului, acel loc unde misterul părea să își găsească adăpost. Aveam cheia, iar curiozitatea mea se transformase într-o sete de a dezlega enigma ce se răspândea în aer.

Îmi înfipsei cheia în broască și încetișor deschise ușa către podul întunecat. O umbră misterioasă îmi învăluia calea, iar fiecare pas părea să răscolească vechi secrete ascunse sub podele de lemn scârțâind. Coboară scările înfiorătoare ale podului cu sufletul la gură, iar lumina slabă a unei veioze dezvăluia contururile unei lumi înfricoșătoare.

Iar în mijlocul acelei întunecimi, văzu o figură palidă, înveșmântată în umbre și mister. "Dianaa..." șopti figura, iar cuvintele sale mă învăluiră ca niște tentacule reci. Inima îmi bătea sălbatic în piept, iar un fior răscolitor îmi străbătu întregul corp.

Fără să-mi dau seama, pașii mă conduseră către acea figură, iar cu fiecare pas făcut, întunericul părea să se adâncească. Îmi simțeam mințile răvășite între frică și dorința de a dezlega misterul. "Cine ești?" reușii să articulez cu voce stinsă, privind în ochii acelei figuri întunecate.

Și atunci, figura se risipi într-o ceață subțire, lăsând în urmă doar o adiere rece. M-am trezit în mijlocul întunericului, singură, cu sufletul înfrigurat și inima încă bătând nebunește. Frica mă cuprinsese cu colții săi ascuțiți și îmi amintii cuvintele bunicii: "Nu răspunde dacă te strigă cineva, draga mea."

Într-o lume în care umbrele și lumina se întrepătau într-un dans enigmatic, am înțeles că misterul nu poate fi mereu dezlegat, iar curiozitatea poate avea prețul ei. Însă chemarea aceea înspăimântătoare îmi va rămâne întipărită în suflet, ca un ecou dintr-o altă dimensiune, ca o amintire a unui moment în care întunericul și lumina au făcut să tresalte o inimă copilărească.