De Sfantu_Dracu la data: 2023-08-10 02:40:33

Casa

Într-o seară întunecată de toamnă, în timpul unei pomane pline de tristețe și amintiri în casele părăginite ale bunicilor, s-a desfășurat un eveniment terifiant care avea să tulbure liniștea sufletelor noastre pentru totdeauna. A trecut mai bine de un trimestru de la plecarea bunicii, dar durerea rămăsese încă vie în inimile noastre.

Casele în care am crescut se aflau una în fața celeilalte, ca mărturii vii ale trecutului nostru, dar și al strămoșilor noștri. Curtea dintre ele era adesea populată de umbre și ecouri ale vremurilor apuse, iar în această noapte în care povestea se desfășoară, întunericul se întindea amenințător, parcă prevestind sosirea unor forțe necunoscute și malefice.

În miezul nopții, când întunericul stăpânea totul, în inima acestui decor sinistru, eu și verișoara mea ne-am văzut obligați să ne îmbrățișăm fricile și să pășim în trecutul bunicilor pentru a aduna sticle de vin, într-o misiune la care eram încă prea tineri pentru a face față. Era un pas spre necunoscut, spre poveștile de groază și legendele urbane care ne făcuseră nopțile nesfârșite.

Casă de casă, am avansat încetișor în îmbrățișarea umbrelor, iar inima mea bătea sălbatic în piept, ca un tocsin al fobiilor adânc înrădăcinate. Casa din față părea să se trezească la viață în această noapte specială, pereții săi păreau să respire și să răsufle în lumina lunii palide, ca și cum ar fi avut o conștiință proprie.

Am ajuns în interior și am început să căutăm sticlele de vin în tăcere. Eu am pătruns în bucătărie, iar verișoara mea a ales să rămână în hol, în dreptul oglinzii. Când mi-am îndreptat privirea spre rafturile cu sticle, am simțit o prezență stranie în încăpere, un fel de suflu rece și înțepător care îmi mângâia nu numai pielea, ci și sufletul.

Deodată, în liniștea întreruptă doar de ușoarele șoapte ale nopții, am auzit un șoptit, un șoptit care părea să vină din întunericul acela ostil, dar în același timp familiar. "Offf". Era o replică care mi se părea că se aseamănă leit cu glasul bunicii noastre. O undă de groază mi-a străbătut fiecare fibră a ființei, iar instinctul mi-a dictat să mă întorc și să plec din acea încăpere blestemată.

Am părăsit bucătăria și m-am grăbit spre hol, cu toate simțurile în alertă. Acolo, în fața oglinzii, verișoara mea privea înfiorată, cu ochii larg deschiși, iar o tremurătură parcă îi cuprinsese trupul. Am știut că nu este singura care a auzit acel șoptit straniu, o simțeam și eu acum, răzându-mi măduva oaselor.

Am fost pe punctul de a-i șopti să fugim de acolo, când din nou, din întuneric, s-a auzit un sunet, de data aceasta sub forma unui țipăt sufocat, un strigăt ca al bunicii noastre. Am simțit cum înghețurile apăsau asupra noastră, cum pereții acelei case părăginite parcă se îngroșau și ne prindeau într-o captivitate macabră.

Am luat-o pe verișoara mea de braț, fără să mai așteptăm niciun semn supranatural, și am fugit către curte, către lumina lunii și către siguranța părinților noștri. Când am ajuns lângă ei, am simțit că ne-au privit cu priviri neîncrezătoare, neauzindu-ne plângerile și teroarea.

Le-am povestit întreaga întâmplare, cu fiecare detaliu înfricoșător, dar ei ne-au privit ca și cum am fi fost părtași la o farsă sinistră. Niciun sunet ciudat nu le ajunsese la urechi, nicio umbră nu tulburase liniștea lor.

Și astfel, povestea noastră de groază s-a încheiat cu privirile neîncrezătoare ale părinților, cu acea tăcere opresivă care a învăluit întreaga experiență. Însă noi, eu și verișoara mea, am rămas cu amintirea acelei nopți și cu frica care ne-a urmărit dincolo de ușa casei bunicilor, în fiecare tăcere a nopții și în fiecare întuneric al sufletului nostru. Pentru că, în cele din urmă, nu trebuie să auziți pentru a crede, ci trebuie să simțiți, să trăiți și să cunoașteți că în umbrele noptii, trecutul poate căpăta o viață proprie, iar teroarea să se strecoare în sufletele noastre, ca un cuțit ascuțit în căutarea inimilor tremurânde.