De Sfantu_Dracu la data: 2023-08-10 01:36:31

Casa

Era o zi obișnuită în cartierul meu, cu case înșirate pe străzi înguste și copii care se jucau fără grijă în curțile din fața caselor. Soarele strălucea puternic pe cerul senin, iar eu mă alăturam vesel în rândul celorlalți copii într-un joc de vânătoare prin ascunzișurile noastre binecunoscute.

Nu știu cum a început totul, dar parcă simțeam că ceva nu era în regulă încă de la început. M-am ascuns într-un colț al curții, respirând greu și așteptând cu sufletul la gură. Auzisem că un om nou venise în cartier, dar nu-i acordasem prea multă atenție. Însă, într-o clipă, am simțit un fior pe șira spinării când am auzit o voce șoptită și șuierătoare apropiindu-se de mine.

"Vino aici..." Cuvintele îmi răsunau în urechi ca o melodie sinistră, iar vocea părea să provină dintr-un abis înfricoșător. Am înghițit în sec, simțindu-mi gâtul uscat ca hârtia. Am îndrăznit să mă uit în direcția de unde venea vocea și am văzut un om înalt, cu părul încrețit și ochii înconjurați de umbre adânci.

Am lăsat fuga să-mi ia picioarele și am alergat cât m-au ținut puterile, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Am ajuns acasă și am căzut pe ușă, privind înspăimântat prin fereastră să văd dacă omul misterios mă urmărea. Nimeni nu era acolo, dar fiorii îmi străbăteau încă trupul.

Mama m-a găsit tremurând pe podea și m-a ridicat în brațe, încercând să-mi liniștească strigătele. Cu ochii în lacrimi, am încercat să-i spun ce se întâmplase, dar cuvintele mi-au ieșit doar șoptite și întrerupte. Aveam doar opt ani, și oricât de mult m-ar fi încurajat mama să-mi exprim temerile, nu puteam să găsesc cuvintele potrivite să descriu groaza pe care o simțeam.

În zilele următoare, am evitat cu grijă zona în care omul ciudat mi se adresase. Cu toate acestea, neliniștea nu mă părăsea. Era ca și cum umbra lui se întindea asupra mea, chiar și în mijlocul zilei însorite. M-am străduit să-mi păstrez temerile ascunse de restul lumii, dar uneori simțeam priviri asupra mea, priviri care pătrundeau adânc în sufletul meu.

A trecut o săptămână, și am încercat să-i povestesc mamei că am reușit să-l găsesc pe omul misterios, că m-am hotărât să-i fac față temerilor mele. Cu toate acestea, când am ajuns la locul unde îl văzusem prima dată, nu mai era nimic acolo. Am căutat printre umbre și în jurul colțurilor, dar omul dispăruse pur și simplu.

Așa a început un coșmar care a durat șase zile consecutive. La fiecare zi, omul misterios mă chema, iar eu simțeam cum groaza îmi împânzește fiecare firicel de piele. În a șaptea zi, mama nu m-a mai crezut. Când am încercat să-i spun despre întâlnirile mele cu omul, a dat din cap și a părut îngrijorată pentru sănătatea mea mentală.

Am început să mă îndoiesc și eu de ceea ce vedeam și simțeam. Poate că totul era doar în mintea mea, o manifestare a fricilor mele infantile. Am decis să înfrunt demonul care mă bântuia, așa că am mers hotărât spre locul unde omul trebuia să fie. Cu inima palpitând în gât, l-am căutat printre umbrele din adâncimea nopții.

Și atunci l-am văzut. Stătea acolo, cu privirea întunecată și ochii roșii ca jarul. Focul strălucea în privirile lui, iar pofta de sânge părea să iradie din fiecare por al lui. Am simțit cum înghețul mă străbate din cap până în picioare, iar fiecare instinct îmi spunea să fug. Dar m-am împotmolit în loc, paralizat de frică și curiozitate.

Mă uitam în ochii lui ca într-o oglindă a propriei mele groaze. În acel moment, mi-am dat seama că nu eram singurul care se confrunta cu o luptă interioară. Omul misterios și cu ochii în flăcări nu era doar o amenințare exterioară, ci și o reflecție a temerilor mele cele mai întunecate.

De atunci și până la împlinirea vârstei de unsprezece ani, am evitat să mai joc singur. Îmi petreceam timpul alături de familia mea sau în prezența celor mai apropiați prieteni. Nu mai doream să las frica să-mi controleze viața. Cu timpul, am învățat să mă confrunt cu demonii mei interiori și să nu mă mai las copleșit de întuneric.

Ceea ce am învățat din această experiență nu poate fi explicat în cuvinte simple sau raționale. Groaza, suspansul și lupta cu propriile temeri au devenit o parte intrinsecă a vieții mele, alimentându-mi pasiunea pentru a explora limitele mintii umane. Cu toate că nu mai aud chemarea omului misterios, am rămas cu amintirea acelor clipe întunecate, ca o lecție vie despre natura complexă a fricii și puterea de a o înfrunta.