De Sfantu_Dracu la data: 2023-08-07 17:58:44

Casa

În orașul mic și întunecat numit Willowbrook, noaptea se lăsa grea și sufocantă asupra locuitorilor săi, ca o mantie întunecată. Cei puțini curajoși care mai rămăseseră în acest colț uitat de lume își închideau ușile și ferestrele cu toate că avea să fie în zadar. Pentru că în noaptea aceea, un nou sunet se făcu auzit, un sunet care îi cutremura pe cei ce îndrăzneau să-l asculte.
Zgomotul de bătăi la fereastra ta, nu-ți deschide ochii. Nimeni nu-și putea explica de unde venea ciocănitul acela. Era ca și cum suflete întunecate și însetate de răzbunare încercau să spargă barierele dintre lumea reală și lumea ascunsă dincolo de perdeaua nopții. Cei care erau printre cei nefericiți, cei cărora li se destina acest macabru spectacol, aveau să simtă pielea lihnită de groază. Și totuși, în ciuda instinctului de autoconservare, în ciuda științei că ceva rău se apropia, dorința de a privi în fața necunoscutului era uluitoare.
Însă sfaturile erau clare: ține-ți ochii închiși. Sunetul, ca un bătăi de inimă sinistru, se intensifica într-un crescendo nefiresc. Erau clipe în care timpul părea că stătea în loc, clipe în care aerul însuși părea că se cutremură. În aceste momente terifiante, nu lăsa curiozitatea să te domine; nu te mișca. Era o luptă interioară între curaj și instinctul primar de a te ascunde, între dorința de a descoperi și instinctul de a supraviețui. Pentru că acel ceva nu era un prieten, ci o entitate malefică care-și găsise drumul prin pragurile subtile dintre realitate și coșmar.
Apoi, ciocănitul deveni tot mai insistent, mai furios, ca o bestie înfuriată care lovește împotriva barierelor care îi țin captivi pe cei nevinovați. Fereastra ta, locul aparent banal de trecere între interior și exterior, începu să vibreze și să se zguduie, iar zgomotele se amplificau, răspândindu-se ca un șoarece într-un labirint de temeri. Era ca și cum zidurile dintre dimensiuni cedau sub presiunea mâniei neînchipuite. Dar indiferent cât de puternic lovea, indiferent cât de tare încerca să pătrundă în lumea ta, sfatul rămânea clar și intransigent: pentru numele lui Dumnezeu, NU-ȚI DESCHIDE OCHII.
Căci ce se afla dincolo de această fereastră nu era de înțeles de mintea omenească. Era o întunecime îngrozitoare, o absență a luminii și a rațiunii, o adâncime în care spiritele malefice și întunecate își găseau hrana. Cineva sau ceva era în căutarea tălpilor fragile ale sufletelor umane, și ochii erau portalul prin care își putea atinge scopul malefic. Indiferent cât de speriat erai, indiferent cât de mult dorința de a scăpa te cuprindea, sfatul era să pretinzi că nu auzi, să fii un spectator mut în acest joc sinistru.
După o vreme care părea să se întindă în eternitate, zgomotele încetară. Însă învățătura fusese clară: nu cădea în capcana asta. Ține-ți ochii închiși și încearcă să dormi, dacă poți. Noaptea părea să se întindă cu o lungime nesfârșită, o luptă între războiul subconștientului și dorința de siguranță. Nu te ridica, nu-ți deschide ochii, până când soarele răsare și razele lui luminoase să distragă umbrele nefirești.
Cei care își deschid ochii... așa începea o altă poveste, o poveste în care lumina întâlnește întunericul, iar rațiunea se confruntă cu necunoscutul. Acolo unde privirea se pierde în abis, unde umbrele se mișcă ca și cum ar avea viață proprie, nimeni nu știe cu adevărat ce se întâmplă. Însă ceva rămâne cert: în acele clipe, umbra și lumină se contopesc într-o dans sinistru, iar destinele celor care indrăznesc să vadă sunt pecetluite în mod misterios, pentru totdeauna.